ÎCCJ, decizie (scj.ro #192068)

Asupra cererii de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, să se constate căderea în desuetudine a Deciziei nr. 1933 din 31 martie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ (ca urmare a Deciziei nr. 7024 din 1 noiembrie 2013 pronunțată de aceeași instanță), pierderea caracterului irevocabil atașat Hotărârii nr. 458 din 22 aprilie 2010 a secției pentru Judecători a CSM și nulitatea absolută a acesteia.

La 6 mai 2021, reclamanta a depus cerere modificatoare, prin care a completat cererea cu o nouă pârâtă - Înalta Curte de Casație și Justiție și cu un nou capăt de cerere, respectiv să se constate căderea în desuetudine și a încheierii nr. 2265 din 6 octombrie 2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Comercială în dosarul nr. x/2009.

Prin sentința civilă nr. 1571 din 22 octombrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței materiale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cauza a fost înregistrată la Completul de 5 judecători.

Prin Decizia nr. 23 din 31 ianuarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată de reclamanta A. și a fost declinată soluționarea cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la 8 februarie 2022, petenta A. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurată în Decizia nr. 23 din 31 ianuarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, în temeiul dispozițiilor art. 442 C. proc. civ.

În motivarea cererii, petenta a susținut că, prin Hotărârea nr. 23 din 31 ianuarie 2022, conform minutei postate pe site-ul instanței, s-a pronunțat următoarea soluție:

"Admite excepția necompetenței materiale formulată de reclamanta A.. Declină soluționarea cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție."

Petenta a învederat că prin înscrisul depus la dosar anterior termenului de judecată, intitulat Excepții și cereri, ar fi invocat două excepții: cea privind nelegalitatea învestirii Completului de 5 judecători- C2, (prin autoînvestire) și cea de necompetență materială a Completului de 5 judecători, solicitând declinarea în favoarea instanței competente de fond, Tribunalul București, secția Civilă.

De altfel, a formulat și o cerere de renunțare la judecata capătului 2 al cererii de chemare în judecată, pentru situația în care Completul de 5 judecători se socotește competent să soluționeze cauza, solicitând scoaterea de pe rol și trimiterea la instanța competentă de fond, Tribunalul București, secția Civilă, pentru restul capetelor de cerere.

Susține că instanța nu s-a pronunțat nici pe prima excepție, privind nelegalitatea autoînvestirii și nici asupra cererii de renunțare; cât despre excepția de necompetență materială, susține că, de vreme ce a fost admisă, instanța ar fi trebuit să decline la instanța indicată de petentă, sens în care se impune îndreptarea erorii materiale privind denumirea instanței la care a fost declinată cauza.

A solicitat, în temeiul art. 442 C. proc. civ., admiterea cererii și îndreptarea hotărârii în sensul înlocuirii sintagmei secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu sintagma Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Totodată, a solicitat și îndreptarea denumirii hotărârii de dezînvestire, în acord cu art. 424 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță sau prin care aceasta se dezînvestește fără a soluționa cauza se numește sentință, iar nu decizie, cum greșit a consemnat instanța.

Analizând cererea petentei de îndreptare a erorilor materiale, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 442 alin. (1) C. proc. civ.:

"erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere".

În conformitate cu textul legal anterior redat, obiectul îndreptării hotărârii îl constituie erori sau omisiuni limitate doar la aspecte privind numele, calitatea și susținerile părților, precum și la cele de calcul, care însă nu afectează legalitatea și temeinicia soluției pronunțate.

De asemenea, pot fi îndreptate în această procedură și alte chestiuni care reprezintă erori materiale, de ordin formal, strict procedural, care nu sunt de natură să afecteze în vreun fel soluția pronunțată de instanța care s-a dezînvestit de judecata pricinii, fiind o procedură specială, în care nu pot fi modificate aspectele asupra cărora instanța s-a pronunțat deja.

În cauză, petenta a solicitat îndreptarea erorii materiale privind denumirea instanței unde a fost declinată competența de soluționare a cauzei.

Înalta Curte urmează să respingă cererea de îndreptare a erorii materiale cu privire la această chestiune, reținând că petenta nu face referire la erori materiale în sensul textului de lege citat, ci mai degrabă aduce în discuție o eventuală greșeală a instanței de judecată, care, în opinia petentei, ar fi declinat greșit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se constată că prin cererea de îndreptare, petenta urmărește, în realitate, să repună în discuție excepția de necompetență materială a prezentei instanțe, pentru a obține declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Civilă, ceea ce nu este permis de către art. 442 C. proc. civ., care reprezintă temeiul de drept al cererii formulate, cu care este investită instanța în cauza pendinte.

