ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2307/2008

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2307/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 5732/2/2006

la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamantul Clubul Sportiv „V.” București a chemat în judecată Guvernul României,

solicitând ca instanța prin sentința ce va pronunța să anuleze H.G. nr. EE din

8 martie 2006 pentru modificarea art. 1 din H.G. nr. RR/1999, privind darea în folosință

gratuită a unui teren proprietate publică a statului aflat în administrarea Ministerului

Tineretului și Sportului către Fundația pentru tenis „A.I.N.”.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că prin H.G. din 12 octombrie 1999, terenul ce face obiectul

acțiunii situat în Municipiul București, șoseaua P., a fost transmis din administrarea

Asociației pentru Cultură Fizică și Sport „V.” București în administrarea Ministerului

Tineretului și Sportului, iar prin H.G. nr. RR/1999 s-a aprobat darea lui în folosință

pe o perioadă de 49 de ani Fundației pentru tenis „A.I.N.”, în baza art. 17 din

Legea nr. 213/1998.

Ulterior, susține reclamantul

s-a adoptat H.G. nr. EE din 8 martie 2006 pentru modificarea art. 1 din H.G. nr.

RR/1999 prin care s-a dispus prelungirea duratei dării în folosință gratuită a acestuia

de la 49 de ani la 60 de ani, încălcându-se astfel dispozițiile art. 1

1

din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, modificată prin Legea nr.

528/2004, potrivit cărora darea în folosință gratuită nu poate fi făcută pe o perioadă

mai mare de 49 de ani.

Fundația pentru tenis

„A.I.N.”, constituită în baza Legii nr. 21/1924 privind asociațiile și fundațiile

nu poate beneficia de acordarea unui drept de folosință gratuită asupra terenului

în litigiu, deoarece Ordonanța de Guvern nr. 26/2000 prevede în art. 49 lit. b)

„atribuirea în funcție de posibilități, a unor terenuri în scopul ridicării de construcții

necesare desfășurării activității persoanelor juridice respective, or în speță pe

terenul respectiv se află construcții edificate de reclamantă (proprietatea ei),

astfel încât este vătămat interesul exercitării atributelor dreptului de proprietate.

Pârâtul Guvernul României

a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea

că H.G. nr. EE/2006 s-a adoptat prin însușirea de către Guvern a unui proiect inițiat

de Cancelaria Primului Ministru și Agenția Națională pentru Sport, cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 24/2000 care dă posibilitatea emitentului ca prin acte normative

ulterioare să schimbe textul unora sau mai multor articole ori alineate ale unui

act normativ, dispozițiile de modificare urmând a se încorpora în actul de bază,

modificarea art. 1 din H.G. nr. RR/1999 prin H.G. nr. EE/2006 vizând printre altele

și modificarea perioadei pentru care imobilul este dat în folosință de la 49 de

ani la 60 de ani.

Pe de altă parte, susține

pârâtul, prin H.G. nr. 311/2006 nu se dispune atribuirea în folosință gratuită a

unui imobil ci se modifică anumite aspecte, nefiind astfel incidente dispozițiile

O.G. nr. 26/2000 cu modificările și completările ulterioare.

Au formulat cereri de

intervenție în interesul pârâtului Guvernul României, Cancelaria Primului Ministru

și Agenția Națională pentru Sport, intervenienții solicitând respingerea acțiunii.

Pârâtul Guvernul României

a invocat excepția lipsei de interes a reclamantului în promovarea acțiunii, excepție

ce a fost respinsă de instanța de fond prin încheierea din 4 iulie 2007.

S-au mai formulat cereri

de intervenție în interesul reclamantei de către SCM - F., Cooperativa C. și Confederația

Națională a Sindicatelor Libere din Cooperația Română.

Toate cererile de intervenție

au fost admise în principiu în baza art. 49 - 52 C. proc. civ.

La data de 22 noiembrie

2006, reclamantul a formulat cerere de completare a acțiunii introductive, solicitând

a se constata de către instanță nelegalitatea H.G. nr. 946/1999, aceasta fiind dată

cu încălcarea dispozițiilor art. 33 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 31/1954 și

a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 21/1924 privind asociațiile și fundațiile,

precum și cele prevăzute de art. 8 și art. 17 din O.G. nr. 26/2000 privind asociațiile

și fundațiile.

