ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursurilor în casație de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 456 din data de 28.05.2014, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în baza art. 386 alin. (1) C.proc.pen., au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile de schimbare a încadrării juridice.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. cu aplic. art. 4 C. proc. pen. rap. la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a fost achitată inculpata SC A. SRL, cu sediul în București, sector 3, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2), alin. (4) C. pen. anterior.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., au fost lăsate nesoluționate acțiunile civile formulate de părțile civile B., domiciliată în Mogoșoaia, jud. Ilfov, Spitalul Clinic de Urgență C., cu sediul în sector 1, București, și Spitalul Clinic de Urgență D., cu sediul în sector 4, București.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat, au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

Potrivit declarațiilor persoanei vătămate, care se coroborează cu declarațiile martorului ocular E., în data de 26.09.2011, în jurul orei 12:50, în timp ce persoana vătămată B. se afla la cumpărături în magazinul A. situat în Băneasa, aceasta a fost lovită, în cădere, de un recipient de 5l, cu detergent, de pe raftul nr. 3.

Inițial, certificatul medico-legal nr. A2/6588 din 03 octombrie 2011 atestă că persoana vătămată a suferit leziuni traumatice ce pot data din 26.09.2011, care ar fi putut fi produse prin lovire cu un corp dur și care necesită 2-3 zile de îngrijiri medicale.

Raportul de expertiză medico-legală nr. A1/951 din 21 iunie 2012, atestă faptul că leziunile produse victimei (excoriații frontal stânga și la dosul nasului, traumatism cranio-cerebral minor nivel 1 cu pierderea stării de conștiență imediat postraumatic, contuzie sternală, traumatism coloană vertebrală cu fractură tasare corp vertebral T4) au necesitat 75 de zile de îngrijiri medicale, nu au pus în pericol viața persoanei vătămate și, dacă evoluția va fi în continuare favorabilă, nu vor genera infirmitate.

Ulterior, în cursul cercetării judecătorești, s-a întocmit raportul de expertiză medico-legală nr. A5 din 25 martie 2014, potrivit căruia, leziunile traumatice se cuantifică, conform criteriologiei medico-legale, cu cca. 75 de zile de îngrijri medicale. În plus, acest mijloc de probă a concluzionat că leziunile traumatice nu au pus viața victimei în pericol și nu au determinat infirmități posttraumatice.

S-a reținut că ambele rapoarte de expertiză medico-legală efectuate, atât cel din cursul urmăririi penale, cât și cel din cursul judecății, au aceleași concluzii. Comisia de Avizare și Control din cadrul I.N.M.L. a avizat raportul de nouă expertiză efectuat în cursul cercetării judecătorești.

Ambele rapoarte de expertiză medico-legală au evidențiat faptul că persoana vătămată prezenta un teren osteoporotic, iar hemangiomul decelat la nivelul vertebrei toracale T2 (ce a beneficiat de tratament neurochirurgical la aceeași dată la care s-a practicat intervenția operatorie pentru patologia traumatică de la nivelul T4, respectiv în data de 20.02.2012) nu are legătură cu traumatismul din data de 26.09.2011.

Prima instanță a apreciat că în drept, fapta dedusă judecății a fost săvârșită în data de 26.09.2011, deci înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen.

În raport de această situație, instanța de fond a analizat dacă, potrivit art. 4 noul C. pen., infracțiunea este dezincriminată.

Realizând o analiză comparativă între dispozițiile art. 184 alin. (1) și (3) C. pen. anterior și dispozițiile art. 196 alin. (2) și alin. (3) noul C. pen. instanța a constatat că există diferențe.

Astfel, s-a reținut că potrivit prevederilor art. 184 alin. (1) alin. (3) C. pen. anterior, vătămarea corporală trebuie să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile. Conform prevederilor art. 196 alin. (2), alin. (3) noul C. pen., vătămarea corporală trebuie să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 90 zile.

Prima instanță a mai avut în vedere că potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, dispozițiile art. 4 noul C. pen. sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii.

În ceea ce privește latura civilă a cauzei, s-a reținut că atât persoana vătămată, cât și Spitalul Clinic de Urgență C. și Spitalul Clinic D. s-au constituit părți civile.

