ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 132/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 132/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea de ședință din 09 ianuarie 2013

pronunțată în dosarul

nr. 5609/105/2012,

Curtea de Apel Ploiești - secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie, în baza art. 300

2

rap. la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

, a constatat

legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a

inculpatului M.A.,

aflat în stare de arest preventiv

în Penitenciarul Mărgineni și

menține această măsură.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a

reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 413

din data de 14 noiembrie 2012 pronunțată de

Tribunalul Prahova,

inculpatul M.A. a fost condamnat la

pedeapsa

de 8 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tentativa la omor

calificat

prev. de art. 20 rap. la art. 174-175 lit. c) – i) C. pen.

În

baza art. 71 C. pen. i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de

art. 64 lit. a), b) C. pen. cu excepția dreptului

de a alege pe perioada executării

pedepsei.

În baza art. 88 C. pen. s-a dedus perioada

reținerii și arestării preventive

a

inculpatului de la 03 iulie 2012, la zi, iar în baza art. 350 C. proc. pen.

s-a

menținut starea de arest a inculpatului.

În

baza art. 118 lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat a

cuțitului folosit la săvârșirea infracțiunii și

ridicat conform procesului verbal din

data

de 06 iulie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.

În latură civilă s-a admis în parte acțiunea

civilă, inculpatul fiind obligat la

daune

morale de 12.000 lei către partea civilă M.C.I.

Inculpatul a fost obligat

la 782,45 lei, despăgubiri civile către Serviciul de

Ambulanta Județean

Prahova, reprezentând cheltuieli de transport și

contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei M.C.I. și

inculpatului,

precum și la 3.778,58 lei despăgubiri civile către Spitalul Județean

de Urgenta Ploiești, reprezentând contravaloarea

cheltuielilor de spitalizare ale

părții vătămate M.C.I. și ale

inculpatului M.A.

De asemenea, inculpatul a

fost obligat la 350 lei cheltuieli judiciare către

partea vătămată M.C.I.,

reprezentând contravaloarea onorariu avocat și la 800 lei cheltuieli judiciare

către stat, din care 300 lei onorariu apărător din oficiu, va fi avansat din

fondurile Ministerului Justiției în contul Baroului Prahova.

Pentru a hotărî astfel, pe

baza probelor și mijloacelor de probă administrate

în cauză, respectiv:

proces-verbal de cercetare la fața locului si planșa foto

aferentă, raport de expertiză medico-legală

traumatologica a victimei M.

C.I. din 28

iunie 2012 a S.M.L Ploiești, raport de expertiză medico-

legală traumatologica a inculpatului M.A. din 28

iunie 2012 a S.M.L. Ploiești, au fost luate declarații părții vătămate M.C.I.,

martorilor: B.P.E., G.E., N.D.A., D.M.R., A.A., S.D.I.,

T.

C.L. și inculpatului M.A., în

fapt, prima instanță

a reținut că în

data 27 iunie 2012, în jurul orelor 23:00, pe fondul geloziei, în timp ce

se aflau în Parcul Aurora-Vest, iar apoi pe strada

Minerva din mun. Ploiești, i-a aplicat părții vătămate M.C.I., soția sa, mai

multe lovituri cu

cuțitul în zona

abdominala și a feței, lovituri ce au pus în pericol viața acesteia.

În drept, s-a constatat că fapta inculpatului,

astfel cum a fost descrisă mai

sus, întrunește elementele constitutive

ale infracțiunii de tentativă de omor

calificat,

fapta prevăzută de art. 20 C. pen. rap. la art. 174-175 lit. c) și i) C. pen.

, text de lege în baza căruia instanța de fond I-a

condamnat la pedeapsa de

8 ani închisoare, cu executare în regim de

detenție.

La alegerea pedepsei, precum și la

individualizarea cuantumului acesteia,

conform

disp. art. 72 C. pen., instanța de fond a avut în vedere pericolul social

concret al faptei săvârșite, natura si gravitatea

infracțiunii săvârșite de inculpat, împrejurările comiterii acesteia, cât și

circumstanțele personale ale inculpatului.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apeluri inculpatul M.A.

