Decizia nr. 1556/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — Malpraxis. Acțiune în despăgubiri întemeiată pe dispozițiile Codului civil, formulată ulterior sesizării Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov - Secția I civilă în data de 24.08.2021, reclamantele A. și B. (prin reprezentant legal A.) au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., Clinica D. SRL, E., Spitalul F. și Clinica G. SRL, obligarea pârâților, în solidar, la plata către reclamante a daunelor morale și materiale pentru prejudiciul cauzat acestora în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel: pentru reclamanta A. suma de 200.000 euro (în echivalent lei la cursul BNR din data plății), cu titlu de daune morale, și suma de 47.298,07 lei, cu titlu de daune materiale; pentru reclamanta B. suma de 400.000 euro (în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății), cu titlu de daune morale, precum și suma de 1.000 lei/lună, reprezentând cheltuielile de îngrijire medicală, precum și cele necesare ca urmare a sporirii nevoilor de viață ale reclamantei, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată și până la momentul însănătoșirii în mod complet. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1391, art. 1387- 1388 coroborate cu art. 1389 C.civ. Prin întâmpinare, pârâtul Spitalul F. a invocat excepția de necompetență materială, excepția lipsei calității procesuale pasive a SC D. SRL, excepția inadmisibilității acțiunii, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu Societatea de Asigurare-Reasigurare H. SA și Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând ca, în cazul și în măsura în care cererea de chemare în judecată ar fi admisă (în totul sau în parte), să se dispună obligarea chemaților în garanție la achitarea în favoarea pârâtului a tuturor sumelor de plată stabilite în sarcina acestuia și în favoarea reclamantelor. Pârâta SC D. SRL a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu SC I. SA, solicitând ca, în situația în care va cădea în pretenții, să se dispună obligarea chematei în garanție să o despăgubească cu sumele la care ar fi obligată în cadrul prezentului litigiu și să-i achite contravaloarea cheltuielilor de judecată prilejuite de acest litigiu. Prin întâmpinare, pârâta C. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind netemeinică și nelegală, cu cheltuieli de judecată. Prin întâmpinare, pârâții E. și Clinica G. SRL au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată, și obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din 11.04.2022, instanța a respins excepția de necompetență materială a Tribunalului Brașov, a unit cu fondul, în temeiul art.248 alin.1 pct.4 C.proc.civ., excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor SC D. SRL și Clinica G. SRL și a rămas în pronunțare asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta SC D. SRL.

Sentința Tribunalului Brașov Prin sentința nr. 149/S din 25.05.2022, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată prin întâmpinare de pârâta SC D. SRL; a respins, ca inadmisibilă, acțiunea; în temeiul art. 451 alin. 2 C.proc.civ., a redus onorariul avocațial achitat de pârâtul Spitalul F., de la suma de 8.925 lei la suma de 4.760 lei (TVA inclus); a obligat reclamantele să plătească cheltuieli de judecată (onorarii avocat), în sumă de 11.900 lei.

Decizia Curții de Apel Brașov Prin decizia nr. 1859/Ap din 23.11.2022, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a admis apelul reclamantelor împotriva sentinței, pe care a anulat-o și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., pârâta SC D. SRL, respectiv instanța de apel a aplicat greșit dispozițiilor art. 683, art. 684, art. 687 din Legea nr. 95/2006 și Capitolul V din Normele metodologice din 14.03.2007 de aplicare a titlului XVI «Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice» din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Recurenta a învederat că, potrivit Deciziei în interesul legii nr. 5/21.02.2022 privind interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 684, art. 687 din Legea nr. 95/2006 și ale art. 94 pct. 1 lit. k, art. 95 pct. 1 C.proc.civ., rezultă că sesizarea Comisiei reprezintă exprimarea opțiunii din partea persoanei vătămate de a urma această cale prevăzută de Legea nr. 95/2006, normă specială în materie, în detrimentul posibilității de a se adresa în mod direct instanței de judecată conform normelor de drept comun. La momentul sesizării Comisiei se manifestă dreptul pacientului de a opta, acesta neînțelegând să se adreseze în mod direct instanței de judecată. Interpretarea în sensul că există o adresare directă inclusiv în situația finalizării procedurii în fața Comisiei este în dezacord cu semnificația prevederilor legale din Legea nr. 95/2006, Normele de punere în aplicare a acesteia și Decizia în interesul legii nr. 5/21.