Completarea de acțiune

vizează de fapt excepția de nelegalitate a H.G. nr. 946/1999, reclamantul invocând

ca temei de drept art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Pârâtul Guvernul României

a formulat întâmpinare la cererea de completare a acțiunii, invocând excepțiile

de tardivitate a acțiunii și a cererii completatoare, a inadmisibilității excepției

de nelegalitate, excepții ce au fost respinse prin încheierea de ședință din 4 iulie

2007.

Tot pârâtul Guvernul României

a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție

respinsă de către instanța de fond cu motivarea că aceasta invocă existența unei

vătămări a drepturilor și intereselor sale legitime prin emiterea celor două hotărâri

de Guvern contestate, iar revocarea recunoașterii funcționării printr-un act administrativ

cum este Ordinul nr. 212/2007 nu duce la pierderea capacității juridice și nici

la modificarea obiectului de activitate specific, reclamanta păstrându-și așadar

personalitatea juridică, ea nefiind dizolvată sau lichidată.

S-au administrat probatorii

cu acte și în urma analizării acestora, instanța de fond a pronunțat sentința civilă

nr. 2786 din 7 noiembrie 2007, prin care a admis acțiunea completată formulată de

reclamant și ca o consecință a admis excepția de nelegalitate a H.G. nr. RR/1999

privind darea în folosință gratuită a unui teren proprietate publică a statului

aflat în administrarea Ministerului Tineretului și Sportului către Fundația de tenis

„A.I.N.” și a anulat H.G. nr. EE din 8 martie 2006.

Cererile de intervenție

în interesul reclamantei formulate de SCM - F. și Cooperativa C. au fost admise,

iar cele formulate în interesul pârâtului de Cancelaria Primului Ministru și Agenția

Națională pentru Sport au fost respinse ca neîntemeiate.

A fost respinsă ca neîntemeiată

și cererea de intervenție în interes propriu formulată de Confederația Națională

a Sindicatelor Libere din Cooperație.

Pentru a pronunța această

sentință prima instanță a reținut că Hotărârea de Guvern nr. RR a fost adoptată

la 15 noiembrie 1999, dată la care Fundația pentru tenis „A.I.N.” nu era subiect

de drept, ea neputând fi titulară de drepturi întrucât potrivit art. 33 din Decretul-Lege

nr. 31/1954 persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de

a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor, or data înregistrării

în registrul special al Judecătoriei sector 1 pentru Fundația pentru tenis, „A.I.N.”,

este 13 martie 2002, dată de la care aceasta a dobândit capacitate de folosință,

deci putea dobândi în patrimoniu drepturi și obligații.

Reține instanța de fond

că data la care s-a pronunțat hotărârea judecătorească și anume sentința civilă

nr. 42 din 13 martie 1996 pronunțată de Judecătoria sector 3 în Dosar nr. 28/PJ/1996,

nu poate constitui data la care fundația a dobândit personalitate juridică, deoarece

potrivit art. 33 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 31/1954 această dată constituie

numai începutul capacității de folosință restrânsă doar în ceea ce privește formalitățile

și drepturile constitutive în favoarea sa pentru ca persoana juridică să ia ființă

în mod valabil.

În ceea ce privește H.G.

nr. EE din 8 martie 2006, instanța de fond a reținut că este un act administrativ

subsecvent H.G. nr. RR/1999, astfel că pe lângă motivele de nelegalitate reținute

față de această ultimă Hotărâre de Guvern, se mai reține că a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, modificată

prin Legea nr. 528/2004 conform cărora darea în folosință gratuită nu poate fi făcută

pe o perioadă mai mare de 49 de ani.

În plus, a reținut instanța

de fond, Fundația pentru tenis „A.I.N.” nu îndeplinește caracterul de utilitate

publică, astfel că nu sunt îndeplinite nici condițiile impuse de art. 17 din Legea

nr. 213/1998 invocat de Guvernul României în apărare, potrivit căruia statul și

unitățile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosința

gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară

activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.

