ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4129/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 9486, pronunțată la data de 8 octombrie 2010, Secția a VI-a comercială a Tribunalului București a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul C.S.O. București împotriva pârâtei SC G.I.

SRL, a constatat nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 18 din 3 ianuarie 2005 și a actelor adiționale; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind repunerea părților în situația anterioară încheierii menționatului contract de închiriere și a disjuns cererea reconvențională, dispunând formarea unui nou dosar cu termen la data de 22 noiembrie 2010. Spre a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, la data perfectării contractului de închiriere nr. 18 din 3 ianuarie 2005 – prin care reclamantul transmitea pârâtei dreptul de folosință asupra a cinci terenuri de tenis, situate în incinta Bazei Sportive Vitan – nu au fost respectate prevederile legale imperative care permiteau transmiterea folosinței unor bunuri proprietatea publică a statului printr-o procedură de licitație, având în vedere prevederile art. 80 alin. (3) din Legea nr. 69/2000; art. 3 din Anexa 1 la Ordinul Agenției Naționale pentru Sport nr. 148/2003, art. 3 din H.G.

nr. 759/2003, art. 15 din Legea nr. 213/1998 și faptul că terenurile de tenis închiriate fac parte din domeniul public al statului, conform art. 80 alin. (1), (9), art. 18 lit. f) și art. 26 din Legea nr. 69/2000, cu modificările și completările ulterioare; art. 14 și anexa 2 pct. 42 din H.G. nr. 759/2003; art. 14 și anexa 2 pct. 42 din H.G. nr. 1721/2008; H.G. nr. 2060/2004, H.G. nr. 1705/2006 și extrasului de carte funciară depus la dosar. Cu referire la capătul de cerere privind repunerea în situația anterioară, prima instanță a reținut că locațiunea este un contract cu executare succesivă ce nu face posibilă restituirea folosinței bunului către locator și nici restituirea chiriei achitate în temeiul contractului de închiriere declarat nul.

Apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secția a V-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială nr. 132 , pronunțată la data de 24 martie 2011. Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar a înlăturat critica apelantei fundamentată pe un pretins regim juridic aparte al novației, apreciind că la momentul novării asocierii în participațiune în închiriere, trebuia parcursă formalitatea licitației publice, care nu a fost respectată, deși era imperios necesară, chiar și în caz de novație, față de dispozițiile art. 80 alin. (3) din Legea nr. 69/2000, Anexa 1 la Ordinul Agenției Naționale pentru Sport nr. 148/2003, art. 3 din H.G.

nr. 759/2003, raportat la art. 18 din Legea nr. 69/2000 și, deopotrivă, în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 213/1998, prevederi legale ce nu exceptează novația nici în situația în care aceasta vizează transformarea unei asocieri în participațiune în care bunurile au fost aduse ca aport în folosință, făcând aplicabil principiul de drept „ ubi lexi non distinguit, nec nos distinguere debemus ”, și a considerat că a admite în sensul dorit de pârâtă echivalează cu denaturarea naturii juridice a operațiunii de novare și, respectiv, cu recunoașterea posibilității de a eluda dispoziții imperative ale legii prin intermediul unui mijloc de transformare a obligațiilor, ceea ce este de neacceptat prin raportare la art. 969 C. civ., care face referire doar la convențiile legal încheiate, concluzionând că pentru nesocotirea menționatelor norme legale, imperative, prima instanță a aplicat corect sancțiunea nulității absolute, remarcând, cu privire la argumentul adus în cadrul acestei critici referitor la subzistența obligației vechi în cazul în care obligația nouă este nulă absolut, că tribunalul nu avea a se pronunța pe acest aspect, în lipsa învestirii cu o astfel de cerere.

Răspunzând criticii referitoare la încălcarea principiului de drept „ nemo auditur propriam turpitudinem allegans ” de către prima instanță față de culpa intimatului – reclamant, care trebuia să cunoască dispozițiile legale, instanța de apel a reținut că, invocând menționatul principiu și îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 998 – 999 C. civ., apelanta încearcă să paralizeze acțiunea în nulitate absolută, or aceste împrejurări pot paraliza doar acțiunea întemeiată pe principiul restitutio in integrum, subsecventă acțiunii în constatarea nulității absolute, care este la îndemâna oricărei persoane interesate, fie terț de contract sau parte contractantă, iar culpa intimatului reclamant nu îl îndepărtează din categoria persoanelor care au legitimatio ad causam , întrucât singura condiție pe care trebuie să o dovedească titularul unei astfel de cereri este cea a interesului, care nu a fost discutat și contestat prin motivele de apel.