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. A se adresa în mod direct instanței de judecată presupune, cu caracter obligatoriu, a nu se adresa în prealabil Comisiei, orice acțiune ulterioară sesizării Comisiei nemaiputând fi catalogată ca o adresare directă instanței, tocmai pentru că s-a optat, în prealabil, pentru calea prevăzută de norma specială, respectiv aceea a parcurgerii procedurii în fața Comisiei, iar numai ulterior, cu caracter subsidiar, învestirea instanței de judecată în procedura de contestare a deciziei Comisiei sau de stabilire a cuantumului prejudiciului. Nu are nicio relevanță faptul că litigiul declanșat ca urmare a contestării deciziei Comisiei a fost soluționat în mod definitiv fără a se intra pe fondul cauzei, atât timp cât acesta a fost inițiat și exprimă opțiunea reclamantelor de a nu sesiza instanța în mod direct, ci prin formularea prealabilă a unei sesizări către Comisie, al cărui rezultat a fost contestat ulterior în cadrul unui proces finalizat prin pronunțarea unei hotărâri definitive. Nici statuarea în sensul că interpretarea corectă a art. 684 din Legea nr. 95/2006 este aceea a posibilității petentei de a se adresa instanței conform prevederilor de drept comun și în eventualitatea sesizării Comisiei, cu condiția analizării procedurii în fața acesteia, nu este una în acord cu textul de lege enunțat, din două considerente: sesizarea Comisiei în prealabil exclude caracterul direct al acțiunii, care este generat exclusiv de lipsa unei sesizări prealabile a Comisiei; decizia Comisiei este act jurisdicțional cu caracter definitiv, care rămâne în ființă și produce efecte juridice, iar nu simplu material probator într-un litigiu de drept comun. Cel prejudiciat printr-un act de malpraxis se poate adresa fie Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, parcurgând o procedură prealabilă sesizării instanței competente, fie direct instanței judecătorești. Însă, în situația în care persoana ce se consideră prejudiciată a optat pentru una dintre cele două căi, trebuie să o urmeze, neputând exprima opțiunea, ulterior primirii unui răspuns nefavorabil pe calea aleasă și parcursă, pentru cealaltă cale (electa una via). În speță, reclamanta a optat pentru a se adresa Direcției de Sănătate Publică a Județului Brașov - Comisia de Monitorizare și Competență Profesională pentru Cazurile de Malpraxis, prin sesizarea înregistrată sub nr. 462/2019, soluționată prin decizia nr. 3/2019, emisă de aceeași Comisie, prin care s-a dispus respingerea sesizării și s-a constatat faptul că nu a fost o situație de malpraxis. Întrucât reclamanta nu s-a îndreptat împotriva acestei decizii și nu a contestat-o în termenul legal, aceasta se impune cu caracter definitiv, asemenea instituției autorității de lucru judecat, fiind asimilată unui act administrativ emis în regim de autoritate jurisdicțională. Întrucât în situația în care Comisia de Malpraxis ar fi stabilit existența cazului de malpraxis, instanța avea strict competența de a se pronunța asupra întinderii despăgubirilor, decizia privind constatarea cazului de malpraxis, rămasă definitivă, fiind obligatorie inclusiv pentru instanța de judecată care se pronunță la cererea celui prejudiciat în privința despăgubirilor. Prin urmare, și decizia ce constată inexistența unui caz de malpraxis este obligatorie, având aceeași valoare și regim juridic, atât timp cât a fost contestată și nu a fost anulată de o instanță de judecată. Reclamanta a ales calea specială prevăzută de Legea nr. 95/2006 și luând în considerare caracterul definitiv al deciziei nr. 3/2019, emisă de Direcția de Sănătate Publică a Județului Brașov - Comisia de Monitorizare și Competență Profesională pentru Cazurile de Malpraxis, formularea cererii de chemare în judecată pe calea dreptului comun, la acest moment, este prohibită prin sancțiunea inadmisibilității, indiferent de faptul că litigiul a debutat prin contestarea Deciziei Comisiei și s-a finalizat fără a fi soluționat pe fond, din culpa procesuală a persoanelor care se consideră vătămate. Imposibilitatea, la acest moment, de sesizare a instanței de drept comun nu contravine garanției legale a liberului acces la justiție, drept care nu este unul absolut, instituirea unor proceduri prealabile sau instituirea unor proceduri legale specifice de sesizare a instanței nefiind în măsură să contravină garanțiilor acordate de acest drept.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatele-reclamante A. și B. (prin reprezentant legal A.) au invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 C.proc.civ., întrucât recurenta subsumează acestui motiv de nelegalitate o pretinsă aplicare greșită a unor norme de drept procesual, iar nu de drept material, așa cum prevede cazul de casare invocat. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și au arătat că persoana vătămată printr-un act de malpraxis are dreptul de a se adresa instanței de drept comun, chiar dacă anterior a înțeles să urmeze procedura specială în fața Comisiei, singura condiție fiind ca cele două proceduri să nu fie urmate în mod concomitent, ci este necesar ca mai întâi să fie soluționată, în mod definitiv, procedura urmată în fața Comisiei, aspect care rezultă chiar din cele reținute de către Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia în interesul legii invocată de către recurentă. Astfel, din chiar cele reținute de către instanța supremă, rezultă că sesizarea Comisiei reprezintă o procedură prealabilă, care, chiar dacă este urmată, nu decade persoana vătămată din dreptul de a sesiza instanța și potrivit dreptului comun, cu o singură condiție, și anume, sesizarea instanței să se facă doar după finalizarea procedurii în fața Comisiei. Prevederile art. 684 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 vizează la nivel general, toate aspectele judecății, fără a-și limita obiectul de reglementare doar la situația în care nu s-ar fi urmat procedura specială în fața Comisiei. Prin urmare, interpretarea care trebuie să fie dată prevederilor legale incidente este cea reținută prin hotărârea recurată, în sensul că persoana vătămată de un act de malpraxis medical poate sesiza instanța potrivit dreptului comun, chiar dacă anterior a sesizat Comisia, singura condiție fiind ca procedura în fața în fața Comisiei să fie finalizată cu emiterea unei decizii. Recurenta menționează că acțiunea formulată în fața instanței de drept comun trebuie să aibă un caracter direct, însă, din interpretarea prevederilor legale, rezultă și posibilitatea sesizării instanței de drept comun după finalizarea procedurii în fața Comisiei. Contrar celor învederate de către recurentă, decizia Comisiei nu este un act jurisdicțional, ci doar un simplu material probator. O astfel de interpretare rezultă și din concluziile Deciziei în interesul legii nr. 5/21.02.2022, potrivit cărora Comisia de monitorizare și competență pentru cazurile de malpraxis nu desfășoară o activitate jurisdicțională, ci o activitate de control și expertizare profesională. Decizia Comisiei nu îndeplinește condițiile necesare pentru a putea fi considerată un act jurisdicțional, și anume: Comisia de Monitorizare și Competență Profesională pentru cazurile de malpraxis nu este un organ cu activitate jurisdicțională și nici o instanță judecătorească; Decizia nu este emisă în urma unor dezbateri contradictorii și nici cu participarea directă a persoanelor interesate; Decizia comisiei nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței de judecată. Prin interpretarea dată de către recurentă se încalcă următoarele principii fundamentale, și anume: legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei, iar nu în sensul neaplicării ei - actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat ; unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă - ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Dacă legiuitorul ar fi înțeles să limiteze aplicabilitatea dispozițiilor art.684 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 doar la situația în care nu s-ar fi urmat și procedura specială, ar fi prevăzut lucru în mod expres. Însă aceste prevederi legale au o vocație generală, așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 5/21.02.2022, atunci când a statuat că sintagma „nu împiedică liberul acces la Justiție, potrivit dreptului comun” are vocația generalității. La această interpretare, care a fost dată în mod corect și prin hotărârea recurată, se ajunge și dacă avem în vedere dispozițiile art. 673 și art. 684 din Legea nr. 95/2006. Din dispozițiile legale antecitate rezultă că, în situația în care Comisia a constatat existența cazului de malpraxis, persoana vătămată poate obține despăgubirile pe cale amiabilă de la asigurător sau poate sesiza instanța de judecată, Comisia neavând competențe în ceea ce privește acordarea despăgubirilor. Apreciază că aceeași interpretare trebuie să fie păstrată și în situația în care Comisia a constatat că nu există un caz de malpraxis medical, așa cum s-a întâmplat în cauză. Astfel, și în această din urmă situație, persoana vătămată trebuie să aibă dreptul să se adreseze instanței potrivit dreptului comun. Prin întâmpinare, intimații-pârâți E. și Clinica G. SRL au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și au arătat că, din actele medicale aflate la dosarul cauzei și din investigațiile efectuate de către Comisia de malpraxis, rezultă că nu există vreo faptă produsă în exercitarea unei activități de prevenție, diagnostic și tratament, nu