și părțile civile M.C.I. și M.D.A.,

criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, căile de atac

formulate fiind

înregistrate pe rolul

Curții de Apel Ploiești sub nr. 5609/105/2012, cu prim termen

de

judecată la data de 12 februarie 2013.

Având

în vedere că ultima dată măsura arestării preventive a fost

menținută față de inculpatul M.A. la data de 14

noiembrie 2012

iar termenul de fond,

conform repartizării aleatorii, a fost stabilit la 12 februarie

2013,

s-a fixat prezentul termen intermediar pentru verificarea legalității și

temeiniciei stării de arest, procedându-se conform dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen., potrivit cu care în cauzele în care inculpatul este arestat,

instanța legal sesizată este datoare să verifice,

în cursul judecății, legalitatea și

temeinicia

arestării preventive mai înainte de expirarea celor 60 de zile prevăzute de art.

160

b

alin. (1) din același cod, indiferent de faza de judecată.

În raport de aceste dispoziții legale, examinând

actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că măsura arestării

preventive a inculpatului a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale în

materie, prin încheierea de ședință din camera de consiliu de la data de 03

iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, conform disp. art. 149

1

rap. la art. 143 și 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

fiind emis mandatul de arestare preventivă din 03

iulie 2012.

S-a reținut că inculpatul a săvârșit cu intenție o

infracțiune pentru care

legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că

lăsarea în libertate prezintă un pericol concret

pentru ordinea publică, pericol ce

rezultă în principal din gravitatea

faptei și modalitatea în care s-a acționat,

respectiv

prin aplicarea părții vătămate M.C.I., soția sa, mai

multor lovituri cu cuțitul in zona abdominala și a

feței, lovituri ce au pus în pericol

viața acesteia.

La aprecierea pericolului concret pentru ordinea

publică, Curtea a avut în

vedere și

temerea că lăsat în libertate inculpatul ar putea să comită și alte fapte

penale, precum și gradul de pericol social deosebit, rezonanța socială a faptei

penale comise de inculpat, mai ales

în rândul comunității din care provine.

S-a reținut, totodată, că

menținerea măsurii arestării preventive față de

inculpat este în

concordanță și cu prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenția pentru

apărarea Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale,

potrivit cu care dreptul unei persoane la

libertate și siguranță nu este încălcat în situația în care aceasta este

deținută legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent,

inculpatul în cauză fiind condamnat de instanța de

fond la pedeapsa de 8 ani închisoare, cu executare

în regim de detenție.

Pentru considerentele expuse anterior, apreciind

că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului M.A.

subzistă și

determină menținerea în continuare a stării de arest a

acestuia la judecata

cauzei în apel, așa cum

prevăd dispozițiile art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen.

și nu

se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o alta mai puțin

restrictivă de libertate, Curtea a dispus

menținerea măsurii pe durata prev. de

art. 160

b

alin. (1) din

același cod.

Împotriva

acestei încheieri a declarat recurs inculpatul M.A.

,

solicitând revocarea măsurii

arestării preventive și judecarea în stare

de libertate.

Examinând recursul declarat de inculpatul M.A., sub toate

aspectele, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., înalta Curte,

apreciază că acesta nu este fondat pentru

considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că raportat

la întreg

ansamblul probator administrat

până în acest moment, există în continuare

suficiente probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea

rezonabilă că

inculpatul a săvârșit

faptele pentru care este judecat și pentru care a intervenit

deja o

condamnare în primă instanță la pedeapsa închisorii cu executare în regim de

detenție.

Totodată, față de

împrejurarea că în apel cauza este abia la debut, urmând

a fi soluționate apelurile declarate de inculpatul

M.A. și părțile

civile M.C.I. și M.D.A.,

urmează a fi administrate probatorii, nu se poate aprecia că durata arestării

preventive până

în prezent ar fi depășit o durată rezonabilă,

neputându-se concluziona că pericolul pentru ordinea publică s-ar fi estompat,

având în vedere natura și

gravitatea

deosebită a faptei, modalitatea și împrejurările concrete în care a fost

săvârșită.

Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl privește pe

inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării

preventive, temeiuri

prevăzute de art. 148 lit.

f) C. proc. pen., respectiv pedepsele

prevăzute

pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4

ani și există probe certe că lăsarea în libertate

prezintă un pericol concret pentru

ordinea

publică, raportat la gravitatea deosebită a faptei pentru care este judecat

inculpatul, respectiv, infracțiunea de tentativă

de omor calificat, fapta prevăzută

de art. 20 C. pen. rap. la art. 174-175

lit. c) și i) C. pen., faptă a cărei săvârșire creează o rezonanță socială

negativă în comunitate, astfel că, circumstanțele personale ale inculpatului nu

justifică revocarea arestării

preventive

sau dispunerea unei alte măsuri neprivative de libertate.

Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitor la

cazurile de excepție în care o persoană poate fi lipsită de libertate,

inculpatul M.A. a fost inițial reținut în

vederea aducerii în fața

autorităților judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au

săvârșit o infracțiune (lit. c)).

Așadar,

înalta Curte, consideră că menținerea arestării preventive a

inculpatului este justificată, întrucât subzistă

temeiurile avute în vedere la luarea

măsurii

arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006,

respectiv

pedeapsa pentru

infracțiunile reținute în sarcina inculpaților este mai mare de 4

ani și

există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică.

Totodată,

Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerințele

art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora,

în cauzele privitoare

la infracțiuni

pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se

asigura

buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica

sustragerea învinuitului sau inculpatului de la

urmărirea penală, de la judecată ori

de la executarea pedepsei, se poate

lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reținerea; b)

obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d)

arestarea preventivă.

Având în vedere faptul că măsurile preventive

aduc atingere libertății

individuale,

consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit

garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și

menținerea

măsurilor preventive.

În reglementarea

acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat

de constrângere a libertății individuale sau a

altor drepturi și libertăți, astfel încât

să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura

preventivă care

poate asigura scopul

urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Individualizarea măsurii

preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea

judecătorului, respectiv

instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă

măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea este suficientă sau

se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării

preventive.

Detenția

provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată

insuficiența măsurii obligării de a nu părăsi țara

sau localitatea, cu respectarea,

pe

toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura

preventivă

și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din

perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se

arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile

prevăzute de paragraful 1 lit. a) din prezentul

articol, are dreptul de a fi judecat

într-un

termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate

poate

fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la

audiere.

Pentru a înțelege sensul

dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate

domeniul ei de

aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de

starea de detenție a persoanei împotriva căreia se

desfășoară urmărirea penală,

instanțele naționale să aprecieze dacă

intervalul scurs înaintea judecării

inculpatului

a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale

sacrificiului care, în circumstanțele cauzei,

putea fi impus în mod rezonabil unei

persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al

detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când

hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat

asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate

justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a

depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței

dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea

națională corelate cu prevederile art. 5

paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte,

apreciază că, în acest moment,

inculpatul nu poate fi cercetat în stare de

libertate,

iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de

art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se

menținerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel și

principiul proporționalității între măsura preventivă și

gravitatea

faptei respectiv a făptuitorului.

Raportându-ne la

gravitatea infracțiunilor săvârșite, la împrejurarea că în cauză s-a pronunțat

o hotărâre de condamnare chiar și nedefinitivă, că urmează

să fie soluționate apelurile declarate de inculpat

și părțile civile - înalta Curte

apreciază

că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării

preventive

cu altă măsură neprivativă de libertate.

În

aceste condiții, înalta Curte, a apreciat că detenția provizorie este legitimă

- fiind necesară ocrotirii unui interes general al societății care primează în

raport de interesul privat al inculpatului - și nici nu a depășit un termen

rezonabil în accepțiunea legislației naționale dar și din perspectiva

Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar altă măsură neprivativă de

libertate este insuficientă pentru asigurarea

scopului procesului penal.

Față de aceste

considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat

recursul declarat de inculpatul M.A. împotriva încheierii de

ședință din 09 ianuarie 2013 a Curții de Apel

Ploiești - secția penală și pentru

cauze

cu minori și de familie pronunțată în dosarul nr. 5609/105/2012.

Va obliga recurentul

inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului

desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A.

împotriva încheierii de ședință din 09 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești

- secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie pronunțată în

dosarul nr. 5609/105/2012.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 16 ianuarie

2013