ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2307/2008

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 5732/2/2006 la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Clubul Sportiv „V.” București a chemat în judecată Guvernul României, solicitând ca instanța prin sentința ce va pronunța să anuleze H.G. nr. EE din 8 martie 2006 pentru modificarea art. 1 din H.G. nr. RR/1999, privind darea în folosință gratuită a unui teren proprietate publică a statului aflat în administrarea Ministerului Tineretului și Sportului către Fundația pentru tenis „A.I.N.”. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că prin H.G. din 12 octombrie 1999, terenul ce face obiectul acțiunii situat în Municipiul București, șoseaua P., a fost transmis din administrarea Asociației pentru Cultură Fizică și Sport „V.” București în administrarea Ministerului Tineretului și Sportului, iar prin H.G.

nr. RR/1999 s-a aprobat darea lui în folosință pe o perioadă de 49 de ani Fundației pentru tenis „A.I.N.”, în baza art. 17 din Legea nr. 213/1998. Ulterior, susține reclamantul s-a adoptat H.G. nr. EE din 8 martie 2006 pentru modificarea art. 1 din H.G. nr. RR/1999 prin care s-a dispus prelungirea duratei dării în folosință gratuită a acestuia de la 49 de ani la 60 de ani, încălcându-se astfel dispozițiile art. 1 1 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, modificată prin Legea nr. 528/2004, potrivit cărora darea în folosință gratuită nu poate fi făcută pe o perioadă mai mare de 49 de ani.

Fundația pentru tenis „A.I.N.”, constituită în baza Legii nr. 21/1924 privind asociațiile și fundațiile nu poate beneficia de acordarea unui drept de folosință gratuită asupra terenului în litigiu, deoarece Ordonanța de Guvern nr. 26/2000 prevede în art. 49 lit. b) „atribuirea în funcție de posibilități, a unor terenuri în scopul ridicării de construcții necesare desfășurării activității persoanelor juridice respective, or în speță pe terenul respectiv se află construcții edificate de reclamantă (proprietatea ei), astfel încât este vătămat interesul exercitării atributelor dreptului de proprietate. Pârâtul Guvernul României a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că H.G.

nr. EE/2006 s-a adoptat prin însușirea de către Guvern a unui proiect inițiat de Cancelaria Primului Ministru și Agenția Națională pentru Sport, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 24/2000 care dă posibilitatea emitentului ca prin acte normative ulterioare să schimbe textul unora sau mai multor articole ori alineate ale unui act normativ, dispozițiile de modificare urmând a se încorpora în actul de bază, modificarea art. 1 din H.G. nr. RR/1999 prin H.G. nr. EE/2006 vizând printre altele și modificarea perioadei pentru care imobilul este dat în folosință de la 49 de ani la 60 de ani. Pe de altă parte, susține pârâtul, prin H.G. nr. 311/2006 nu se dispune atribuirea în folosință gratuită a unui imobil ci se modifică anumite aspecte, nefiind astfel incidente dispozițiile O.G.

nr. 26/2000 cu modificările și completările ulterioare. Au formulat cereri de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, Cancelaria Primului Ministru și Agenția Națională pentru Sport, intervenienții solicitând respingerea acțiunii. Pârâtul Guvernul României a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii, excepție ce a fost respinsă de instanța de fond prin încheierea din 4 iulie 2007. S-au mai formulat cereri de intervenție în interesul reclamantei de către SCM - F., Cooperativa C. și Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperația Română. Toate cererile de intervenție au fost admise în principiu în baza art. 49 - 52 C. proc. civ. La data de 22 noiembrie 2006, reclamantul a formulat cerere de completare a acțiunii introductive, solicitând a se constata de către instanță nelegalitatea H.G.