există vreo faptă care să fi cauzat reclamantei vreun prejudiciu, nu există raport de cauzalitate între vreo faptă a pârâților și prejudiciul pretins de către reclamantă. Din coroborarea art.681 cu art.684 din Legea nr. 95/2006 rezultă că, pentru stabilirea cazurilor de malpraxis, victima (sau, pentru cazul decesului, succesorii ei) are posibilitatea de a se adresa Comisiei de monitorizare și competență profesională sau instanței de judecată, potrivit dreptului comun. Este de necontestat că, atunci când partea alege calea sesizării Comisiei de monitorizare și competență profesională, decizia pronunțată de către aceasta poate fi atacată la judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat, soluție impusă de corelarea art. 684 alin.1 cu art. 687 din Legea nr. 95/2006. Potrivit art.14 din Ordinul nr. 482/14.03.2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului XVI «Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice» din Legea nr. 95/2006, „Persoanele prejudiciate printr-un act de malpraxis se pot adresa fie Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, denumită în continuare Comisia, fie instanței judecătorești competente, potrivit legii.” Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 5/21.02.2022, că, în situațiile în care nu este posibilă, în sensul prevederilor art.673 alin.1 din Legea nr.95/2006, stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor, legea recunoaște pacientului prejudiciat (personal sau, după caz, prin reprezentantul său legal) ori, în cazul decesului acestuia, succesorilor săi, dreptul de opta fie pentru sesizarea Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis („Comisia"), pentru ca aceasta să stabilească, prin decizie, dacă a existat sau nu o situație de malpraxis, fie pentru sesizarea directă a instanței de judecată, potrivit dreptului comun, ca formă de manifestare a liberului acces la justiție, deci fără ca în prealabil să existe o sesizare a Comisiei. Interpretarea literală a prevederilor legale evocate evidențiază că, deși fundamentul răspunderii civile rămâne același (afirmata existență a unui caz de malpraxis), elementul de diferențiere este reprezentat, în funcție de opțiunea părții, de (ne)parcurgerea procedurii prealabile de verificare înaintea Comisiei. Dintr-o asemenea perspectivă pot fi identificate două categorii de litigii pe care, subsumat reparării prejudiciilor cauzate prin malpraxis, legea le recunoaște și evocă. O primă categorie este reprezentată de litigiile care debutează cu sesizarea Comisiei, învestind-o cu cercetarea cauzei în scopul de a stabili existența/inexistența situației de malpraxis, în acest caz, sesizarea instanței de judecată, deși posibilă, are caracter subsecvent, fiind necesar a se epuiza procedura înaintea Comisiei, procedură finalizată prin adoptarea unei decizii de către aceasta. O a doua categorie este reprezentată de litigiile în care partea alege să nu sesizeze Comisia, introducând acțiune civilă direct la instanța de judecată. În ambele categorii de situații, toate elementele de caracterizare a litigiului sunt identice, partea reclamantă afirmând existența unui caz de malpraxis, deci a unei erori profesionale săvârșite în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii pentru pacient, implicând răspunderea civilă a personalului medical și/sau a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice. Prin urmare, elementele care configurează răspunderea civilă delictuală (fapta, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu) sunt aceleași, organul învestit de autorul cererii de sesizare, fie că este Comisia, fie direct instanța de judecată, având de realizat, ca efect al învestirii sale, aceleași verificări și analize în ce privește existența/inexistența faptei de malpraxis. Or, în raport de dispozițiile legale incidente și de statuările Înaltei Curți, nu pot fi urmate ambele proceduri instituite de lege, în condițiile în care elementele care configurează răspunderea civilă delictuală sunt aceleași, legiuitorul recunoscând persoanei vătămate dreptul de a opta între a sesiza Comisia sau direct instanța de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, care se subsumează art.488 alin.