Împotriva acestei sentințe

au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege - art. 301 C. proc. civ., pârâtul

Guvernul României și intervenientul Confederația Națională a Sindicatelor Libere

din Cooperație, intervenientul nedepunând motivele de recurs în termen de 15 zile

de la comunicarea hotărârii.

Hotărârea instanței de

fond i-a fost comunicată intervenientului la 1 februarie 2008, așa încât potrivit

textului de lege - art. 303 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul trebuia motivat

în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

Nefiind respectate dispozițiile

textului de lege menționat, recursul declarat de intervenient este nul potrivit

art. 306 alin. (1).C. proc. civ.

Guvernul României, critică

sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs

se referă la greșita soluționare a excepției de nelegalitate a H.G. nr. RR/1999,

în care sens se precizează:

- în mod nelegal, cu aplicarea

greșită a legii, instanța de judecată a respins excepția inadmisibilității excepției

de nelegalitate, instanțele de contencios administrativ putând exercita controlul

de legalitate prevăzut de Legea nr. 554/2004 numai cu privire la actele administrative

adoptate sau emise după intrarea în vigoare a acestei legi organice, în speță Hotărârea

de Guvern nr. RR/1999, act administrativ cu caracter individual fiind emisă anterior

adoptării Legii nr. 554/2004, în caz contrar aducându-se atingere principiului stabilității

și securității raporturilor juridice;

- Hotărârea de Guvern

în discuție a fost emisă în temeiul art. 17 din Legea nr. 213/1998, care permite

darea în folosință gratuită a terenului pentru o perioadă limitată de 49 de ani,

nefiind aplicabile dispozițiilor Legii nr. 219/1998, privind regimul concesionărilor

așa cum greșit a stabilit instanța de judecată;

- într-o altă cauză (Dosar

nr. 1562/1999 al Curții de Apel București, secția de contencios administrativ) reclamanta

a susținut legalitatea H.G. nr. RR/1999 în cadrul unei cereri de intervenție formulată

în interesul Guvernului, cauză ce avea ca obiect anularea acestei hotărâri, susținând

chiar că anularea acesteia i-ar aduce o vătămare în interesele și drepturile sale;

- în mod eronat a reținut

instanța de fond faptul că la data emiterii H.G. nr. RR/1999 respectiv 15 noiembrie

1999, Fundația pentru tenis „A.I.N.”, nu dobândise personalitate juridică pentru

că nu era înregistrată în registrul special al asociațiilor și fundațiilor ținut

la judecătorie, întrucât această Fundație este înregistrată din 1996, fiind denumită

inițial Fundația L., denumirea și sediul acesteia fiind modificate prin Actul adițional

din 3 noiembrie 1999, toate aceste modificări fiind înregistrate în registrul asociațiilor

și fundațiilor ținut de Judecătoria sectorului 3 la 8 decembrie 1999, și ulterior

la 13 martie 2002 la registrul special al Judecătoriei sector 1.

Într-un alt motiv de recurs

se critică soluția instanței de fond pentru greșita anulare a H.G. nr. 311/2006,

act subsecvent H.G. nr. 946/1999, astfel că sunt reiterate criticile aduse greșitei

admiteri a excepției de nelegalitate a H.G. nr. 946/1999, și în plus se arată că

H.G. nr. 311/2006 a fost emisă în temeiul art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, text de lege care nu impune

o limitare expresă a perioadei, astfel ca darea în folosință a terenului în discuție

pe o perioadă de 60 de ani s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legii.

Se precizează de recurent

că în speță nu este aplicabilă Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor,

așa cum greșit reține instanța de fond.

Se solicită de către recurentul-reclamant,

admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii

excepției de nelegalitate a H.G. nr. 946/1999, în principal ca inadmisibilă și în

subsidiar ca neîntemeiată, precum și respingerea cererii de anulare a H.G. nr. 311/2006

ca neîntemeiată.