Din moment ce instanța a dispus achitarea inculpatei și nu există norme de procedură tranzitorii, care să permită instanței să se pronunțe pe latura civilă, s-a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în sensul că a lăsat nesoluționate acțiunile civile.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel partea civilă B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia penală nr. 1136 din data de 17 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, a fost admis apelul formulat de partea civilă B. împotriva sentinței penale nr. 456 din data de 28.05.2014 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. x/299/2013 și au fost extinse efectele sale și asupra părților civile Spitalul Clinic de Urgență C. și Spitalul de Urgență D.

A fost desființată sentința apelată și în fond, rejudecând:

În baza art. 184 alin. (2) și alin. (4) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata SC A. SRL la pedeapsa amenzii în cuantum de 200.000 lei.

A fost obligată inculpata SC A. SRL în solidar cu partea responsabilă civilmente SC F. SA la plata despăgubirilor civile după cum urmează:

- 2.000 euro daune materiale și 180.000 euro daune morale, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății în favoarea părții civile B.;

- 1.158,03 lei, precum și dobânda legală de la data de 17 septembrie 2015 și până la data plății efective, în favoarea părții civile Spitalul Clinic de Urgență C.;

- 9.963,10 lei, în favoarea părții civile Spitalul de Urgență D.

A fost obligată inculpata la plata în solidar cu partea responsabilă civilmente a sumei de 2.000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare in fond.

Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Analizând hotărârea pronunțată de instanța de fond, în raport de actele și lucrările dosarului și de motivele de apel invocate, dar și în conformitate cu art. 417 și urm. C. proc. pen., instanța de control judiciar a constatat că apelul declarat este fondat, în considerarea următoarelor argumente:

În faza apelului, s-a procedat la administrarea probei cu înscrisuri și cu raport de nouă expertiză medico-legală, completare și aviz al Comisiei de Avizare și Control I.N.M.L.

S-a avut în vedere că, deși inculpata a fost legal citată, nu s-a prezentat în instanță și nu a solicitat probe în apărare.

S-a reținut că dovada procedurii legale de citare rezultă din procesul-verbal de înștiințare primit de către inculpată la data de 26.11.2015, ce poartă ștampila unității și numele în clar al persoanei căreia i s-a predat.

S-a apreciat ca fiind fondat apelul, modificarea substanțială a soluției primei instanțe nefiind determinată de vreo eroare de judecată a acesteia, ci de probele noi administrate în această fază procesuală.

Astfel, instanța de control judiciar a reținut că la data de 26.09.2011, partea vătămată B. se afla în calitate de client, în magazinul A. Băneasa. Deplasându-se printre raioanele unde se aflau produse, un recipient de 5 kg cu detergent a căzut dintr-un stativ neasigurat, de la o înălțime de aproximativ 4 m (nivelul 3).

În speță, nu a fost identificat niciun element de asigurare a produselor destinate vânzării, aflate pe standurile mai înalte.

În urma căderii recipientului în capul victimei, aceasta și-a pierdut cunoștința, suferind leziuni traumatice, prin lovire cu corp dur în cădere, așa cum rezultă din concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală, completare și aviz al Comisiei de Avizare și Control I.N.M.L.

În urma leziunilor suferite, victima a fost supusă mai multor intervenții chirurgicale la nivelul coloanei, ca urmare a agravării situației primelor leziuni suferite.

Aceasta a suferit o fractură corp vertebral T4, ce a fost operat și o vetebroplastie transpendiculară, după cum rezultă din înscrisurile medicale depuse la dosarul cauzei.

În final, așa cum se arată în noul raport de expertiză medico-legală al Comisiei de Avizare și Control I.N.M.L., victima a suferit leziuni cuantificabile conform criteriologiei medico-legale cu 100-110 zile de îngrijiri medicale.

S-a apreciat că legătura de cauzalitate dintre căderea bidonului în capul victimei și leziunile suferite rezultă cu claritate din concluziile înscrisului anterior menționat.

În legătură cu problematica răspunderii persoanei juridice SC A. SRL, instanța de apel a apreciat că cercetarea internă efectuată de inculpata SC A. SRL este obiectivă în ceea ce privește reținerea culpei acestei societăți comerciale.

S-a reținut că, în acord cu opinia organului de urmărire penală, cauza producerii evenimentului se datorează aranjării necorespunzătoare pe palet, în conformitate cu prevederile Instrucțiunilor proprii de aplicare a reglementărilor de securitate și sănătate în muncă nr. 19760/2007.

