ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 578/2014

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6

decembrie 2012 pe rolul Judecătoriei Sector 5 sub nr. 30390/302/2012,

reclamanta U.A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 642 alin. (2) din

Legea nr. 95/2006 și urm., art. 8 din Ordinul ministrului sănătății nr.

482/2007, art. 6 din Legea nr. 46/2003, art. 1 din Ordinul nr. 386/2004, Codul

de deontologie medicală, în contradictoriu cu SC M.S. SRL și D.O., obligarea

pârâților în solidar, la repararea prejudiciilor materiale și morale pe care

le-au provocat prin efectuarea, la data de 12 decembrie 2011, a unui act medical

constând în colonoscopie, viciat de săvârșirea mai multor greșeli profesionale,

respectiv, 18.600 RON cu titlu de daune materiale, plata lunară a sumei de

1.500 RON, plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune materiale, cu

cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr.

7398 din 12 septembrie 2013 pronunțată în Dosar nr. 393,90/302/2012,

Judecătoria Sector 5 București a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, reținând că, în măsura în care se optează

pentru competența specială a judecătoriei, partea este obligată a urma întreaga

procedură conform Legii nr. 95/2006, începând cu indicarea temeiului de drept

al cererii, precum și sesizările ulterioare ale organismelor medicale, neputând

fi admisă soluția potrivit căreia temeiul de drept al acțiunii este în Codul

civil, cauza juridică fiind răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar

competența se determină potrivit legii speciale. Or, din analiza cererii de

chemare în judecată rezultă că fundamentarea acțiunii este făcută pe

dispozițiile art. 1.385 - 1387 C. civ., iar pentru daunele morale solicitate se

indică tot prevederile conținute în acest cod.

Întemeierea acțiunii

pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale rezultă și, per a contrario,

din aceea că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamanta nici nu a

urmat procedura prealabilă menționată în Cap. VI din Legea nr. 95/2006, care ar

atrage, subsecvent, competența specială a judecătoriei.

Așa fiind, instanța

nu poate reține că în cauză se aplică normele speciale în materie de

competență, prevăzute de dispozițiile art. 676 din Legea nr. 95/2006, întrucât

cererea de chemare în judecată este redactată și fundamentată pe răspunderea

civilă delictuală de drept comun, fiind incidente dispozițiile art. 2 pct. 1 lit.

b) C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 6334 din 25 octombrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 32367/3/2013,

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a decimat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 5 București, a constatat conflictul

negativ de competență și a înaintat dosarul la Curtea de Apel București pentru

soluționare, reținând că în privința răspunderii delictuale a malpraxisului

medical există o procedură și o competență specială de soluționare acordată

judecătoriei, potrivit prevederilor art. 676 al Legii nr. 95/2006,

neaplicându-se regulile generale pentru competența după valoarea obiectului

cererii.

S-a mai reținut că

această competență materială și teritorială este una de ordine publică, fiind

stabilită printr-o normă imperativă de interes public, putând fi invocată și de

tribunal până la prima zi de înfățișare conform art. 159

1

(2) din

vechiul C. proc. civ.

Dacă temeiul de drept

este același ca la orice faptă ilicită, și anume, răspunderea civilă delictuală

prevăzută de art. 1357 - 1374 din noul C. proc. civ., competența și procedura

de soluționare a unui litigiu malpraxis medical este reglementată de legea

specială care derogă de dreptul comun.

Prin Decizia nr. 132

din 10 decembrie 2013, pronunțată în Dosar nr. 7920/2/2013, Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă, a stabilit competentă material a soluționa

cauza Judecătoria Sector 5 București, reținând că, față de prevederile Legii

nr. 95/2006, nu se poate opta pentru competența instanței, aceasta fiind stabilită

printr-o normă imperativă de interes public în favoarea judecătoriei.

Împrejurarea că s-a

respectat sau nu procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 95/2006 nu

constituie temei pentru stabilirea competenței instanței în soluționarea

cererii de față, acest fapt ținând de soluționarea cauzei, iar din conținutul

cererii introductive de instanță rezultă cert temeiul răspunderii ca fiind al

legii speciale cu referire la dreptul comun.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pârâta SC M.S. SRL, arătând că au fost greșit interpretate și aplicate

prevederile art. 676 din Legea nr. 95/2006, care nu sunt incidente cauzei,

întrucât valoarea obiectului cererii cu care reclamanta a învestit instanța de

judecată este de peste 500.000 RON, fapt de natură să atragă în speță

competența materială a tribunalului.