nr. 946/1999, aceasta fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 33 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 31/1954 și a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 21/1924 privind asociațiile și fundațiile, precum și cele prevăzute de art. 8 și art. 17 din O.G. nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile. Completarea de acțiune vizează de fapt excepția de nelegalitate a H.G. nr. 946/1999, reclamantul invocând ca temei de drept art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare la cererea de completare a acțiunii, invocând excepțiile de tardivitate a acțiunii și a cererii completatoare, a inadmisibilității excepției de nelegalitate, excepții ce au fost respinse prin încheierea de ședință din 4 iulie 2007. Tot pârâtul Guvernul României a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție respinsă de către instanța de fond cu motivarea că aceasta invocă existența unei vătămări a drepturilor și intereselor sale legitime prin emiterea celor două hotărâri de Guvern contestate, iar revocarea recunoașterii funcționării printr-un act administrativ cum este Ordinul nr. 212/2007 nu duce la pierderea capacității juridice și nici la modificarea obiectului de activitate specific, reclamanta păstrându-și așadar personalitatea juridică, ea nefiind dizolvată sau lichidată.

S-au administrat probatorii cu acte și în urma analizării acestora, instanța de fond a pronunțat sentința civilă nr. 2786 din 7 noiembrie 2007, prin care a admis acțiunea completată formulată de reclamant și ca o consecință a admis excepția de nelegalitate a H.G. nr. RR/1999 privind darea în folosință gratuită a unui teren proprietate publică a statului aflat în administrarea Ministerului Tineretului și Sportului către Fundația de tenis „A.I.N.” și a anulat H.G. nr. EE din 8 martie 2006. Cererile de intervenție în interesul reclamantei formulate de SCM - F. și Cooperativa C. au fost admise, iar cele formulate în interesul pârâtului de Cancelaria Primului Ministru și Agenția Națională pentru Sport au fost respinse ca neîntemeiate.

A fost respinsă ca neîntemeiată și cererea de intervenție în interes propriu formulată de Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperație. Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut că Hotărârea de Guvern nr. RR a fost adoptată la 15 noiembrie 1999, dată la care Fundația pentru tenis „A.I.N.” nu era subiect de drept, ea neputând fi titulară de drepturi întrucât potrivit art. 33 din Decretul-Lege nr. 31/1954 persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor, or data înregistrării în registrul special al Judecătoriei sector 1 pentru Fundația pentru tenis, „A.I.N.”, este 13 martie 2002, dată de la care aceasta a dobândit capacitate de folosință, deci putea dobândi în patrimoniu drepturi și obligații.

Reține instanța de fond că data la care s-a pronunțat hotărârea judecătorească și anume sentința civilă nr. 42 din 13 martie 1996 pronunțată de Judecătoria sector 3 în Dosar nr. 28/PJ/1996, nu poate constitui data la care fundația a dobândit personalitate juridică, deoarece potrivit art. 33 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 31/1954 această dată constituie numai începutul capacității de folosință restrânsă doar în ceea ce privește formalitățile și drepturile constitutive în favoarea sa pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil. În ceea ce privește H.G. nr. EE din 8 martie 2006, instanța de fond a reținut că este un act administrativ subsecvent H.G.

nr. RR/1999, astfel că pe lângă motivele de nelegalitate reținute față de această ultimă Hotărâre de Guvern, se mai reține că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, modificată prin Legea nr. 528/2004 conform cărora darea în folosință gratuită nu poate fi făcută pe o perioadă mai mare de 49 de ani. În plus, a reținut instanța de fond, Fundația pentru tenis „A.I.N.” nu îndeplinește caracterul de utilitate publică, astfel că nu sunt îndeplinite nici condițiile impuse de art. 17 din Legea nr. 213/1998 invocat de Guvernul României în apărare, potrivit căruia statul și unitățile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosința gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege - art. 301 C. proc. civ., pârâtul Guvernul României și intervenientul Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperație, intervenientul nedepunând motivele de recurs în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Hotărârea instanței de fond i-a fost comunicată intervenientului la 1 februarie 2008, așa încât potrivit textului de lege - art. 303 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul trebuia motivat în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Nefiind respectate dispozițiile textului de lege menționat, recursul declarat de intervenient este nul potrivit art. 306 alin. (1).C. proc. civ. Guvernul României, critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ. Un prim motiv de recurs se referă la greșita soluționare a excepției de nelegalitate a H.G.