A fost încălcată și norma generală prevăzută de art. 184 din NSPM 62, privind Norme specifice de protecția muncii pentru comerțul cu ridicata și cu amănuntul, în sensul că "Mărfurile vor fi așezate întotdeauna, pe sortimente și în același loc, în funcție de natura lor, în așa fel încât să fie evitate mișcările inutile, aglomerarea căilor acces și producerea accidentelor".

S-a mai avut în vedere că în cuprinsul procesului-verbal de cercetare internă efectuată de SC A. SRLs-a reținut că nu a fost posibilă identificarea persoanei care s-a ocupat de aranjarea mărfurilor pe paleți și nu au fost puse la dispoziție organelor judiciare imagini ale camerelor video.

S-a mai reținut că în cuprinsul aceluiași proces-verbal întocmit de inculpată, se precizează, la Capitolul: Propuneri pentru sancțiuni administrative și disciplinare:

"

Nu este cazul".

Instanța de apel a apreciat, însă, că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii penale pentru a se dispune condamnarea SC A. SRL, lăsându-i acesteia o largă disponibilitate de acțiune de a aprecia și în continuare dacă este sau nu cazul să aibă camere de luat vederi funcționabile sau cu filmări care să fie puse la dispoziția organelor judiciare sau să aibă evidența clară pe sectoare de activitate a persoanelor responsabile cu aranjarea mărfurilor.

S-a considerat că viața persoanei și integritatea corporală sunt valori intangibile, urmând a răspunde juridic atât persoanele fizice, cât și cele juridice, în cazul în care întreprind vreo acțiune vătămătoare.

S-a apreciat că în speța de față, culpa persoanei juridice se datorează lipsei oricărei măsuri de precauție, în vederea evitării unor astfel de accidente, care nu erau de neprevăzut, în condițiile în care orice persoană se poate aștepta în mod rezonabil la posibilitatea căderii unor bunuri neasigurate, aflate la câțiva metri deasupra solului.

S-a reținut că nu există, vreun temei care să justifice doar pedepsirea persoanei fizice, atâta vreme cât acțiunea culpabilă de nesupraveghere aparține chiar persoanei juridice.

S-a constatat că faptele săvârșite de inculpată întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. anterior, lege mai favorabilă inculpatei și se impune condamnarea acesteia la pedeapsa amenzii în cuantum de 200.000 lei, dând o relevanță deosebită funcțiilor preventivă și de exemplaritate ale pedepsei.

În ceea ce privește cuantumul daunelor ce urmează a fi acordate, instanța de control judiciar a apreciat că se impune extinderea efectelor apelului și asupra părților civile Spitalul Clinic de Urgență C. și Spitalul de Urgență D., deoarece se află în același grup procesual cu apelanta parte civilă B.

În ceea ce privește despăgubirile materiale, s-a constatat că partea civilă a făcut mai multe cheltuieli, în vederea diagnosticării corecte și a ameliorării stării de sănătate, fiind depuse în acest sens, înscrisuri doveditoare relevante.

Ținând seama de aceste înscrisuri, prin care se atestă existența unor servicii medicale prestate de diferiți furnizori, dar și chitanțe de plată, s-a apreciat că este necesar a se acorda în echitate, suma de 2.000 euro, prin echivalent în lei, cu titlul de despăgubiri materiale.

În ceea ce privește daunele morale, instanța de apel a considerat că victima a fost supusă unor profunde suferințe fizice și psihice, dar și unor intervenții chirurgicale pe coloana vertebrală, inclusiv vetebroplastie, element ce ăi va afecta regimul de viață și o va supune permanent la suferințe fizice și psihice.

S-a reținut că este intolerabil ca o persoană care se deplasează cu bună credință într-un magazin, să fie rănită atât de grav, în urma neglijenței comerciantului.

Instanța de control judiciar a considerat că suma de 180.000 euro, la care va fi obligat în solidar asiguratorul și inculpata, în favoarea părții civile B. reprezintă o reparație echitabilă și rezonabilă, pentru suferințele aduse victimei.

Având în vedere înscrisurile privind cheltuielile efectuate, s-a apreciat că este necesar ca inculpata și asiguratorul să fie obligați la plata sumei de 1.158,03 lei, cu dobânda legală de la data de 17 septembrie 2015 și până la data plății efective, în favoarea părții civile Spitalul Clinic de Urgență C. și a sumei de 9.963,10 lei în favoarea părții civile Spitalul de Urgență D.