(1) pct.5 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de partea pârâtă - recurentă SC D. SRL este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse. Invocând inadmisibilitatea demersului judiciar inițiat pe calea dreptului comun de partea reclamantă pentru obținerea de daune morale pentru malpraxis, partea pârâtă afirmă că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.683, art.684 și art.687 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (lege specială) și pe cele din Capitolul V al Ordinului Ministerului Sănătății nr. 482/2007 privind Normele metodologice de aplicare a titlului XVI "Răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice" din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății din 14.03.2007 În acest sens, dezvoltă mai multe argumente pornind de la premisa, greșită, potrivit căreia legea specială reglementează în privința cererii de despăgubire pentru malpraxis competența a două instanțe de judecată diferite și recunoaște persoanei astfel prejudiciate dreptul de a opta pentru sesizarea doar a uneia dintre instanțe, nu de a le sesiza pe ambele. Construcția juridică prezentată de partea pârâtă se sprijină, însă, pe interpretarea greșită dată normelor de drept care reglementează răspunderea civilă a personalului medical și a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice, precum și domeniului de aplicare a principiului electa una via non datur recursus al alteram, în considerarea celor ce succed. Legea nr.95/2006, contrar susținerilor părții pârâte, deși reglementează două categorii de litigii relative la răspunderea profesioniștilor din domeniul medical în caz de malpraxis, recunoaște persoanei prejudiciate dreptul la acțiune pe temeiul normelor de drept comun privitoare la răspunderea civilă delictuală, fără vreo condiționare în legătură cu procedura stabilirii cazurilor de malpraxis reglementată prin art.679-685 din lege. Examinarea conținutului normativ al normelor de drept menționate evidențiază că legiuitorul a reglementat la dispoziția persoanei prejudiciate posibilitatea de a iniția o procedură de constatare a cazului de malpraxis reclamat prealabil sesizării vreunei instanțe de judecată cu o cerere în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit. Această procedură, de stabilire a cazului de malpraxis, se declanșează în baza cererii adresate de persoana prejudiciată (după caz, de moștenitori) nu unei instanțe de judecată, ci unei comisii medicale constituite în acest scop, Comisia de monitorizare și competența profesională, iar decizia de constatare a existenței malpraxisului emisă de această comisie deschide părților implicate posibilitatea stingerii pe cale amiabilă a raportului de despăgubire, potrivit art.673 alin.(1) din lege. Reglementând o procedură de stabilire a cazurilor de malpraxis de către comisia menționată, legiuitorul a stabilit prin art.684 alin.(3) din lege și care este raportul dintre aceasta și procedura judiciară de drept comun, ce permite persoanei prejudiciate sesizarea instanței de judecată, pe temei delictual, pentru constatarea, printre altele, și a existenței sau inexistenței cazului de malpraxis reclamat, asemenea oricărui fapt ilicit reclamat, și, după împrejurări, cuantificarea despăgubirilor cuvenite. Art.684 alin.(3) din Legea nr.95/2006 prevede următoarele: Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun, instituind garanția legală a liberului acces la justiție pe temei delictual a persoanei astfel prejudiciate. Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis la care norma de drept menționată face trimitere, necontestat, este aceea prevăzută de art.679-685 din Legea nr.95/2006 iar accesul liber la justiție semnifică, în plan procesual, în termenii acestei norme, dreptul persoanei prejudiciate prin malpraxis de a se adresa instanței de judecată de drept comun fără vreo condiționare în legătură cu desfășurarea sau nu a procedurii de stabilire a cazului de malpraxis reclamat de către Comisia de monitorizare și competența profesională. Prin urmare, alegerea făcută de persoana prejudiciată de a sesiza comisia menționată pentru a stabili existența cazului de malpraxis reclamat în cadrul procedurii alternative prevăzute de art.679-685 nu este sancționată de legea specială cu decăderea acesteia din dreptul de a cere instanței de judecată angajarea răspunderii civile delictuale a persoanelor pretins vinovate de malpraxis, pe temeiul normelor de drept comun. Așa fiind, în considerarea normei de drept prevăzute de art.684 alin.(3) din Legea nr.95/2006, susținerea părții pârâte potrivit căreia legea specială ar reglementa un drept de opțiune al acestei persoane între cele două proceduri, sub sancțiunea decăderii, se dovedește a fi nefondată. Procedura alternativă a stabilirii cazurilor de malpraxis desfășurată în fața Comisiei de monitorizare și competență profesională nu are caracter jurisdicțional și, prin urmare, nici decizia emisă de comisie nu este un act jurisdicțional apt să stingă raportul de despăgubire dintre părți. Potrivit art.679 și urm. din Legea nr.95/2006, comisiile de monitorizare și competență profesională sunt constituite la nivelul fiecărei direcții de sănătate publică județene și a municipiului București și sunt alcătuite din reprezentanții acestor direcții și ai altor instituții din domeniul medical. Aceste comisii, potrivit art.683 din lege, au competența limitată la a stabili, prin decizie, pe baza examinării actelor medicale și a raportului de expertiză întocmit de experții desemnați potrivit art.682 din lege, dacă există sau nu cazul de malpraxis reclamat de persoana prejudiciată. Activitatea de control al actelor medicale se realizează de comisii într-o procedură lipsită de contradictorialitate și de garanții privind respectarea dreptului la apărare, anume într-o procedură confidențială, potrivit art.685 alin.