ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 62/2015

Deliberând asupra cauzei de față, reține

următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de

20 noiembrie 2012, reclamantul T.M.C. a chemat în judecată pe pârâții Spitalul

Clinic de Urgență București, N.P. și I.C., solicitând instanței ca, prin

hotărârea pe care o va pronunța, să constate îndeplinite condițiile răspunderii

civile delictuale, să dispună obligarea pârâților la plata sumei de 65.000 RON,

reprezentând daune materiale, a sumei de 100.000 euro, reprezentând daune

morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 14851 din 27 iunie 2013

pronunțată de către Judecătoria sectorului 1 București, instanța a admis excepția

necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, judecătoria a constatat

că, echivalentul în RON al sumei de 100.000 euro, cerute cu titlu de daune morale,

la cursul Băncii Naționale a României de la data introducerii acțiunii, este suma

de 453.420 RON.

Instanța a constatat și că ambele capete de cerere

au aceeași finalitate, urmărind protejarea aceluiași drept, astfel încât, la stabilirea

competenței materiale a instanței, a fost avută în vedere suma ce a rezultat din

cumularea cuantumului daunelor materiale și a celor morale, respectiv suma de 518.420

RON, cuantum care, față de prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., atrage

competența tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 297 din 28 februarie

2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis excepția

necompetenței materiale a Tribunalului București, a fost declinată competența soluționării

cauzei, în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București, s-a constatat ivit conflictul

negativ de competență și a fost înaintat dosarul la Curtea de Apel pentru soluționarea

conflictului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că

cererea de chemare în judecata a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile Legii

nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cât și pe răspunderea civilă

delictuală.

Atât reclamantul cât și pârâții C. și N. au apreciat

că judecătoria este competentă să judece acest litigiu, indiferent de valoare, față

de incidența prevederilor art. 676 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora instanța

competenta să soluționeze litigiile prevăzute de prezenta lege este judecătoria

în a cărei circumscripție teritorial a avut loc actul de malpraxis reclamat.

Instanța a constatat că, din analiza coroborată

a dispozițiilor Titlului XV Capitolul VI și VII ale Legii nr. 95/2006, a rezultat

că litigiile la care se refera actul normativ vizează situația în care persoana

interesată, anterior declanșării procedurii contencioase, s-a adresat Comisiei de

monitorizare și competentă profesional pentru cazurile de malpraxis, constituită

potrivit art. 668 din lege, în vederea constatării actului de malpraxis, decizia

comisiei putând fi atacată în condițiile art. 673 alin. (1) din lege.

Or, în prezenta cauza, reclamantul s-a adresat

direct instanței de judecată, în condițiile dreptului comun, în acest sens fiind

prevederile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, care stabilesc că „Procedura

stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedica liberul acces la justiție potrivit

dreptului comun”, ceea ce atrage incidența dispozițiilor C. proc. civ. cu privire

la competența după valoare, motiv pentru care tribunalul a analizat competența sa

în funcție de valoarea pretențiilor solicitate.

Așadar, s-a constatat că cererea de chemare

în judecată cuprinde două capete de cerere, ambele fiind principale, având finalitate

diferită, (pentru despăgubirile materiale prejudiciul este diferit de cel moral,

acestea fiind analizate in mod diferit, prin probatoriu diferit) competența materială

a instanței se stabilește în funcție de valoarea fiecărui capăt de cerere și nu

prin însumarea valorii obiectelor acestora.

Niciunul dintre aceste capete de cerere nu are

o valoare care să depășească suma de 500.000 RON, pentru atragerea competenței tribunalului,

conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., rezultând că, în speță, competența

material este judecătoria, potrivit plenitudinii sale de competență, în conformitate

cu disp. art. 1 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 34F din 26 martie 2014 Curtea de Apel București a stabilit competența materială de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel, a reținut

că prezentul conflict de competență materială vizează opinia diferită a instanțelor

asupra posibilității de cumulare a cuantumului daunelor materiale și a celor morale

solicitate de către reclamant în temeiul răspunderii civile delictuale, în cele

două capete de cerere, pentru a se efectua ulterior raportarea la limita de valoare

dată de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

În speță, deși natura daunelor solicitate este

diferită, cauza acestora este comună, izvorând din răspunderea civilă delictuală

determinată de aceeași situație de fapt.

