ÎCCJ, decizie (scj.ro #86850)

Malpraxis. Acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 95/2006. Instanța competentă material.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Competența materială.

Index alfabetic :

conflict negativ

-          competență teritorială

-          malpraxis

-          prejudiciu

Legea nr. 95/2006, art. 676

Noul Cod civil, art. 1357, art. 1358, art.1385

Dispozițiile art. 676 din Legea nr. 95/2006 instituie în favoarea judecătoriei o competență materială și teritorială specială de soluționare a acțiunilor având ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale în ceea ce privește actul medical de malpraxis, chiar dacă alături de prevederile legii speciale sunt invocate ca temei de drept și dispozițiile codului civil, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, înlăturând astfel competența de drept comun raportată la criteriul valoric.

Secția I civilă, decizia nr. 578 din 19 februarie 2014

Prin cererea înregistrată la data de 6 decembrie 2012 pe rolul Judecătoriei  sector  5, reclamanta U.A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 642 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 și urm., art. 8 din ordinul Ministerului Sănătății nr. 482/2007, art. 6 din Legea nr. 46/2003, art. 1 din Ordinul nr. 386/2004, Codul de deontologie medicală, în contradictoriu cu SC M.S. SRL și D.O., obligarea pârâților în solidar, la repararea prejudiciilor materiale și morale pe care le-au provocat prin efectuarea, la data de 12.12.2011, a unui act medical constând în colonoscopie, viciat de săvârșirea mai multor greșeli profesionale, respectiv, 18.600 lei cu titlu de daune materiale, plata lunară a sumei de 1500 lei, plata sumei de 500.000 lei cu titlu de daune materiale.

Prin sentința nr. 7398 din 12 septembrie 2013, Judecătoria Sector 5 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând că, în măsura în care se optează pentru competența specială a judecătoriei, partea este obligată a urma întreaga procedura conform Legii nr.95/2006, începând cu indicarea temeiului de drept al cererii, precum și sesizările ulterioare ale organismelor medicale, neputând fi admisă soluția potrivit căreia temeiul de drept al acțiunii este în Codul civil, cauza juridică fiind răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar competența se determină potrivit legii speciale. Or, din analiza cererii de chemare în judecată, rezultă că fundamentarea acțiunii este făcută pe dispozițiile art.1385-1387 C.civ., iar pentru daunele morale solicitate se indică tot prevederile conținute în acest cod.

Întemeierea acțiunii pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale rezultă și, per a contrario, din aceea că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamanta nici nu a urmat procedura prealabilă menționată în cap. VI din Legea nr. 95/2006, care ar atrage, subsecvent, competența specială a judecătoriei.

Așa fiind,  instanța nu poate reține că în cauză se aplică normele speciale în materie de competență,

prevăzute de dispozițiile art. 676 din Legea nr. 95/2006, întrucât cererea de chemare în judecată este redactată și fundamentată pe răspunderea civilă delictuală de drept comun, fiind incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C.pr.civ.

Prin sentința civilă nr. 6334 din 25 octombrie 2013, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 5 București, a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul la Curtea de Apel București pentru soluționare, reținând că în privința răspunderii delictuale a malpraxisului medical există o procedură și o competență specială de soluționare acordată judecătoriei, potrivit prevederilor art. 676 al Legii nr. 95/2006, neaplicându-se regulile generale pentru competența după valoarea obiectului cererii.

S-a mai reținut că această competență materială și teritorială este una de ordine publică, fiind stabilită printr-o normă imperativă de interes public, putând fi invocată și de tribunal până la prima zi de înfățișare conform art. 159

1

(2) din vechiul Cod de procedură civilă.

Dacă temeiul de drept este același ca la orice faptă ilicită, și anume, răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 1357-1374 din Noul Cod civil, competența și procedura de soluționare a unui litigiu de malpraxis medical este reglementată de legea specială care derogă de la dreptul comun.

Prin decizia nr. 132 din 10 decembrie 2013, Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă a stabilit competentă material a soluționa cauza, Judecătoria Sector 5 București, reținând că, față de prevederile Legii nr.  95/2006, nu se poate opta pentru competența instanței, aceasta fiind stabilită printr-o normă imperativă de interes public în favoarea judecătoriei.