(1), confidențialitate a cărei încălcare de către persoana care formulează sesizare duce la pierderea dreptului de conciliere, iar în privința membrilor comisiilor atrage sancțiuni profesionale administrative, potrivit alin. (2) și (3). Exprimând părerea unor specialiști din domeniul medical în considerarea competențelor profesionale ce le sunt recunoscute prin desemnarea în calitate de membrii ai comisiei, rezultă că decizia emisă potrivit art.683 din lege de aceste comisii realizează o evaluare medicală, astfel că ea se opune părților implicate în raportul de despăgubire cu forța unui mijloc de probă. Rațiunea reglementării procedurii alternative de stabilire a cazurilor de răspundere civilă profesională pentru profesioniștii din domeniul asistenței medicale rezidă, în principal, în specificul faptei pretins cauzatoare de prejudicii a cărei cercetare și constatare impune, în mod necesar, să se apeleze la experți și specialiști din domeniul medical, anume malpraxisul, definit ca reprezentând eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic generatoare de prejudicii asupra pacientului, potrivit art.653 alin.(1) lit.b din lege. Totodată, rațiunea acestei reglementări rezidă în necesitatea creării cadrului legal pentru desfășurarea procedurii de conciliere, ce permite părților implicate în raportul de despăgubire să stingă pe cale amiabilă acest raport, în situația stabilirii existenței malpraxisului de către comisiile de competență și monitorizare profesională. În acest sens, dispozițiile art.673 din Legea nr.65/2006 și art.18 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr.482/2007 prevăd că stabilirea pe cale amiabilă a despăgubirilor este permisă doar în cazurile în care rezultă cu certitudine răspunderea civilă a asiguratului, certitudine conferită în această etapă de statuările din decizia emisă de comisia medicală. Nici reglementarea posibilității de contestare în justiție a deciziilor emise de comisiile medicale de monitorizare și competența profesională, contrar susținerilor părții pârâte, nu susține inadmisibilitatea acțiunii în despăgubire a persoanei prejudiciate adresate instanței de drept comun. Într-adevăr, potrivit art.684 alin.(1) din lege, deciziile acestor comisii pot fi contestate de către asigurător sau de oricare dintre părțile implicate în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanța de judecată prevăzută de art.687 din lege, normă care, în redactarea avută anterior modificării prin Legea nr.292/2022, indica judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat. Însă, astfel cum s-a arătat, Legea nr.65/2006 nu numai că nu statuează cu privire la obligația părții prejudiciate de a opta între procedura alternativă de stabilire a cazului de malpraxis, ce include și procedura de contestare a deciziei emise de comisia medicală, pe de o parte, și procedura judiciară de drept comun, pe de altă parte, ci prevede explicit, că recurgerea la procedura alternativă nu o împiedică să formuleze acțiune în despăgubire în justiție, potrivit dreptului comun. Statuând prin art.684 alin.(3) că desfășurarea procedurii de stabilire a cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun, legiuitorul, de altfel, nu distinge în privința procedurii alternative prevăzute de art.679-685 din Legea nr.95/2006 între etapa ce se desfășoară în fața comisiei medicale, finalizată prin emiterea unei decizii, și aceea desfășurată în fața instanței învestite cu soluționarea contestației îndreptate împotriva deciziei comisiei, ceea ce pentru interpret semnifică faptul că legiuitorul a avut în vedere procedura alternativă, în integralitate. Totodată, potrivit art.5 C.proc.civ., soluționarea pricinilor se face în baza legii și doar în absența unor norme de drept specifice se poate apela la principiile fundamentale ale dreptului, printre care și principiul electa una via non datur recursus al alteram. Prin urmare, în considerarea reglementării statuate prin art.684 alin.