Reclamantul-intimat Clubul

Sportiv „V.” București a formulat întâmpinare, susținând ca fiind neîntemeiate motivele

de recurs formulate atât cele referitoare la admiterea excepției de nelegalitate

a H.G. nr. RR/1999 cât și cele privind anularea H.G. nr. EE/2006 și ca o consecință

respingerea recursului declarat, menținându-se ca fiind legală și temeinică hotărârea

pronunțată de instanța de fond.

Intimata-intervenientă

Agenția Națională pentru Sport a depus note scrise prin care a susținut nelegalitatea

și netemeinicia hotărârii instanței de fond.

Analizând recursul formulat

prin prisma motivelor invocate și în raport de dispozițiile legale incidente în

cauză Înalta Curte îl va admite potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Hotărârea de Guvern

nr. RR/1999 prin care s-a aprobat darea în folosință gratuită Fundației pentru tenis

„A.I.N.” a unui teren aflat în administrarea Agenției Naționale pentru Sport, teren

situat în București, șoseaua P., și care face obiectul excepției de nelegalitate

este incontestabil așa cum susține și recurentul, prin conținutul său un act administrativ

individual întrucât se adresează unei persoane determinate, dispozițiile cuprinse

în aceasta neavând caracter general și impersonal.

Data emiterii acestei

Hotărâri de Guvern - 17 noiembrie 1999 (data publicării în M. Of., Partea I nr.

559) este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, astfel încât excepția

de nelegalitate invocată este neîntemeiată și nu inadmisibilă așa cum susține în

mod eronat recurentul.

Este adevărat că potrivit

art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum

a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 (text de lege ce constituie temeiul de

drept al excepției invocate): „Legalitatea unui act administrativ unilateral cu

caracter individual indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând

în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate”,

iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007, „Excepția de

nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele

de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare

la momentul emiterii actului administrativ”.

Curtea Constituțională

prin decizia nr. 425 din 10 aprilie 2008 și nr. 426 din 10 aprilie 2008 a reținut

și ea că dispozițiile sus-menționate sunt constituționale în raport de prevederile

art. 1, alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2),

art. 21, art. 23 și art. 44 din Legea fundamentală.

Cu privire la dispozițiile

art. 4 alin. (1), din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare, respectiv a

dispozițiilor art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 252/2007, reprezentând

temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, trebuie precizat însă că

judecătorului național îi revine rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul

art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate

a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte (cum este cazul Convenției Europene), iar pe de altă parte, în sensul

art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea

și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența comunitare.

În acest sens, judecătorul

național, în calitate de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-i

preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără

să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D.P. împotriva României

(nr. 2) (cererea nr. 71525/01, & 103, în M. Of. nr. 830/5.12.2007).

Curtea de Justiție de

la Luxemburg, cu privire la rolul ce revine judecătorului național în calitate de

prim judecător comunitar, a reținut și ea că „este de competența instanței naționale

să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând,

în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală, privind dreptul

administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune în aplicare

principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime

în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și

al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe

deplin luat în considerare” (hotărârea din 13 martie 2008, cauzele conexate C-383/06

și C-385/06).

Raportându-se așadar la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la practica Curții Europene a Drepturilor

Omuluui (blocul de convenționalitate) precum și la reglementările comunitare și

jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta Curte va înlătura dispozițiile

din Legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare

care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de

nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că aceste dispoziții

contravin unor principii fundamentale convenționale și comunitare a căror respectare

asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului.

În măsura în care permit

cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, dispozițiile susmenționate din Legea contenciosului

administrativ, încalcă astfel dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica Curții Europene a Drepturilor

Omului, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește

în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale

ale statului de drept” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 6 decembrie

2007, B. contra României).

Este de reținut și faptul

că sub aspectul posibilității de cenzurare a legalității unui act juridic, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut că posibilitatea de a anula fără limită

în timp o hotărâre judecătorească irevocabilă, reprezintă o încălcare a principiului

securității juridice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 28 octombrie

1999 în cauza B. împotriva României, în M. Of. nr. 414/31.08.200), în opinia separată

la această hotărâre precizându-se că „posibilitatea de a se anula, fără limită în

timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată (…) trebuie considerată ca

o înfrângere a dreptului la justiție”, garantat de art. 6 din Convenție.