Împotriva menționatei decizii a formulat recurs apelanta – pârâtă, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 3, pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor invocate, recurenta a arătat, în esență, că decizia atacată a fost dată cu încălcarea normelor de ordine publică privind competența, apreciind că litigiul este de competența instanței de contencios administrativ, respectiv a Curții de Apel București ca instanță de fond, față de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și de contractul de închiriere în litigiu, pe care îl califică ca fiind un contract administrativ (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.); că, prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., întrucât alin. (1) al acestui text legal declarată nule actele îndeplinite de un judecător necompetent (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.); că menționata decizie nu cuprinde considerentele pentru care instanța de apel s-a considerat competentă a soluționa această pricină, (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.); că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății calificându-l ca o relație contractuală nouă, supusă licitației publice, cu toate că acesta este o transformare a contractului de asociere în participațiune (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.) și că a făcut o greșită interpretare și aplicare a art. 80 alin. (3) din Legea nr. 69/2000 și art. 15 din Legea nr. 213/1998, fără o raportare la situația de fapt, neanalizând întrunirea condițiilor interesului reclamantului în promovarea acțiunii, lipsa cauzei acțiunii civile, răspunderea civilă delictuală a reclamantului care își invocă propria culpă, efectele economice ale invocării lipsei licitației publice și aspectul principiului bunei credințe care trebuie să guverneze relațiile contractuale – neprecizând relevanța criticilor pe care le-a adus instanței de fond, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.

Intimata a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, apreciind neîntemeiate criticile aduse acestei hotărâri. Recursul este nefondat. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, contractele administrative sunt acele contracte încheiate de autoritățile publice, care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice și achizițiile publice, caracterizate de principiul priorității interesului public căruia i se subordonează principiul libertății contractuale. Rezultă așadar că, în conformitate cu precitatul text legal, elementele principale în determinarea naturii juridice a contractelor administrative sunt calitatea de autoritate publică a uneia dintre părți și obiectul contractului.

Cum intimatul reclamant, C.S.O. București, nu are calitatea de autoritate publică abilitată să acționeze în regim de putere publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ, iar contractul de închiriere nr. 18, încheiat de acesta cu recurenta pârâtă, societate comercială, la data de 3 ianuarie 2005, în litigiu, nu se circumscrie în niciuna dintre categoriile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală din Legea nr. 554/2004, supuse unui regim de drept public, nu se poate reține calificarea dată de recurentă acestui act juridic ca fiind contract administrativ.

Având în vedere prezumția de comercialitate, instituită de art. 4 C. com., incidentă în speță, față de calitatea de comerciant a pârâtei, care a încheiat contractul de închiriere în discuție spre a servi exercițiului și utilității comerțului său, se constată că litigiul aparține jurisdicției comerciale, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a), respectiv art. 3 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la competență, respectate în cauză, astfel că nu se poate reține incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 3 și pct. 5 C. proc. civ. Întrucât instanța de apel a fost legal învestită cu soluționarea căii de atac exercitată în cauză, conform art. 3 alin. (2) C. proc. civ., iar apelanta nu a invocat prin motivele de apel competența materială a tribunalului ca primă instanță în soluționarea litigiului, nu se justifică critica încadrată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deși rezultă fără dubiu natura actului juridic dedus judecății ori înțelesul lui, instanța de apel prin interpretarea dată acestora îi alterează, în mod substanțial, natura sau înțelesul lămurit vădit neîndoielnic. Este de observat că instanța a reținut ca atare cele cuprinse în preambulul contractului cu privire la novație, și a considerat, cu justețe, că aceasta, ca orice convenție, pe lângă cerințele de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., trebuie să îndeplinească și cerințele specifice noului raport juridic obligațional, care în speță se referă la organizarea unei licitații publice pentru încheierea contractului de închiriere, așa încât motivul de recurs bazat pe denaturarea actului juridic nu-și găsește aplicare.

Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Se constată că precitatele dispoziții legale au fost respectate în cauză, întrucât instanța de apel a analizat toate criticile formulate prin cererea de apel și argumentele aduse în susținerea acestora, remarcând că „prin motivele de apel nu s-a discutat și nici contestat lipsa interesului reclamantului”, analizând invocarea de către apelanta – pârâtă a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 998 – 999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală și motivul de nulitate invocat, reținând că „intimatul – reclamant se află la rândul său în culpă”, neavând a se pronunța, față de limitele învestirii, pe aspectele invocate de recurentă, referitoare la lipsa cauzei acțiunii civile, la perspectiva efectelor economice și la principiul bunei – credințe.

Reținând necesitatea organizării unei licitații publice pentru încheierea contractului de închiriere în litigiu, având ca obiect bunuri proprietate publică, conform dispozițiilor legale aplicabile la acel moment, între care și art. 80 alin. (3) din Legea nr. 69/2000, precum și a prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/1998, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a acestor texte legale confirmând sancțiunea aplicată de prima instanță pentru nesocotirea lor, așa încât nici criticile circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC G.I. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 132 din 24 martie 2011, pronunțată de Secția a V-a comercială a Curții de Apel București, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 decembrie 2011.