Ținând seama de soluția de condamnare a inculpatei și de soluția pe latură civilă, instanța de apel a apreciat că se impune obligarea inculpatei în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata a 2.000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare in fond.

Împotriva deciziei penale nr. 1136 din data de 17 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, au formulat recurs în casație inculpata SC A. SRL și partea responsabilă civilmente F. SA.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data 10 februarie 2016 de sub nr. x/299/2013.

Prin încheierea nr. 89 din data de 18 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/299/2013, în temeiul art. 440 C. proc. pen., au fost admise în principiu cererile de recurs în casație formulate de inculpata SC A. SRL și de partea responsabilă civilmente F. SA împotriva deciziei penale nr. 1136 din data de 17 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

S-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casație respectiv, C10, în compunere de 3 judecători, fiind stabilit termen de judecată la data de 15 aprilie 2016, cu citarea părților.

Recursul în casație a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație la data de 21 martie 2016, sub nr. x/1/2016.

Recurenta inculpată SC A. SRL, prin apărătorul său, a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând că în mod greșit a fost condamnată de instanța de apel pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

A solicitat în baza art. 448 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casație, casarea deciziei atacate și rejudecând, menținerea hotărârii primei instanțe, și anume a sentinței pronunțate de Judecătoria sectorului 1 București, prin care inculpata SC A. SRL a fost achitată în baza art. 16 pct. 1 lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2), (4) C. pen. anterior, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că partea civilă a avut nevoie pentru vindecare de 75 de zile îngrijiri medicale.

În motivarea căii de atac, recurenta inculpată a arătat că în urma accidentului suferit de partea vătămată B., în cauză au fost efectuate trei expertize medico-legale. În prima expertiză, s-a constatat că persoana vătămată a avut nevoie pentru vindecare de 2-3 zile de îngrijiri medicale, în cea de a doua și a treia expertiză s-a constatat că aceasta a avut nevoie de 75 de zile îngrijiri medicale.

A solicitat să se aibă în vedere că instanța de apel a dispus condamnarea SC A. SRL pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă în baza rezultatului unei expertize medico-legale solicitate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, raportul de expertiză medico-legală fiind atașat la dosarul instanței de apel.

A precizat că obiectivele expertizei instanței civile erau următoarele: dacă au intervenit modificări în starea de sănătate a victimei de la efectuarea ultimului raport de expertiză medico-legală, dacă tratamentele efectuate de partea civilă B. după producerea accidentului au fost urmarea acestuia și dacă este necesar tratamentul balneo-climateric, iar obiectivele stabilite de instanța de apel erau cu totul altele, respectiv: stabilirea raportului de cauzalitate dintre intervenția chirurgicală din data de 13 iunie 2015, deoarece partea civilă B. s-a operat imediat după ce s-a dispus achitarea recurentei inculpate SC A. SRL și accidentul suferit de victimă, numărul total de îngrijiri medicale și dacă acestea au pus viața victimei în pericol și dacă în urma agresiunii victima a suferit o incapacitate de muncă temporară sau parțială sau dacă acestea reprezintă infirmitate sau sluțire ori au pus viața victimei în pericol.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că nu s-a răspuns la aceste obiective și, de asemenea, nu s-a răspuns la obiectivul care se referea la stabilirea raportului de cauzalitate dintre intervenția chirurgicală și accidentul suferit de victimă. Or, stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea organismului este esențială, deoarece aceasta face diferența între calificarea unei fapte ca fiind infracțiune sau ca nefiind infracțiune. Prin urmare, necunoscând dacă există legătură de cauzalitate între intervenția chirurgicală și accidentul care s-a produs în teritoriul SC A. SRL, totuși instanța de apel a pronunțat o soluție de condamnare.

De asemenea, a mai susținut că nu s-a ținut seama nici de faptul că la data de 3 septembrie 2015, reprezentantul Ministerului Public a solicitat avizul Comisiei Superioare de Control și Avizare având în vedere diferența foarte mare cu privire la zilele de îngrijiri medicale și faptul că în cele trei expertize se arăta că nu există leziuni posttraumatice, solicitare care a fost respinsă.

A mai precizat că expertiza în baza căreia instanța de apel a dispus condamnarea inculpatei pentru infracțiunea de vătămare corporală din culpă este o probă extrajudiciară, solicitată de o altă instanță de judecată, aspect recunoscut de aceasta în încheierea de la termenul de judecată din data de 3 septembrie 2015 în care se arată că "originalul expertizei a fost înaintat la dosarul civil".