nr. RR/1999, în care sens se precizează: - în mod nelegal, cu aplicarea greșită a legii, instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, instanțele de contencios administrativ putând exercita controlul de legalitate prevăzut de Legea nr. 554/2004 numai cu privire la actele administrative adoptate sau emise după intrarea în vigoare a acestei legi organice, în speță Hotărârea de Guvern nr. RR/1999, act administrativ cu caracter individual fiind emisă anterior adoptării Legii nr. 554/2004, în caz contrar aducându-se atingere principiului stabilității și securității raporturilor juridice; - Hotărârea de Guvern în discuție a fost emisă în temeiul art. 17 din Legea nr. 213/1998, care permite darea în folosință gratuită a terenului pentru o perioadă limitată de 49 de ani, nefiind aplicabile dispozițiilor Legii nr. 219/1998, privind regimul concesionărilor așa cum greșit a stabilit instanța de judecată; - într-o altă cauză (Dosar nr. 1562/1999 al Curții de Apel București, secția de contencios administrativ) reclamanta a susținut legalitatea H.G.

nr. RR/1999 în cadrul unei cereri de intervenție formulată în interesul Guvernului, cauză ce avea ca obiect anularea acestei hotărâri, susținând chiar că anularea acesteia i-ar aduce o vătămare în interesele și drepturile sale; - în mod eronat a reținut instanța de fond faptul că la data emiterii H.G.

nr. RR/1999 respectiv 15 noiembrie 1999, Fundația pentru tenis „A.I.N.”, nu dobândise personalitate juridică pentru că nu era înregistrată în registrul special al asociațiilor și fundațiilor ținut la judecătorie, întrucât această Fundație este înregistrată din 1996, fiind denumită inițial Fundația L., denumirea și sediul acesteia fiind modificate prin Actul adițional din 3 noiembrie 1999, toate aceste modificări fiind înregistrate în registrul asociațiilor și fundațiilor ținut de Judecătoria sectorului 3 la 8 decembrie 1999, și ulterior la 13 martie 2002 la registrul special al Judecătoriei sector 1. Într-un alt motiv de recurs se critică soluția instanței de fond pentru greșita anulare a H.G.

nr. 311/2006, act subsecvent H.G. nr. 946/1999, astfel că sunt reiterate criticile aduse greșitei admiteri a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 946/1999, și în plus se arată că H.G. nr. 311/2006 a fost emisă în temeiul art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, text de lege care nu impune o limitare expresă a perioadei, astfel ca darea în folosință a terenului în discuție pe o perioadă de 60 de ani s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legii. Se precizează de recurent că în speță nu este aplicabilă Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, așa cum greșit reține instanța de fond. Se solicită de către recurentul-reclamant, admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii excepției de nelegalitate a H.G.

nr. 946/1999, în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată, precum și respingerea cererii de anulare a H.G. nr. 311/2006 ca neîntemeiată. Reclamantul-intimat Clubul Sportiv „V.” București a formulat întâmpinare, susținând ca fiind neîntemeiate motivele de recurs formulate atât cele referitoare la admiterea excepției de nelegalitate a H.G. nr. RR/1999 cât și cele privind anularea H.G. nr. EE/2006 și ca o consecință respingerea recursului declarat, menținându-se ca fiind legală și temeinică hotărârea pronunțată de instanța de fond. Intimata-intervenientă Agenția Națională pentru Sport a depus note scrise prin care a susținut nelegalitatea și netemeinicia hotărârii instanței de fond.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale incidente în cauză Înalta Curte îl va admite potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Hotărârea de Guvern nr. RR/1999 prin care s-a aprobat darea în folosință gratuită Fundației pentru tenis „A.I.N.” a unui teren aflat în administrarea Agenției Naționale pentru Sport, teren situat în București, șoseaua P., și care face obiectul excepției de nelegalitate este incontestabil așa cum susține și recurentul, prin conținutul său un act administrativ individual întrucât se adresează unei persoane determinate, dispozițiile cuprinse în aceasta neavând caracter general și impersonal. Data emiterii acestei Hotărâri de Guvern - 17 noiembrie 1999 (data publicării în M. Of., Partea I nr. 559) este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât excepția de nelegalitate invocată este neîntemeiată și nu inadmisibilă așa cum susține în mod eronat recurentul.

