ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1667/2019

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscala data de 20.08.2014 sub nr. x/2014, revizuenții A. și B. au formulat, în contradictoriu cu Inspecția Judiciară, cerere de revizuire a sentinței civile nr. 1752 din 03.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2014, prin care au solicitat admiterea acesteia, schimbarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea contestației împotriva rezoluției inspectorului judiciar nr. x/2013 din data de 13.12.2013, menținută în data de 13.12.2013 de inspector-șef doamna judecător C., comunicată la data de 10.01.2014 (data poștei), desființarea rezoluției atacate și trimiterea dosarului Inspecției Judiciare în vederea continuării procedurii disciplinare în ceea ce o privește pe doamna judecător D. de la Judecătoria Mangalia, jud. Constanța, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prev. de art. 99 alin. (1) lit. f)., t din Legea 303/2004 republicată.

1.2. Hotărârile pronunțate în cauză

Prin sentința civilă nr. 2736 pronunțată la data de 15 octombrie 2014, Curtea de Apel București a admis cererea de revizuire formulată de revizuenții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1752 din data de 03.06.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata Inspecția Judiciară, și, în consecință, a desființat sentința civilă atacată, acordând termen pentru rejudecarea fondului acțiunii în anulare la data de 26.11.2014, cu citarea părților.

Prin încheierea de ședință din data de 18 februarie 2015, judecata a fost suspendată în temeiul dispozițiilor art. 413 pct. 1 din C. proc. civ., constatându-se că s-a formulat recurs împotriva hotărârii intermediare reprezentate de sentința civilă nr. 2736/15.10.2014.

Conform extrasului Ecris aflat la dosar, Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat respectivul recurs la data de 28.03.2017.

Prin rezoluția din 06 iunie 2018 a președintelui completului de judecată, având în vedere că au trecut mai mult de 6 luni, iar niciuna dintre părți nu a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, în vederea continuării judecății, s-a fixat termen pentru discutarea incidenței perimării la data de 05 septembrie 2018, cu citarea părților cu această mențiune.

Prin sentința civilă nr. 3503 pronunțată la data de 5 septembrie 2018, Curtea de Apel București a constatat perimată acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară.

Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că, potrivit art. 416 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., "orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de 6 luni. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma sa fie îndeplinit din oficiu. Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau instanță."

Potrivit art. 420 alin. (1) din C. proc. civ., perimarea se constată din oficiu sau la cererea părții interesate.

A mai reținut instanța că perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinței în timpul prevăzut de lege, sancțiune determinată de necesitatea de a se curma starea de incertitudine creată asupra raporturilor juridice deduse judecății prin cererea de chemare în judecată lăsată în nelucrare timp de 6 luni, din vina părții.

A conchis instanța că, potrivit art. 422 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., perimarea are drept urmare că toate actele de procedură făcute în acea instanță nu-și produc efectele, urmând ca, în situația în care se face o nouă cerere, părțile să poată folosi dovezile administrate în cursul judecății cererii perimate, în măsura în care noua instanță socotește că nu este de trebuință refacerea lor.

În acest context, arată instanța, cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni și a fost repusă pe rol din oficiu pentru constatarea perimării.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Reclamanții A. și B. au promovat recurs împotriva sentinței nr. 3503 din 05 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în condițiile art. 493 C. proc. civ.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin(1) pct. 8 C. proc. civ., așa cum reiese din memoriul depus la data de 26 septembrie 2018, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenții au arătat că instanța de fond în mod greșit a reținut ca fiind aplicabilă sancțiunea perimării, în sensul că au trecut cele 6 luni față de momentul la care s-a soluționat recursul formulat de către intimata pârâtă Inspecția Judiciară.

Arată că suspendarea a intervenit ca urmare a demersului Inspecției Judiciare, deci tot acesteia îi revenea obligația de a solicita repunerea cauzei pe rol după soluționarea recursului său.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimații-pârâți Inspecția Judiciară și D. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței atacate.

În dezvoltarea apărărilor, intimata Inspecția Judiciară a arătat că recursul s-a soluționat în data de 28 martie 2017, iar instanța a repus cauza pe rol, din oficiu, pentru a constata perimarea, în 6 iunie 2018, partea interesată având obligația de a formula cerere de repunere pe rol ulterior soluționării chestiunii incidentale.