A mai susținut că intimata parte civilă B. a exercitat, în paralel calea de atac a apelului, precum și acțiunea civilă, dar instanța de apel a ignorat principiul electa una via non datur recursus ad alteram conform căruia partea care părăsește calea de atac pierde șansa de a-și mai recupera prejudiciul și nici de faptul că obiectivele celor două expertize erau diferite

Recurenta parte responsabilă civilmente F. SA prin apărător, a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei atacate și rejudecând, menținerea hotărârii instanței de fond care a dispus achitarea inculpatei SC A. SRL, în baza art. 16 pct. 1 lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2) alin. (4) C. pen. anterior, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că partea civilă a avut nevoie pentru vindecare de 75 de zile îngrijiri medicale.

În susținerea căii extraordinare de atac a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând că inculpata a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În motivarea recursului în casație a arătat că raportul de expertiză pe baza căruia a fost condamnată SC A. SRL nu a îndeplinit cerința stabilită de legea penală cu privire la administrarea acestei probe. În acest sens a susținut că raportul de expertiză și obiectivele acestuia se dispun de către instanța de judecată potrivit art. 172 alin. (2) C. proc. pen., care trebuie să indice obiectivele pe care trebuie să le clarifice raportul sau suplimentul de expertiză, potrivit art. 172 alin. (6) C. proc. pen.

A mai susținut că potrivit art. 178 C. proc. pen., raportul de expertiză rezultat se depune la organul judiciar care l-a dispus. Or, în cauză, s-a depus un raport de expertiză judiciară dispus în alt dosar, care nu face referire la obiectivele dispuse de organul judiciar care l-a solicitat, în speță, Tribunalul București, secția civilă.

A considerat că, în cauză, fiind întocmite trei rapoarte de expertiză, care au stabilit că pentru vindecarea leziunilor suferite de partea vătămată în urma accidentului a fost necesară o perioadă de 75 de zile de îngrijiri medicale, rezultatul acestei probe trebuia să fie avut în vedere de instanța de apel, cu atât mai mult cu cât nu s-a răspuns la obiectivul formulat de instanța de apel și anume, de a se determina dacă perioada de îngrijiri medicale se referă strict la rănile pe care le-a suferit partea civilă în urma accidentului sau la îngrijirile medicale care au presupus și vindecarea intimatei părți civile B. de afecțiuni le de care aceasta suferea anterioare accidentului, care sunt reținute în toate rapoartele de expertiză dispuse în cauză.

Analizând recursurile în casație formulate de inculpata SC A. SRL și de partea responsabilă civilmente F. SA în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În intenția de a răspunde cerințelor jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și de a se conforma prevederilor Convenției, în privința asigurării celerității procesului penal prin desfășurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicție.

În acest context, noua legislație procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, și anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casație", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, conform art. 438 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

2-6. abrogate;

9-10. abrogate;

13-14. abrogate.

Așa cum reiese chiar din Expunerea de motive la Proiectul noului Cod de procedură penală, recursul în casație este o cale extraordinară de atac ce urmărește verificarea legalității hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către curtea de apel.

Prin recursul în casație este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casație vizeză așadar exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalității, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfășoare în conformitate cu dispozițiile legale.

Potrivit dispozițiilor art. 447 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate prin cerere de procuror sau de părți, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Analizând motivele recursurilor în casație formulate de inculpata SC A. SRL și de partea responsabilă civilmente F. SA, Înalta Curte constată că acestea se circumscriu formal cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În raport de cazul de casare invocat, Înalta Curte constată că poate să verifice dacă, în raport de norma de incriminare, fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă ale infracțiunii e vătămare corporală din culpă (în acest sens decizia nr. 164/RC din 17 mai 2015 și decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Astfel, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentei inculpate SC A. SRL și recurentei parte responsabilă civilmente F. SA, potrivit cărora infracțiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen. anterior a fost dezincriminată în actuala reglementare și astfel această faptă nu mai este prevăzută de legea penală în vigoare.

Problema de drept are în vedere aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, în mod corect curtea de apel constatând că dispozițiile art. 184 alin. (2) și (4) din C. pen. anterior este legea mai favorabilă pentru inculpata SC A. SRL și nu aplicarea legii penale de dezincriminare.

Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută expres de art. 4 C. pen., potrivit căruia "Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă". Textul este completat prin dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. potrivit căruia, dispozițiile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.

Aplicând principiile anterioare la speța de față se constată următoarele:

Inculpata SC A. SRL a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2) și (4) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Fapta concretă reținută în sarcina inculpatei constă în aceea că la data de 26.09.2011, partea vătămată B. se afla în calitate de client, în magazinul A. Băneasa. Deplasându-se printre raioanele unde se aflau produse, un recipient de 5 kg cu detergent a căzut dintr-un stativ neasigurat, de la o înălțime de aproximativ 4 m (nivelul 3).

În urma căderii recipientului în capul victimei, aceasta și-a pierdut cunoștința, suferind leziuni traumatice, prin lovire cu corp dur în cădere, așa cum rezultă din concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală, completare și aviz al Comisiei de Avizare și Control I.N.M.L.

În urma leziunilor suferite, victima a fost supusă mai multor intervenții chirurgicale la nivelul coloanei, ca urmare a agravării situației primelor leziuni suferite.

Aceasta a suferit o fractură corp vertebral T4, ce a fost operat și o verterobroplastie transpendiculară. În final, așa cum se arată în noul raport de expertiză medico-legală al Comisiei de Avizare și Control I.N.M.L., victima a suferit leziuni cuantificabile conform criteriologiei medico-legale cu 100-110 zile de îngrijiri medicale.

În drept, fapta săvârșită de inculpata SC A. SRL, care, nerespectând dispozițiile înscrise în Instrucțiunile proprii de aplicare a reglementărilor de securitate și sănătate în muncă nr. 19760/2007 și în art. 184 din NSPM 62, privind Norme specifice de protecția muncii pentru comerțul cu ridicata și cu amănuntul, nu a luat măsurile necesare pentru asigurarea produselor destinate vânzării aflate pe standurile mai înalte, inacțiunea acesteia având ca urmare căderea dintr-un stativ neasigurat a unui un recipient de 5 kg cu detergent, de la o înălțime de aproximativ 4 m (nivelul 3) în capul victimei B., iar potrivit concluziilor noului raport de expertiză medico-legală al Comisiei de Avizare și Control I.N.M.L., victima a suferit leziuni cuantificabile conform criteriologiei medico-legale cu 100-110 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală din culpă.

Potrivit art. 184 C. pen. anterior, constituie infracțiunea de vătămare corporală din culpă fapta prevăzută la art. 180 alin. (2) și (21), care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile.

Dispozițiile art. 196 alin. (1)-(6) din C. pen. în vigoare reglementează în continuare infracțiunea de vătămare corporală din culpă pe care însă o reconfigurează în raport cu vechile dispoziții ale art. 184 C. pen. anterior, modificând sfera de aplicare a normei de incriminare.

Examinând prin comparare textele de lege succesive care incriminează infracțiunea de vătămare corporală din culpă, în varianta normativă ce face obiectul chestiunii de drept, se constată următoarele:

Vechea reglementare delimita infracțiunea de vătămare corporală din culpă în forma-tip, prevăzută de art. 184 alin. (1) din C. pen. anterior, de modalitatea agravată, prevăzută de art. 184 alin. (2) din C. pen. anterior, prin urmarea imediată ce caracteriza latura obiectivă, constând în vătămarea integrității corporale sau a sănătății ce necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile până la 60 de zile în varianta-tip și mai mult de 60 de zile pentru varianta agravată. Totodată, prevedea în alin. (3) și (4) ale aceluiași articol, ca modalități agravate, săvârșirea unei vătămări (simple sau grave) ca urmare a nerespectării dispozițiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exercițiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activități.

Sub aspectul urmării imediate, potrivit legii vechi, incriminarea vătămării corporale din culpă viza numai acele fapte care produceau vătămări ce necesitau pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile.

Spre deosebire de textul de lege menționat, pentru varianta-tip a infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 196 alin. (1) C. pen., urmarea imediată constă în producerea unor leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, a cărei gravitate este evaluată, în noua reglementare, prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, legiuitorul impunând suplimentar noi circumstanțe de comitere a faptei, respectiv 3 condiții alternative ce caracterizează subiectul activ nemijlocit ca fiind o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice ori a unei substanțe psihoactive ori în desfășurarea unei activități ce constituie prin ea însăși o infracțiune.