(3) din Legea nr.95/2006, în astfel de cauze, având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a profesioniștilor din domeniul medical pentru malpraxis, principiul menționat nu-și găsește aplicare și, cu atât mai puțin nu poate fi invocat pentru înlăturarea de la aplicare a normei de drept arătate, cum, nepermis, solicită partea pârâtă. Cât privește hotărârea judecătorească prin care instanța prevăzută la art.687 soluționează, în limitele învestirii, contestația îndreptată de asigurător ori de altă persoană interesată împotriva deciziei comisiei, aceasta produce efectele prevăzute de art.429 și urm. C.proc.civ., care se analizează de către instanța de drept comun învestită, în considerarea aceluiași act de malpraxis, cu judecata cererii în despăgubire, pe temei delictual. Normele metodologice statuate prin Ordinul Ministerului Sănătății nr.482/2007, emise fiind în aplicarea titlului XVI al Legii nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății din 14.03.2007, nu pot adăuga la dispozițiile acestei legi speciale, astfel că interpretarea art.14 și art.15 din ordin propusă de partea pârâta în susținerea inadmisibilității nu poate fi primită. Art.14 din normele metodologice reiterează posibilitatea recunoscută persoanei prejudiciate prin malpraxis de a sesiza fie Comisia de monitorizare și competență profesională, fie instanța de judecată competentă, potrivit legii, adică potrivit Legii nr.95/2006, iar prin art.15 alin.(1) se statuează cu privire la competența comisiilor de competență și monitorizare profesională de a stabili existența sau inexistența cazului de malpraxis reclamat atât în situația în care sunt sesizate în acest scop de persoana prejudiciată, cât și în situația sesizării instanței judecătorești competente de către aceasta . Aplicarea art.14 și art.15 se realizează, deci, cu observarea dispozițiilor legii în a căror aplicare au fost adoptate, anume cu observarea dispozițiilor Legii nr.95/2006, astfel că folosirea în redactarea acestor norme de drept a conjuncțiilor disjunctive fie și ori nu este de natură să fundamenteze, pe cale de interpretare, sancțiunea decăderii persoanei prejudiciate prin malpraxis care a urmat procedura alternativă prevăzută de art.679-685 din dreptul de a se mai adresa instanței de drept comun, cât timp o astfel de sancțiune nu este prevăzută de legea specială și cât timp legea specială recunoaște, explicit, acest drept. De altminteri, argumentând astfel decăderea persoanei prejudiciate din dreptul de a cere în justiție repararea prejudiciului pretins suferit prin malpraxis, partea pârâtă ignoră, nepermis, că pune în discuție existența dreptului fundamental de acces la justiție, garantat prin art.21 alin.(2) din Constituție și reafirmat prin art.684 alin.(3) din Legea nr.95/2006, drept a cărui restrângere nu poate fi dispusă pe cale de interpretare, ci doar în condițiile și pentru scopurile prevăzute de art.53 din legea fundamentală. Se dovedește a fi nefondată și susținerea părții pârâte potrivit căreia inadmisibilitatea cererii în despăgubire de drept comun formulată de persoana prejudiciată prin malpraxis care a recurs la procedura alternativă prevăzută de art.679-685 din Legea nr.95/2006 se sprijină pe considerentele expuse în paragrafele 72-77 ale deciziei în interesul legii nr.5/21.02.2022. În acest scop redă conținutul considerentelor din paragrafele indicate și, într-o manieră inadecvată, solicită instanței de recurs să analizeze sensurile date de instanța de unificare unor noțiuni și sintagme, pe care le evidențiază, cu ocazia examinării unora dintre normele de drept prevăzute de Legea nr.95/2006, sensuri ce, în opinia sa, ar fundamenta excepția inadmisibilității. Or, așa cum a reținut și instanța de apel, prin decizia menționată a fost dezlegată o altă chestiune de drept determinată de practica neunitară, privitoare la stabilirea în mod diferit a instanței competente material să soluționeze cauzele având ca obiect obligarea, pe temei delictual, a pârâților la achitarea daunelor morale/materiale pentru malpraxis, în situația în care nu a fost urmată procedura reglementată de dispozițiile art. 679-685 din Legea nr. 95/2006 (paragraful 66). Considerentele deciziei indicate de partea pârâtă sunt explicative și, așa cum se arată în paragraful 71, examinarea normelor de drept ale Legii nr.95/2006 a fost subordonată formulării de concluzii utile sub aspectul dezlegării problemei de drept ce făcea obiectul recursului în interesul legii. Potrivit considerentelor expuse în paragraful 75, examinarea a făcut posibilă concluzia potrivit căreia prevederile art.684 din Legea nr.95/2006 au în vedere două categorii de litigii, iar nu una singură , și, astfel, că este necesară dezlegarea problemei privind stabilirea instanței competente să soluționeze cea de-a doua categorie de litigii pentru care legea specială nu conține o normă de drept specifică, anume litigiile în care partea prejudiciată sesizează direct instanța de judecată pe calea dreptului comun, fără a urma procedura alternativă reglementată prin art. 679-685. Date fiind limitele învestirii, considerentele deciziei în interesul