1.5. Procedura în fața instanței de recurs

Prin rezoluția din data de 31 octombrie 2018 a completului învestit cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului în ședință publică la data de 27 martie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului în complet de filtru, în condițiile art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018 (în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal).

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând modalitatea de soluționare a cererii de chemare in judecată sub aspectul admiterii excepției perimării invocată de instanță din oficiu, Înalta Curte reține că nu este fondat recursul de față, pentru considerentele în continuare prezentate.

Referitor la criticile de nelegalitate, prin prisma motivului de casare invocat, se constată că acestea au un caracter nefondat, nefiind relevată nicio încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material în chestiunea invocată de titularul căii de atac.

Cu titlu preliminar este de menționat că perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedura făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes, fără a distinge după cum aceasta este reclamant sau pârât.

Exceptia perimării este o exceptie de procedură, întrucât privește respectarea regulilor privind procedura de judecată. Este o excepție peremptorie, dirimantă, stingerea procesului în faza în care se găsește fiind scopul admiterii acesteia.

În cazul nerespectării cerinței de a exista continuitate între actele de procedură, intervine perimarea. Aceasta are o natură mixtă, în sensul că este atât o sancțiune procesuală, de aplicație generală, care operează în ipoteza nerespectării termenului prevăzut de lege, cât și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței părților, vreme îndelungată, în judecată.

Fiind o exceptie absolută, întrucât este reglementată prin norme imperative, motivat prin aceea ca nu servește exclusiv interesului părtilor, ci si celui general, care priveste buna administrare a justitiei, ea poate fi invocată din oficiu, astfel cum a procedat prima instanță.

În analiza prioritară a excepției de perimare a judecății, invocată din oficiu, conform art. 420 din C. proc. civ. și admisă prin sentința atacată, Înalta Curte reține că, atâta vreme cât pricina a rămas în nelucrare începând cu data de 28 martie 2017 din vina părților, care nu au făcut demersuri în vederea reluării judecății și nici dovada că ar fi intervenit situații care să justifice întreruperi sau suspendări a cursului perimării, suspendarea se datorează pasivității exclusive a acestora și a fost menținută mai mult de 6 luni.

În cauză, se constată că nu a intervenit întreruperea sau suspendarea termenului de perimare, astfel cum sunt reglementate prin dispozițiile art. 417 și art. 418 C. proc. civ., iar de la data suspendării, nu s-a mai îndeplinit niciun act de procedură în vederea continuării judecății, respectiv, niciun act de procedură nu urma să fie îndeplinit, din oficiu, cauza rămânând astfel, în nelucrare, mai mult 6 luni, din motive imputabile părților.

Decizia pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2014, prin care a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de intimata Inspecția Judiciară împotriva sentinței civile nr. 2736 din 15 octombrie 2014, a rămas definitivă la data de 28 martie 2017.

Sub acest aspect, instanța reține că părțile aveau obligația procesuală de a solicita continuarea judecății în termen de 6 luni de la data de 28 martie 2017.

Instanța nu se putea sesiza din oficiu și nu putea dispune continuarea judecății în lipsa unei cereri exprese a uneia dintre părți, deoarece ar fi încălcat unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv acela al disponibilității, conform căruia părțile sunt cele care pot decide soarta unui proces, făcând chiar și acte de desesizare tacită de la judecarea acestuia.

Prin urmare, culpa pentru lăsarea în nelucrare a dosarului, contrar obligației părților de a urmări finalizarea procesului (stipulate la art. 10 alin. (1) din C. proc. civ.) incumbă părților care ulterior soluționării recursului, nu au mai stăruit în judecată.

Totodată, ținând cont și de faptul că nu se poate reține incidența vreunei cauze de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare, în înțelesul acordat acestor noțiuni de prevederile art. 417 și art. 418 din C. proc. civ., intervenite în cadrul termenului de perimare, Înalta Curte constată că aplicarea sancțiunii reglementate de prevederile art. 416 alin. (1) din C. proc. civ. este pe deplin justificată.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 se va respinge recursul de față, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 3503 din 05 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 martie 2019.