Așa fiind, se constată că în actuala reglementare, față de C. pen. din 1969, nu au intervenit modificări în conținutul constitutiv al infracțiunii de vătămare corporală din culpă, legiuitorul impunând suplimentar noi circumstanțe de comitere a faptei, astfel că nu este incident art. 4 C. pen. referitor la aplicarea legii penale de dezincriminare și nici art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, ambele norme raportându-se la ipoteza în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi, astfel că în mod corect instanța de apel a verificat incidența art. 5 C. pen. - aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. Comparând efectele legii în vigoare la data săvârșirii faptei (26 septembrie 2011) cu efectele legii în vigoare la data soluționării apelului asupra situației juridice a persoanelor acuzate, prima instanță de control judiciar a constatat că legea mai favorabilă inculpatei o constituie dispozițiile art. 184 alin. (2) și (4) din C. pen. anterior.

Faptele imputate recurentei inculpate se regăsesc și în noua reglementare penală, având corespondent în prevederile art. 196 alin. (3) din C. pen. actual.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că fapta pentru care a fost condamnată inculpata SC A. SRL nu a fost dezincriminată în noua reglementare fiind, în continuare, prevăzută de legea penală, motiv pentru care nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Înalta Curte constată că, în realitate, prin motivele de recurs în casație invocate de inculpata SC A. SRL și de partea responsabilă civilmente F. SA, prin care se arată că raportul de expertiză pe baza căruia a fost condamnată inculpata nu a îndeplinit cerința stabilită de legea penală cu privire la administrarea acestei probe, având în vedere că acesta nu a răspuns la obiectivul formulat de instanța de apel de a se determina dacă perioada de îngrijiri medicale se referă strict la rănile pe care le-a suferit partea civilă în urma accidentului sau la îngrijirile medicale care au presupus și vindecarea intimatei părți civile B. de afecțiunile de care aceasta suferea, anterioare accidentului, care sunt reținute în toate rapoartele de expertiză dispuse în speță, nu se susține nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea și cenzurarea probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel.

Or, în cauză, instanța de apel a dispus condamnarea inculpatei SC A. SRL pe baza probelor administrate existente la dosar, respectând dispozițiile legale în ceea ce privește infracțiunea dedusă judecății.

Faptul că se contestă probele pe care instanța de apel și-a întemeiat hotărârea, reprezintă deja o chestiune de fapt, iar susținerile recurentei inculpate SC A. SRL și cele ale recurentei părți responsabile civilmente F. SA se referă la aspecte privind luarea în considerare a anumitor probe, interpretarea și aprecierea lor de către Înalta Curte, aspecte care nu pot face obiectul recursului în casație.

Așadar, se constată că, în prezenta cauză, motivele recursurilor în casație vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanța de apel pe baza materialului probator administrat, elemente de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prezenta cale de atac, aceste motive nefiind circumscrise cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile legale în materie.

Or, așa cum s-a arătat, Înalta Curte nu poate proceda la un asemenea examen, nu poate analiza conținutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator și nu poate stabili o altă situație de fapt care să conducă la stabilirea vinovăției sau nevinovăției inculpatei. Înalta Curte, în cadrul acestei căi de atac, nu se poate transforma într-o instanță de fond și nu poate înfăptui o nouă judecată bazată pe reaprecierea probelor în lipsa unei cercetări proprii, acesta fiind atributul exclusiv al instanței de fond și instanței de apel.

Scopul recursului în casație este de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Față de cele ce preced, se constată concordanța dintre probe, situația de fapt și elementele de tipicitate ale faptei de vătămare corporală din culpă care a facut obiectul cercetării.

Înalta Curte apreciază că motivele invocate de recurenta inculpată SC A. SRL și de recurenta partea responsabilă civilmente F. SA, nu se încadrează în limitele impuse de textul de lege referitor la recursul în casație pentru că vizează aspecte de fapt, ce nu fac obiectul acestei instituții de drept.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpata SC A. SRL și de partea responsabilă civilmente F. SA împotriva deciziei penale nr. 1136 din data de 17 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată și recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumelor de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație formulate de inculpata SC A. SRL și de partea responsabilă civilmente F. SA împotriva deciziei penale nr. 1136 din data de 17 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurenta inculpată și recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumelor de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 15 aprilie 2016.