legii nu evaluează litigii de natura celui care face obiectul procesului pendinte, având ca obiect obligarea, pe temei delictual, a pârâților la achitarea de daune morale/materiale pentru malpraxis de către persoana prejudiciată care a urmat/finalizat procedura alternativă prevăzută de art. 679-685 și nici raportul dintre această procedură și cea judiciară de drept comun, chestiuni ce, de altfel, excedau obiectului recursului în interesul legii. În atare condiții, susținerea părții pârâte potrivit căreia considerentele deciziei de unificare ar putea fundamenta, pe cale de interpretare, soluția inadmisibilității sesizării instanței de drept comun de către persoana prejudiciată prin malpraxis care a urmat procedura prevăzută de art. 679-685 din Legea nr.95/2006 se dovedește a fi nesusținută. În acest context al analizei se impune mențiunea că interpretului nu îi este permisă extragerea din conținutul considerentelor deciziilor în interesul legii, ca, de altminteri, nici din cuprinsul normelor legale, a unor noțiuni ori sintagme și interpretarea lor cu ignorarea contextului în care au fost redate. Spre exemplificare, rezultă că folosirea în redactarea considerentelor deciziei în interesul legii a sintagmei fără ca în prealabil să existe o sesizare a Comisiei s-a impus în considerarea obiectului recursului în interesul legii, ce viza astfel de litigii, în care sesizarea instanței de drept comun s-a realizat fără ca persoana prejudiciată să fi sesizat comisia prevăzută de art.679 din lege pentru stabilirea existenței cazului de malpraxis. Prin urmare, în absența vreunei statuări în acest sens a instanței de unificare, acestei sintagme nu-i poate fi atribuită, pe cale de interpretare, semnificația de condiție de admisibilitate a cererii de despăgubire formulate pe calea dreptului comun de persoana prejudiciată care a sesizat comisia, cum eronat pretinde partea pârâtă. Totodată, statuarea privind caracterul subsecvent al sesizării adresate instanței de judecată a fost folosită în paragraful 75 al deciziei de unificare, cu ocazia examinării litigiilor din prima categorie, având ca obiect contestația îndreptată împotriva deciziei comisiei medicale, decizie ce, în mod logic, este premergătoare sesizării instanței prevăzute de art.684 alin.(1) din lege cu contestație, nu în privința litigiilor în care partea alege să nu sesizeze Comisia, introducând acțiune civilă direct la instanța de judecată de drept comun. Ca atare, nici aceste considerente nu permit interpretarea susținută de partea pârâtă potrivit căreia sesizarea Comisiei în prealabil exclude caracterul direct al acțiunii, care este generat de lipsa unei sesizări prealabile a Comisiei. Având în vedere cele expuse, care fac inutilă examinarea altor considerente expuse în paragrafele extrase din decizia în interesul legii nr.5/21.02.2022, și această critică a părții pârâte va fi respinsă, ca nefondată. În concluzie, în considerarea celor ce preced, rezultă că prin voința legiuitorului exprimată prin norma de drept prevăzută la alin.(3) al art.684 din Legea nr.95/2006, sesizarea instanței de judecată pe temeiul normelor de drept comun privitoare la răspunderea civilă delictuală este permisă persoanei prejudiciate prin malpraxis independent de faptul declanșării/finalizării de către aceasta a procedurii alternative reglementate de art.679-685 din lege. În cauza pendinte, potrivit constatărilor de fapt ale instanțelor de fond, partea reclamantă a declanșat procedura alternativă, sesizând Comisia de monitorizare și competența profesională constituită în cadrul Direcției Sanitare Publice a Județului Brașov, care a statuat cu privire la inexistența cazului de malpraxis reclamat prin decizia nr.3/10.07.2019. Decizia a fost contestată de partea reclamantă iar contestația a fost respinsă, ca tardiv formulată, prin sentința civilă nr.2550 din 26.03.2021 a Judecătoriei Brașov, astfel că decizia nu a făcut obiectul controlului jurisdicțional exercitat de instanța prevăzută de art.687 din lege. Contrar susținerilor părții pârâte, soluția de respingere a contestației nu stinge raportul de despăgubire, întrucât, așa cum s-a arătat în precedent, nu este de natură să confere deciziei emise de Comisia de monitorizare și competența profesională – Brașov caracter jurisdicțional, această decizie opunându-se părților, în continuare, cu valoarea unui simplu mijloc de probă. Prin urmare, instanța de apel a statuat corect cu privire la inexistența unei condiții de inadmisibilitate a acțiunii deduse judecății, prin care partea reclamantă urmărește atragerea răspunderii civile delictuale de drept comun a părții pârâte pentru malpraxis. Așa fiind, în baza art.496 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de partea pârâtă și, în baza art.453 alin.(1) din același cod.