Competența

judecătoriei reglementată de art. 676 din Legea nr. 95/2006 se aplică în

situația specială reglementată de art. 673 alin. (1) din lege, potrivit căruia

"în cazul în care asigurătorul sau oricare dintre părțile implicate nu

este de acord cu decizia Comisiei, o poate contesta la instanța de judecată

competentă, în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei".

Recurenta-pârâtă a

mai arătat că, în măsura în care reclamanta ar fi optat pentru competența

specială a judecătoriei, aceasta ar fi trebuit să urmeze întreaga procedură a

Legii nr. 95/2006, începând cu indicarea temeiului de drept al cererii, precum

și sesizările ulterioare ale organismelor medicale, neputând fi admisă soluția

conform căreia temeiul de drept al acțiunii este în Codul civil, cauza juridică

fiind răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar competența să se

determine potrivit legii speciale, respectiv Legea nr. 95/2006.

Recursul este

nefondat, pentru argumentele ce succed:

Obiectul cererii

introductive de instanță îl constituie prejudiciul material și moral izvorât

dintr-un act medical greșit, fiind invocate ca temei al răspunderii prevederile

Legii nr. 95/2006, O.M.S. nr. 482/2007, Legea nr. 46/2003, Ordinul nr.

386/2004, Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România

aplicabil în 2005, dar și cel aplicabil în 2013, art. 1357, art. 1358, art.

1385 C. civ.

Prin cererea

formulată reclamanta a arătat că "temeiul pretențiilor îl reprezintă Legea

nr. 95/2006 care instituie o răspundere civilă generală, legală, pentru

unitățile sanitare", și că solicitarea de reparare integrală a

prejudiciului suferit se întemeiază, în plus față de textele legale menționate

mai sus, pe prevederile art. 1357, 1358 C. civ., cu luarea în considerare a

calității de profesionist a medicului D.O.

Astfel, contrar

susținerilor recurentei-pârâte, din conținutul cererii de chemare în judecată

rezultă că reclamanta și-a întemeiat demersul judiciar pe dispozițiile speciale

în materie, în complinirea cărora a apelat la dispozițiile de drept comun ce

reglementează răspunderea civilă delictuală.

Conform art. 676 din

Legea nr. 95/2006, "instanța competentă să soluționeze litigiile prevăzute

în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripție teritorială a avut

loc actul de malpraxis reclamat".

Textul legal anterior

citat instituie, astfel, o competență materială și teritorială specială de

soluționare a răspunderii civile delictuale în ceea ce privește actul medical

de malpraxis în favoarea judecătoriei, care înlătură competența de drept comun

raportată la criteriul valoric, întrucât norma specială are prioritate de

aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, conform principiului

specialia generalibus derogant.

Recurenta-pârâtă

susține că dispozițiile art. 676 din Legea nr. 95/2006 se aplică doar în cazul

prevăzut de art. 673 alin. (1) din lege, care prevede că "în cazul în care

asigurătorul sau oricare dintre părțile implicate nu este de acord cu decizia

Comisiei, o poate contesta la instanța de judecată competentă, în termen de 15

zile de la data comunicării deciziei" și că numai în măsura în care

reclamanta ar fi optat pentru procedura legii speciale, competența materială ar

fi fost cea prevăzută în acest act normativ.

O asemenea abordare

însă nu poate fi primită întrucât art. 673 alin. (1) se află situat în Cap. VI

din lege privind procedura de stabilire a cazurilor de răspundere civilă

profesională pentru medici, farmaciști și alte persoane din domeniul asistenței

medicale, deci într-o secțiune ce reglementează o procedură specială, în timp

ce art. 676 se află situat în Cap. VII - Dispoziții finale, fiind o normă de

sine stătătoare, a cărei finalitate nu este condiționată de raportarea la un

alt text de lege și care vizează soluționarea tuturor litigiilor fundamentate

pe dispozițiile Legii nr. 95/2006.

Critica potrivit

căreia nu se poate admite soluția conform căreia temeiul de drept al acțiunii

este în Codul civil, cauza juridică fiind răspunderea civilă delictuală de

drept comun, iar competența să se determine potrivit legii speciale, respectiv

Legea nr. 95/2006, este neîntemeiată, întrucât conform principiului

disponibilității reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile legii

speciale (trimiterea la normele dreptului comun fiind în completarea acestui

temei juridic), așa încât și norma de competență se regăsește în aceeași lege

specială.

Aspectul învederat de

recurent, în legătură cu stabilirea cazului de malpraxis prin urmarea unei

anumite proceduri speciale - nerespectată în speță - nu este un element în

funcție de care să se determine competența, ci unul ulterior, vizând etapa

soluționării litigiului.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC M.S. SRL împotriva Deciziei nr.

132 din 10 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 februarie 2014.

Procesat

de GGC - AZ