Argumentele Curții Europene

a Drepturilor Omului expuse în speța citată, sunt perfect valabile și în speța noastră,

validitatea lor fiind susținută de similitudinea de efecte juridice existente între

hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil

emis de către autoritatea emitentă și definitivat prin neutilizarea mijloacelor

prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Jurisprudența Curții de

Justiție de la Luxemburg este constantă și unitară, în ceea ce privește posibilitatea

de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare,

în sensul că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare

împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei

acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului

respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui

act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate (hotărârea din

30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 pct. 15 și urm.), hotărârea din 15 februarie

2001, Nechi Europe (C-239/1999, pct. 28 și urm.), hotărârea din 23 februarie 2006,

Artzeni și alții (C-346/03 și C-529/03 pct. 30 și urm.) etc.

Ca o consecință a celor

expuse, în aplicarea art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată,

prin raportare la principiile amintite mai sus, la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, precum și la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție de la Luxemburg, Înalta

Curte va înlătura în speță aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1), din Legea

nr. 554/2004 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 și ale art. II

alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2006, cu privire la actul administrativ

unilateral cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 554/2004 - H.G. nr. RR/1999 a cărei legalitate se contestă pe calea excepției

de nelegalitate.

Admițând însă și ideea

că în lipsa argumentelor prezentate vizând netemeinicia excepției de nelegalitate

a Hotărârii de Guvern nr. RR/1999, ar fi fost posibilă examinarea hotărârii instanței

de fond sub aspectul legalității, concluzia instanței de control judiciar este în

sensul nelegalității soluției pronunțate.

Hotărârea de Guvern în

discuție a fost emisă în temeiul art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, potrivit căruia „Statul și unitățile administrativ-teritoriale

pot da imobile din patrimoniul lor, în folosință gratuită, pe termen limitat, persoanelor

juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activități de binefacere sau utilitate

publică, ori serviciilor publice”.

Legiuitorul nu impune

așadar o limitare expresă a perioadei, astfel încât darea în folosință a terenului

în discuție pe o perioadă limitată de 49 de ani, (prelungită apoi la 60 de ani prin

H.G. nr. 311/2006) s-a făcut cu respectarea legii.

În speță nu sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, așa cum în mod eronat

pretinde intimata-reclamantă, susținere însușită greșit de instanța de fond, știut

fiind ca regimul concesionării bunurilor parcurge o procedură cu totul deosebită

față de cea a dării în folosință gratuită întemeiate pe Legea nr. 213/1998.

Intimata-reclamantă avea

deschisă calea contenciosului administrativ (acțiune în anulare Hotărârii de Guvern)

în termenele și condițiile prevăzute de legea specială, dar nu a înțeles să-și valorifice

în acest mod drepturile sale și mai mult decât atât într-o cauză anterioară având

ca obiect anularea acestui drept (Dosar nr. 1562/1999 al Curții de Apel București,

secția de contencios administrativ) în care avea calitatea de intervenientă în interesul

Guvernului României, a susținut legalitatea acestei Hotărâri de Guvern, motivând

că anularea acesteia i-ar cauza o vătămare a intereselor și drepturilor sale.

Cât privește susținerea

intimatei-reclamante, însușită de asemenea de instanța de fond în sensul că la momentul

emiterii H.G. nr. RR/1999 - 15 noiembrie, Fundația pentru tenis „A.I.N.” nu era

subiect de drept, nu avea capacitate de folosință și de exercițiu a drepturilor

sale, potrivit reglementărilor Decretului-Lege nr. 31/1954 și deci nu putea fi titulara

dreptului de folosință atribuit prin Hotărârea de Guvern, aceasta este neîntemeiată.

Fundația pentru tenis

„A.I.N.” a fost înregistrată în registrul asociațiilor și fundațiilor ținut de Judecătoria

sector 3 la 8 decembrie 1999 și apoi la Judecătoria sector 1 la data de 13 martie

2002, ca urmare a autentificării Actului adițional la Statutul Fundației Profesionale

Non-Profit L.” la data de 3 noiembrie 1999, act adițional prin care s-a modificat

denumirea Fundației din L. în Fundația pentru tenis „A.I.N.”, cât și sediul Fundației.