Prin cererea de îndreptare a erorilor materiale, petenta a mai învederat că instanța ar fi omis să se pronunțe pe excepția privind nelegalitatea autoînvestirii și pe cererea sa de renunțare la judecata capătului 2 de cerere.

Această susținere este nefondată, Înalta Curte urmând să respingă cererea de îndreptare a erorii materiale și cu privire la aceste aspecte.

În primul rând, o eventuală omisiune a instanței de a se pronunța pe excepțiile invocate de părți nu poate fi remediată prin instituția îndreptării erorii materiale, care este temeiul de drept al cererii de față.

De altfel, se constată că în mod legal instanța de judecată a procedat la verificarea, din oficiu, a competenței generale, materiale și teritoriale, cum prevede art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

Împrejurarea că Înalta Curte nu s-a pronunțat pe excepțiile invocate de petentă sau nu a luat act de manifestarea sa de voință este în deplin acord cu soluția pronunțată de instanță, care a avut în vedere prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Așadar, apreciind că nu este competentă material să soluționeze cererea petentei, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței competente, care va analiza toate cererile și excepțiile formulate și se va pronunța asupra manifestării de voință a petentei referitoare la renunțarea la judecata capătului 2 de cerere.

Împrejurarea că petenta ar fi declarat că înțelege să renunțe la unul din capetele de cerere nu este o chestiune asupra căreia să poată aprecia această instanță, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, instanța, verificându-și competența, a admis excepția de necompetență materială și a declinat soluționarea cauzei în favoarea altei instanțe, unde va fi cercetată pricina și se vor analiza toate excepțiile și apărările petentei.

Prin cererea de îndreptare a erorilor materiale, petenta a mai susținut și că este greșită denumirea de decizie a documentului prin care instanța a declinat competența de soluționare a cauzei, sens în care a invocat art. 424 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că nici această susținere nu este fondată, urmând să respingă cererea de îndreptare a erorii materiale referitoare la denumirea documentului de dezînvestire.

Potrivit art. 424 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță sau prin care aceasta se dezînvestește fără a soluționa cauza se numește sentință".

În acord cu textul de lege anterior citat, hotărârea judecătorească prin care prima instanță soluționează cauza sau declină competența de soluționare a pricinii poartă denumirea de sentință.

În cauza de față, prin Decizia nr. 23 din 31 ianuarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători, a fost admisă excepția necompetenței materiale formulată de reclamanta A. și a fost declinată soluționarea cauzei în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se reține deci că declinarea de competență nu s-a dispus de către prima instanță, ci de către Înalta Curte de Casație și Justiție, a cărei competență materială este stabilită de art. 97 C. proc. civ.,

Potrivit acestui text de lege Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"(1) recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și împotriva altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; (2) recursurile în interesul legii; (3) cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; (4) orice alte cereri date prin lege în competența sa".

În același sens sunt de reținut și dispozițiile art. 21 din Legea nr. 303/2004 republicată privind organizarea judiciară care prevăd că:

"Secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive și a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel".

Completurile de 5 judecători soluționează, în conformitate cu prevederile art. 51 alin. (3), art. 52 alin. (11) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, recursul împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară și contestația împotriva hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare; conflictul de competență dintre două secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit art. 136 alin. (3) C. proc. civ. recursul împotriva hotărârii de renunțare la dreptul pretins, când renunțarea are loc în fața unei secții a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 410 C. proc. civ. recursul împotriva hotărârii prin care s-a constatat perimarea, când perimarea s-a constatat de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 421 alin. (2) C. proc. civ., precum și recursul împotriva hotărârii de revizuire pentru hotărâri potrivnice, atunci când revizuirea a fost soluționată de una dintre secțiile Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 513 alin. (6) din C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, rezultă fără posibilitate de echivoc că nici în reglementarea dispozițiilor din C. proc. civ. și nici ale Legii nr. 303/2004 republicată, Înaltei Curți de Casație și Justiție nu i-a fost atribuită competența materială de a judeca litigii în primă instanță.

De altfel, art. 97 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. prevede competența Înaltei Curți de a judeca "orice alte cereri date prin lege în competența sa" însă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că aceste cereri trebuie să fie expres prevăzute de lege ca fiind de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători va respinge cererea formulată de petenta A., reținând că cele învederate în cererea de îndreptare nu constituie erori materiale, în sensul art. art. 442 alin. (1) C. proc. civ., anterior citat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de petenta A. privind îndreptarea erorii materiale strecurată în decizia civilă nr. 23 din 31 ianuarie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2022.