Împrejurarea că s-a respectat sau nu procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 95/2006, nu constituie temei pentru stabilirea competenței instanței în soluționarea cererii de față, acest fapt ținând de soluționarea cauzei, iar din conținutul cererii introductive de instanță rezultă cert temeiul răspunderii ca fiind al legii speciale cu referire la dreptul comun.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ. pârâta SC M.S. SRL, arătând că au fost greșit interpretate și aplicate prevederile art. 676 din Legea nr. 95/2006, care nu sunt incidente cauzei, întrucât valoarea obiectului cererii cu care reclamanta a învestit instanța de judecată este de peste 500.000 lei, fapt de natură să atragă în speță competența materială a tribunalului.

Competența judecătoriei reglementată de art. 676 din Legea nr. 95/2006 se aplică în situația specială reglementată de art. 673 alin. (1) din lege, potrivit căruia „în cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părțile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanța de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei”.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în măsura în care reclamanta ar fi optat pentru competența specială a judecătoriei, aceasta ar fi trebuit să urmeze întreaga procedură a Legii nr. 95/2006, începând cu indicarea temeiului de drept al cererii, precum și sesizările ulterioare ale organismelor medicale, neputând fi admisă soluția conform căreia temeiul de drept al acțiunii este în Codul civil, cauza juridică fiind răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar competența să se determine potrivit legii speciale, respectiv, Legea nr. 95/2006.

Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:

Obiectul cererii introductive de instanță îl constituie prejudiciul material și moral izvorât dintr-un act medical greșit, fiind invocat ca temei al răspunderii prevederile Legii nr. 95/2006, OMS nr. 482/2007, Legea nr. 46/2003, Ordinul nr. 386/2004, Codul de deontologie medicală al colegiului Medicilor din România aplicabil în 2005 dar și cel aplicabil în 2013, art. 1357, art. 1358, art. 1385 Cod civil.

Prin cererea formulată reclamanta a arătat că „temeiul pretențiilor îl reprezintă Legea nr. 95/2006 care instituie o răspundere civilă generală, legală, pentru unitățile sanitare” și că solicitarea de reparare integrală a prejudiciului suferit se întemeiază, în plus față de textele legale menționate mai sus, pe prevederile art. 1357, 1358 din Codul civil, cu luarea în considerare a calității de profesionist a medicului D.O.

Astfel, contrar susținerilor recurentei-pârâte, din conținutul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta și-a întemeiat demersul judiciar pe dispozițiile speciale în materie, în complinirea cărora a apelat la dispozițiile de drept comun ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Conform art. 676 din Legea nr. 95/2006 „instanța competentă să soluționeze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat”.

Textul legal anterior citat instituie, astfel, o competență materială și teritorială specială de soluționare a răspunderii civile delictuale în ceea ce privește actul medical de malpraxis în favoarea judecătoriei, care înlătură competența de drept comun raportată la criteriul valoric, întrucât norma specială are prioritate de

aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, conform principiului specialia generalibus derogant.

Recurenta-pârâtă a susținut că dispozițiile art. 676 din Legea nr. 95/2006 se aplică doar în cazul prevăzut de art. 673 alin. (1) din lege, care prevede că „în cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părțile implicate nu este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanța de judecată competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei” și că numai în măsura în care reclamanta ar fi optat pentru procedura legii speciale, competența materială ar fi fost cea prevăzută în acest act normativ.

O asemenea abordare însă nu poate fi primită întrucât art. 673 alin. (1) se află situat în capitolul VI din lege privind procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru medici, farmaciști și alte persoane din domeniul asistenței medicale, deci într-o secțiune ce reglementează o procedură specială, în timp ce art. 676 se află situat în capitolul VII - Dispoziții finale, fiind o normă de sine stătătoare, a cărei finalitate nu este condiționată de raportarea la un alt text de lege și care vizează soluționarea tuturor litigiilor fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 95/2006.

Critica potrivit căreia nu se poate admite soluția conform căreia temeiul de drept al acțiunii este în Codul civil, cauza juridică fiind răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar competența să se determine potrivit legii speciale, respectiv, Legea nr. 95/2006, este neîntemeiată, întrucât conform principiului disponibilității reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile legii speciale (trimiterea la normele dreptului comun fiind în completarea acestui temei juridic), așa încât și norma de competență se regăsește în aceeași lege specială.

Aspectul învederat de recurent, în legătură cu stabilirea cazului de malpraxis prin urmarea unei anumite proceduri speciale – nerespectată în speță – nu este un element în funcție de care să se determine competența, ci unul ulterior, vizând etapa soluționării litigiului.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.pr.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.