Curtea de apel a reținut că petitele formulate

în cele două capete ale cererii de chemare în judecată reprezintă capete distincte

de cerere, cu finalitate distinctă, iar sumele solicitate prin fiecare astfel de

cerere se cumulează, în vederea stabilirii valorii obiectului litigiului și a competenței

de primă instanță

Împotriva acestei decizii atât pârâtul C.I., cât

și pârâtul N.P. au formulat recurs, criticile fiind identice.

Pârâții au susținut că instanța

de apel a pronunțat hotărârea atacată cu aplicarea greșită a legii, respectiv

a art. 676 din Legea nr. 95/2006, care instituie o competență specială a cererilor

de chemare în judecată ce au ca obiect malpraxis medical.

În susținerea motivelor de recurs, pârâții

au făcut referire la practica instanței, invocând decizia nr. 578/2014, prin

care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că litigiile care ca obiect

malpraxis medical, independent de valoarea despăgubirilor, sunt de competența judecătoriei.

Cererile de recurs au fost întemeite în drept

pe art. 304 pct. 9 și 1 C. proc. civ.

Analizând recursurile formulate în cauză, Înalta

Curte reține următoarele:

Cele două cereri de recurs cuprind critici identice,

așa încât Înalta Curte urmează să le analizeze împreună.

Instanța reține că obiectul cererii

introductive de instanță îl constituie prejudiciul material și moral izvorât dintr-un

act medical greșit, fiind invocate ca temei al răspunderii prevederile Legii

nr. 95/2006, OMS nr. 482/2007, Legea nr. 46/2003, Ordinul nr. 386/2004, Codul de

deontologie medicală al colegiului Medicilor din România aplicabil în 2005, dar

și cel aplicabil în 2013, art. 1357, art. 1358, art. 1385 C. civ.

Prin cererea formulată, reclamantul a arătat că

„temeiul pretențiilor îl reprezintă Legea nr. 95/2006 care instituie o răspundere

civilă generală, legală, pentru unitățile sanitare” și că solicitarea de reparare

integrală a prejudiciului suferit se întemeiază, în plus față de textele legale

menționate mai sus, pe prevederile art. 1357, 1358 C. civ., cu luarea în considerare

a calității de profesioniști a medicilor C.I. și N.P.

Astfel, contrar celor reținute de instanța

de apel, din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul și-a

întemeiat demersul judiciar pe dispozițiile speciale în materie, în complinirea

cărora a apelat la dispozițiile de drept comun ce reglementează răspunderea civilă

delictuală.

Conform art. 676 din Legea nr. 95/2006 „instanța

competentă să soluționeze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria

în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat”.

Înalta Curte reține că textul legal anterior

citat instituie o competență materială și teritorială specială de soluționare a

răspunderii civile delictuale în ceea ce privește actul medical de malpraxis în

favoarea judecătoriei, care înlătură competența de drept comun raportată la criteriul

valoric, întrucât norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în

concurs cu norma generală, conform principiului specialia generalibus derogant.

Înalta Curte constată că sunt fondate criticile

recuenților pârâți, cu privire la greșita aplicarea greșită a legii,

respectiv a art. 676 din Legea nr. 95/2006, care instituie o competență specială

a cererilor de chemare în judecată ce au ca obiect malpraxis medical.

Aceasta deoarece curtea de apel a reținut

că, deși natura daunelor solicitate este diferită, cauza acestora este comună, izvorând

din răspunderea civilă delictuală determinată de aceeași situație de fapt.

Înalta Curte constată și că reclamantul și-a

întemeiat pretențiile pe dispozițiile legii speciale, trimiterea la normele dreptului

comun fiind în completarea acestui temei juridic, așa încât și norma de competență

se regăsește în aceeași lege specială.

În consecință, Înalta Curte constată că în

cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

pentru greșita aplicare a art. 676 din Legea nr. 95/2006, așa încât urmează

să modifice decizia atacată, în sensul că va stabili competența materială de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții C.I. și

N.P. împotriva sentinței civile nr. 34 din 26 martie 2014 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Modifică decizia atacată, în sensul că stabilește

competența materială de soluționare a cauzei privind pe reclamantul T.M.C. în contradictoriu

cu pârâții C.I., N.P. și Spitalul Clinic de Urgență București, în favoarea Judecătoriei

sectorului 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie

2015.