ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 875/2018

După deliberare, asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2200/PI din 7.09.2012 pronunțată în Dosar nr. x/30/2012, Tribunalul Timiș a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâților Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara și B., astfel cum a fost precizată, în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Pentru a pronunța astfel, tribunalul a reținut în esență, că prin cererea formulată la 22.02.2012 înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/30/2012, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Spitalul Clinic Județean de urgență Timișoara și B., daune materiale în cuantum de 28.544 euro și daune morale și conexe celor morale în cuantum de 500.000 euro, echivalentul în RON la data executării efective.

La termenul de judecată din 07.09.2012, instanța a pus în discuție excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș, invocată de pârâtul Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara, față de precizarea cererii de chemare în judecată formulată oral de către reclamant la termenul arătat, în sensul că temeiul de drept al cererii sale este și Legea nr. 95/2006.

Deliberând prioritar asupra excepției, în conformitate cu art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a reținut că, potrivit art. 676 din Legea nr. 95/2006, instanța competentă să soluționeze litigiile prevăzute în menționata lege este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat.

Legea nr. 95/2006, lege specială care reglementează răspunderea civilă a personalului medical, a medicilor, farmaciștilor și a altor persoane din domeniul asistenței medicale precum și a furnizorilor de servicii medicale, prevede deci o competență specială în favoarea judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat. Această competență specială derogă de la competența de drept comun instituită de art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în care învestirea instanței se face în funcție de valoarea litigiului (tribunalul-în procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON, iar judecătoria în toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe), neavând relevanță valoarea pretențiilor reclamantului.

Dispozițiile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora "procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun" se referă la situația sesizării Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, situație care nu exclude dreptul persoanei prejudiciate de a se adresa instanței cu o acțiune de drept comun în răspundere civilă. Aceste dispoziții, invocate de reclamant în susținerea competenței Tribunalului Timiș, nu vizează deci chestiunea competenței instanței, competență reglementată special de art. 676 din Legea nr. 95/2006.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 158 și 159 pct. 2 C. proc. civ., cu aplicarea art. 676 din Legea nr. 95/2006, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Timiș și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâților Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara și B., astfel cum a fost precizată, în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 14004 din 16.11.2017 pronunțată în Dosar nr. x/30/2012, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalul Timiș, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Timișoara pentru a hotărî asupra acestuia.

S-a reținut de către judecătorie că, raportat la obiectul cererii și la dispozițiile legale invocate în susținerea acesteia, instanța a apreciat că este sesizată cu o acțiune de drept comun în care se solicită angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a medicului și pentru fapta altuia pentru pârâtul - persoană juridică (spital).

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., judecătoriile judecă toate procesele și cererile, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe.

Potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., tribunalele judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON. În situația de față acțiunea formulată de reclamant este una evaluabilă în bani a cărei valoare depășește suma de 500.000 RON, astfel că tribunalului îi revine competența materială de a soluționa cauza.

Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 158, 159 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., a admis excepția de necompetență materială invocată de reclamant și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, în baza dispozițiilor art. 20 pct. 2 vechiul C. proc. civ. instanța a înaintat cauza Curții de Apel Timișoara în vederea soluționării acestuia.

Astfel investită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, prin sentința nr. 15 din 11 ianuarie 2018, a stabilit în favoarea Judecătoriei Timișoara, competența de soluționare a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. x/30/2012 privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara și B.

Obiectul cauzei deduse judecății îl constituie obligarea pârâților Spitalul Clinic Județean de Urgență Timișoara și B. la plata despăgubirilor în RON, echivalentul sumei de 28.544 euro, cu titlu de daune materiale și a sumei de 500.000 euro daune morale, precum și obligarea pârâților la plata unei diferențe lunare de 2960 RON între pensia încasată lunar și veniturile pe care le-ar fi obținut ca angajat, în temeiul art. 374, 375, 642, 662 din Legea nr. 95/2006 și al Legii nr. 43/2003.

Având în vedere temeiurile de drept al cererii formulată de reclamant, precum și precizarea formulată la termenul de judecată din 7.09.2012, în sensul că acțiunea este întemeiată și pe dispozițiile Legii nr. 95/2006, Curtea constată că în raport de dispozițiile art. 676 din legea menționată (în forma inițială) și de dispozițiile art. 687 din aceeași lege republicată, competența de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Timișoara, în a cărei circumscripție teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat,

Cum, Legea nr. 95/2006 prevede o competență specială prin dispozițiile legale la care s-a făcut referire ce derogă de la competența de drept comun reglementată de art. (1) din C. proc. civ., neavând astfel relevanță valoarea pretențiilor formulate, Curtea în baza art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., a stabilit în favoarea Judecătoriei Timișoara competența de soluționare a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. x/30/2012.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul stabilirii competenței Tribunalului Timiș, după valoare și materie, potrivit cererii, pentru soluționarea în primă instanță a Dosarului nr. x/30/2012.

În motivarea recursului s-a arătat că, prin sentința recurată, Curtea de Apel Timișoara a calificat greșit acțiunea formulată, încălcând în acest fel și principiul disponibilității părții, întrucât acesta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă și nu cu o acțiune specială întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 95/2006.

Așa cum rezultă din titlul acțiunii, intitulată acțiune civilă în despăgubiri, din petitul său și din motivele de fapt invocate, reclamantul a formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, care este perfect admisibilă prin raportare la dispozițiile art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora:

"Procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun".