Dar, chiar dacă nu s-ar

reține această situație de fapt, acceptându-se ideea că Fundația pentru tenis „A.I.N.”

ar fi fost înregistrată legal ulterior emiterii Hotărârii de Guvern nr. RR/1999

(cu această denumire) tot nu ar exista motiv de constatare a nelegalității acestei

Hotărâri de Guvern, cât timp aceasta a rămas în vigoare (nefiind atacată în contencios

administrativ), singura concluzie fiind aceea că ea și-a produs efectul mai târziu

și nu chiar la momentul emiterii sale.

Cât privește motivele

de recurs ce vizează anularea greșită a H.G. nr. EE/2006 de către instanța de fond,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii”, se constată că sunt fondate.

Instanța de fond a reținut

în mod eronat că H.G. nr. EE/2006 este nelegală, pe de o parte pentru că a fost

emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 219/1998 privind regimul

concesiunilor, în speță, nefiind aplicabile dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/1998

și pe de altă parte, deoarece beneficiara hotărârilor de Guvern în discuție nu îndeplinește

caracterul de utilitate publică.

H.G. nr. EE/2006 a fost

emis în temeiul art. 108 din Constituție, republicată, prin însușirea de către Guvern

a proiectului inițiat de Cancelaria Primului Ministru și Agenția Națională pentru

Sport, ca organ de specialitate al administrației publice centrale cu atribuții

și competențe în domeniul reglementat de actul administrativ contestat precum și

cu respectarea normelor de tehnică legislativă prevăzut de Legea nr. 24/2000, republicată,

cu avizul favorabil al Ministerului Finanțelor Publice, Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului și Ministerul Justiției.

Instanța de fond a făcut

o aplicare greșită a legii calificând atribuirea imobilului (teren proprietate publică

a statului) către Fundația pentru tenis „A.I.N.” ca fiind o concesiune și nu o atribuire

în folosință gratuită, temeiul de drept fiind art. 17 din Legea nr. 213/1998 care,

așa cum am precizat mai sus, nu impune o limitare expresă a perioadei.

Cât privește susținerea

intimatei-reclamante, cum că Fundația de tenis „A.I.N.” nu întrunește condițiile

impuse de textul art. 17 din Legea nr. 213/1998 deoarece nu desfășoară activități

de utilitate publică, aceasta este și ea neîntemeiată, câtă vreme emitentul acestei

hotărâri este chiar Guvernul României, singurul în măsură să aprecieze asupra recunoașterii

fundației, ca fiind de utilitate publică, conform O.G. nr. 26/2000.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică, în baza

art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de Guvernul României va fi admis iar sentința

instanței de fond modificată în parte în sensul respingerii excepției de nelegalitate

a H.G. nr. RR/1999 ca neîntemeiată, și a cererii de anulare a H.G. nr. EE/2006 ca

nefondată.

Ca o consecință, cererile

de intervenție formulate în interesul pârâtului de către Cancelaria Primului Ministru

și Agenția Națională pentru Sport vor fi admise iar cele formulate în interes alăturat

reclamantului - intimat de către SCM - F. și Cooperativa C. vor fi respinse.

Se va constata nul recursul

declarat de Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperația Română împotriva

aceleiași sentințe.

Se va menține restul dispozițiunilor

sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 2786 din 7 noiembrie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge excepția de nelegalitate a H.G. nr. RR/1999.

Respinge cererea de anulare

a H.G. nr. EE/2006 ca nefondată.

Respinge cererile de intervenție

în interesul reclamantului formulate de SCM - F. și Cooperativa C.

Admite cererile de intervenție

în interesul pârâtului Guvernul României formulate de Cancelaria Primului Ministru

și Agenția Națională pentru Sport.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Constată nul recursul

declarat de Confederația Națională a Sindicatelor Libere din Cooperație Română împotriva

aceleiași sentințe.

Irevocabile.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 4 iunie 2008.