Este adevărat că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de drept al excepției invocate): „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ”.

Curtea Constituțională prin decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reținut și ea că dispozițiile sus-menționate sunt constituționale în raport de prevederile art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie precizat însă că judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene), iar pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitare.

În acest sens, judecătorul național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D.P. împotriva României (nr. 2) (cererea nr. 71525/01, & 103, în M. Of. nr. 830/5.12.2007). Curtea de Justiție de la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național în calitate de prim judecător comunitar, a reținut și ea că „este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.

Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare” (hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06 și C-385/06).

Raportându-se așadar la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica Curții Europene a Drepturilor Omuluui (blocul de convenționalitate) precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispozițiile din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate din Legea contenciosului administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 6 decembrie 2007, B. contra României).

Este de reținut și faptul că sub aspectul posibilității de cenzurare a legalității unui act juridic, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că posibilitatea de a anula fără limită în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului securității juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 28 octombrie 1999 în cauza B. împotriva României, în M. Of. nr. 414/31.08.200), în opinia separată la această hotărâre precizându-se că „posibilitatea de a se anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată (…) trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.

Argumentele Curții Europene a Drepturilor Omului expuse în speța citată, sunt perfect valabile și în speța noastră, validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de către autoritatea emitentă și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg este constantă și unitară, în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, în sensul că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 pct. 15 și urm.), hotărârea din 15 februarie 2001, Nechi Europe (C-239/1999, pct. 28 și urm.), hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni și alții (C-346/03 și C-529/03 pct. 30 și urm.) etc. Ca o consecință a celor expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura în speță aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1),

din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 și ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2006, cu privire la actul administrativ unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 - H.G. nr. RR/1999 a cărei legalitate se contestă pe calea excepției de nelegalitate. Admițând însă și ideea că în lipsa argumentelor prezentate vizând netemeinicia excepției de nelegalitate a Hotărârii de Guvern nr. RR/1999, ar fi fost posibilă examinarea hotărârii instanței de fond sub aspectul legalității, concluzia instanței de control judiciar este în sensul nelegalității soluției pronunțate.

Hotărârea de Guvern în discuție a fost emisă în temeiul art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „Statul și unitățile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosință gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activități de binefacere sau utilitate publică, ori serviciilor publice”. Legiuitorul nu impune așadar o limitare expresă a perioadei, astfel încât darea în folosință a terenului în discuție pe o perioadă limitată de 49 de ani, (prelungită apoi la 60 de ani prin H.G. nr. 311/2006) s-a făcut cu respectarea legii.

În speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, așa cum în mod eronat pretinde intimata-reclamantă, susținere însușită greșit de instanța de fond, știut fiind ca regimul concesionării bunurilor parcurge o procedură cu totul deosebită față de cea a dării în folosință gratuită întemeiate pe Legea nr. 213/1998. Intimata-reclamantă avea deschisă calea contenciosului administrativ (acțiune în anulare Hotărârii de Guvern) în termenele și condițiile prevăzute de legea specială, dar nu a înțeles să-și valorifice în acest mod drepturile sale și mai mult decât atât într-o cauză anterioară având ca obiect anularea acestui drept (Dosar nr. 1562/1999 al Curții de Apel București, secția de contencios administrativ) în care avea calitatea de intervenientă în interesul Guvernului României, a susținut legalitatea acestei Hotărâri de Guvern, motivând că anularea acesteia i-ar cauza o vătămare a intereselor și drepturilor sale.