De altfel, reclamantul a dezvoltat motivele de fapt referitoare la fapta ilicită, la prejudiciu, la vinovăția medicului (care, fiind profesionist, oricum nu este necesar a fi dovedită, dar care a fost cu prisosință arătată și este demonstrată de rapoartele de expertiză medicale) și la raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, ceea ce este suficient pentru calificarea corectă a acțiunii. În baza rolului său activ, magistratul va putea face încadrarea în drept a motivelor de fapt invocate de reclamant, în temeiul art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. din 1865, cu atât mai mult cu cât acțiunea nu a fost redactată de avocat.

Din petitul acțiunii este evident că obiectul acțiunii nu este îndreptat împotriva vreunei decizii a Comisiei din Colegiul Timiș, ci privește exclusiv răspunderea intimaților, astfel cum rezultă din fapta ilicită, prejudiciul produs, raportul de cauzalitate între acestea și vinovăția intimaților.

Faptul că acțiunea exercitată potrivit dreptului comun, bazat pe atragerea răspunderii civile delictuale, este prevăzută în mod expres de art. 673 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 nu poate susține calificarea acțiunii ca fiind formulată în baza acestui act normativ. Invocarea unor temeiuri de drept din Legea nr. 95/2006 s-a făcut pentru a sublinia răspunderea civilă a intimaților.

Dreptul material aplicabil, la momentul producerii faptei ilicite, dar și pe perioada în care se manifestă efectele faptei ilicite, ținând cont că suntem în situația unui prejudiciu corporal, urmare a pierderii ireversibile a funcționării unui nerv, cu consecința unei stări de handicap locomotor, este cel reglementat de C. civ. din 1864, respectiv de dispozițiile art. 998-999 (răspunderea civilă pentru fapta proprie a medicului B.) și 1000 alin. (3) (răspunderea comitentului Spitalului Județean Timișoara pentru fapta prepusului său) din C. civ.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte consideră că este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Recurentul susține că a învestit instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă și nu cu o acțiune specială întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 95/2006, în forma în vigoare la data de 22.02.2012, când a fost introdusă prezenta acțiune.

Această critică este fondată, instanța care a soluționat în primă instanță conflictul negativ de competență considerând în mod greșit că Legea nr. 95/2006 se aplică în temeiul principiului disponibilității și derogă de la competența de drept comun, reglementată de art. 1 alin. (1) din C. proc. civ., neavând relevanță valoarea pretențiilor formulate.

Înalta Curte observă că incidența principiul disponibilității în alegerea temeiului juridic al cauzei trebuie nuanțată, în sensul că partea poate alege temeiul de drept aplicabil în cauză în anumite limite, supuse controlului instanței.

Astfel, în art. 129 pct. 4 din C. proc. civ., se prevede că "Cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare".

Totodată, art. 84 din C. proc. civ. prevede că "Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită".

Prin urmare, principiul disponibilității este limitat de rolul activ al instanței, căreia îi revine obligația de a da calificarea corectă a cererii de chemare în judecată, calificare realizată și prin prisma temeiului juridic invocat, dar și a raportului dintre dreptul comun și legea specială care reglementează același raport juridic.

Astfel fiind, în funcție de temeiul juridic invocat, dar mai ales în funcție de situația de fapt expusă, judecătorul va pune în discuție și va decide asupra temeiului de drept aplicabil.

În prezenta cauză, legiuitorul a înțeles să reglementeze răspunderea pentru malpraxis în cuprinsul unei legi speciale, Legea nr. 95/2006, în cadrul unei proceduri prealabile sesizării instanței, reglementată în art. 670-672 din lege, finalizată prin decizia Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis.

În cuprinsul art. 673 al Legii nr. 95/2006 este menționat expres faptul că "procedura stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiție potrivit dreptului comun", prevedere care înlătură caracterul derogatoriu al legii speciale de la dreptul comun și aplicarea cu prioritate a legii speciale, acceptând că partea are alegerea între cele două tipuri de acțiune.

Altfel spus, victima unui act de malpraxis are posibilitatea de a se adresa fie Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, caz în care are loc o procedură prealabilă sesizării instanței, finalizată printr-o decizie a acestei Comisii, fie de a se adresa direct instanței de judecată care va soluționa cauza potrivit dreptului comun, iar nu ca o contestației împotriva deciziei Comisiei, realizată în temeiul art. 673 alin. (1) al Legii nr. 95/2006.

Alegerea uneia dintre cele două căi procedurale este dată după cum procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 95/2006 este sau nu parcursă.

În prezenta cauză, deși reclamantul a precizat, la 7.09.2012, ulterior datei introducerii acțiunii, că își întemeiază cererea de chemare în judecată pe dispozițiile Legii nr. 95/2006, acesta nu s-a adresat Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, neexistând o decizie a acestei Comisii, pronunțată în conformitate cu art. 672 al Legii nr. 95/2006.

Prin urmare, în absența contestării unei decizii a Comisiei de monitorizare și competență profesională pentru cazurile de malpraxis, chiar dacă reclamantul a precizat că își întemeiază cererea pe dispozițiile Legii nr. 95/2006, instanța de judecată nu se putea considera învestită cu o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 95/2006, ci cu o acțiune în pretenții de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Cum chiar legea specială menționează posibilitatea reclamantului de a se adresa direct instanței de drept comun, fără a urma procedura Legii nr. 95/2006, iar valoarea pretențiilor reclamantului depășește pragul valoric de 500 000 RON, menționat de art. 2 pct. 1 lit. b) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție consideră că instanța competentă să judece prezenta cauză este Tribunalul Timiș, iar nu Judecătoria Timișoara, cum în mod greșit s-a decis prin sentința recurată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va modifica sentința, în sensul că va stabili competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 15 din data de 11 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Modifică sentința, în sensul că stabilește competența soluționării cauzei în primă instanță în favoarea Tribunalului Timiș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 martie 2018.