Cât privește susținerea intimatei-reclamante, însușită de asemenea de instanța de fond în sensul că la momentul emiterii H.G. nr. RR/1999 - 15 noiembrie, Fundația pentru tenis „A.I.N.” nu era subiect de drept, nu avea capacitate de folosință și de exercițiu a drepturilor sale, potrivit reglementărilor Decretului-Lege nr. 31/1954 și deci nu putea fi titulara dreptului de folosință atribuit prin Hotărârea de Guvern, aceasta este neîntemeiată. Fundația pentru tenis „A.I.N.” a fost înregistrată în registrul asociațiilor și fundațiilor ținut de Judecătoria sector 3 la 8 decembrie 1999 și apoi la Judecătoria sector 1 la data de 13 martie 2002, ca urmare a autentificării Actului adițional la Statutul Fundației Profesionale Non-Profit L.” la data de 3 noiembrie 1999, act adițional prin care s-a modificat denumirea Fundației din L. în Fundația pentru tenis „A.I.N.”, cât și sediul Fundației.

Dar, chiar dacă nu s-ar reține această situație de fapt, acceptându-se ideea că Fundația pentru tenis „A.I.N.” ar fi fost înregistrată legal ulterior emiterii Hotărârii de Guvern nr. RR/1999 (cu această denumire) tot nu ar exista motiv de constatare a nelegalității acestei Hotărâri de Guvern, cât timp aceasta a rămas în vigoare (nefiind atacată în contencios administrativ), singura concluzie fiind aceea că ea și-a produs efectul mai târziu și nu chiar la momentul emiterii sale. Cât privește motivele de recurs ce vizează anularea greșită a H.G. nr. EE/2006 de către instanța de fond, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”, se constată că sunt fondate.

Instanța de fond a reținut în mod eronat că H.G. nr. EE/2006 este nelegală, pe de o parte pentru că a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, în speță, nefiind aplicabile dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/1998 și pe de altă parte, deoarece beneficiara hotărârilor de Guvern în discuție nu îndeplinește caracterul de utilitate publică. H.G.

nr. EE/2006 a fost emis în temeiul art. 108 din Constituție, republicată, prin însușirea de către Guvern a proiectului inițiat de Cancelaria Primului Ministru și Agenția Națională pentru Sport, ca organ de specialitate al administrației publice centrale cu atribuții și competențe în domeniul reglementat de actul administrativ contestat precum și cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzut de Legea nr. 24/2000, republicată, cu avizul favorabil al Ministerului Finanțelor Publice, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și Ministerul Justiției. Instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii calificând atribuirea imobilului (teren proprietate publică a statului) către Fundația pentru tenis „A.I.N.” ca fiind o concesiune și nu o atribuire în folosință gratuită, temeiul de drept fiind art. 17 din Legea nr. 213/1998 care, așa cum am precizat mai sus, nu impune o limitare expresă a perioadei.

Cât privește susținerea intimatei-reclamante, cum că Fundația de tenis „A.I.N.” nu întrunește condițiile impuse de textul art. 17 din Legea nr. 213/1998 deoarece nu desfășoară activități de utilitate publică, aceasta este și ea neîntemeiată, câtă vreme emitentul acestei hotărâri este chiar Guvernul României, singurul în măsură să aprecieze asupra recunoașterii fundației, ca fiind de utilitate publică, conform O.G. nr. 26/2000. Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de Guvernul României va fi admis iar sentința instanței de fond modificată în parte în sensul respingerii excepției de nelegalitate a H.G.

nr. RR/1999 ca neîntemeiată, și a cererii de anulare a H.G. nr. EE/2006 ca nefondată. Ca o consecință, cererile de intervenție formulate în interesul pârâtului de către Cancelaria Primului Ministru și Agenția Națională pentru Sport vor fi admise iar cele formulate în interes alăturat reclamantului - intimat de către SCM - F. și Cooperativa C. vor fi respinse. Se va constata nul recursul declarat de Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperația Română împotriva aceleiași sentințe. Se va menține restul dispozițiunilor sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 2786 din 7 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge excepția de nelegalitate a H.G. nr. RR/1999. Respinge cererea de anulare a H.G. nr. EE/2006 ca nefondată. Respinge cererile de intervenție în interesul reclamantului formulate de SCM - F. și Cooperativa C. Admite cererile de intervenție în interesul pârâtului Guvernul României formulate de Cancelaria Primului Ministru și Agenția Națională pentru Sport. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Constată nul recursul declarat de Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperație Română împotriva aceleiași sentințe.

Irevocabile. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 4 iunie 2008.