ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4129/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4129/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
sentința comercială
nr. 9486, pronunțată la data de 8 octombrie 2010, Secția a VI-a comercială a
Tribunalului București a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul
C.S.O. București împotriva pârâtei SC G.I. SRL, a
constatat
nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. 18 din 3 ianuarie 2005 și a
actelor adiționale; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind
repunerea părților în situația anterioară încheierii menționatului contract de
închiriere și a disjuns cererea reconvențională, dispunând formarea unui nou
dosar cu termen la data de 22 noiembrie 2010.
Spre a hotărî astfel,
tribunalul a reținut că, la data perfectării contractului de închiriere nr. 18
din 3 ianuarie 2005 – prin care reclamantul transmitea pârâtei dreptul de
folosință asupra a cinci terenuri de tenis, situate în incinta Bazei Sportive
Vitan – nu au fost respectate prevederile legale imperative care permiteau
transmiterea folosinței unor bunuri proprietatea publică a statului printr-o
procedură de licitație, având în vedere prevederile art. 80 alin. (3) din Legea
nr. 69/2000; art. 3 din Anexa 1 la
Ordinul Agenției
Naționale pentru Sport nr. 148/2003, art. 3 din H.G. nr. 759/2003,
art. 15
din Legea nr. 213/1998 și faptul că terenurile de tenis închiriate fac parte
din domeniul public al statului, conform art. 80 alin. (1), (9), art. 18 lit. f)
și art. 26 din Legea nr. 69/2000, cu modificările și completările ulterioare;
art. 14 și anexa 2 pct. 42 din
H.G. nr. 759/2003;
art.
14 și anexa 2 pct. 42 din H.G. nr. 1721/2008;
H.G.
nr. 2060/2004, H.G. nr. 1705/2006 și extrasului de carte funciară depus la
dosar.
Cu
referire la capătul de cerere privind repunerea în situația anterioară, prima
instanță a reținut că locațiunea este un contract cu executare succesivă ce nu
face posibilă restituirea folosinței bunului către locator și nici restituirea
chiriei achitate în temeiul contractului de închiriere declarat nul.
Apelul formulat de
pârâtă împotriva sentinței tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secția
a V-a comercială a Curții de Apel București, prin decizia comercială
nr. 132
, pronunțată la data de 24 martie 2011.
Pentru a pronunța
această decizie, instanța de control judiciar a înlăturat critica apelantei
fundamentată pe un pretins regim juridic aparte al novației, apreciind că la
momentul novării asocierii în participațiune în închiriere, trebuia parcursă
formalitatea licitației publice, care nu a fost respectată, deși era imperios
necesară, chiar și în caz de novație, față de dispozițiile art. 80 alin. (3)
din Legea nr. 69/2000, Anexa 1 la
Ordinul Agenției
Naționale pentru Sport nr. 148/2003, art. 3 din H.G. nr. 759/2003, raportat la
art.
18 din Legea nr. 69/2000 și, deopotrivă, în conformitate cu art. 15 din Legea
nr. 213/1998, prevederi legale ce nu exceptează novația nici în situația în
care aceasta vizează transformarea unei asocieri în participațiune în care
bunurile au fost aduse ca aport în folosință, făcând aplicabil principiul de
drept „
ubi lexi non distinguit, nec nos distinguere debemus
”, și a
considerat că a admite în sensul dorit de pârâtă echivalează cu denaturarea
naturii juridice a operațiunii de novare și, respectiv, cu recunoașterea
posibilității de a eluda dispoziții imperative ale legii prin intermediul unui
mijloc de transformare a obligațiilor, ceea ce este de neacceptat prin
raportare la art. 969 C. civ., care face referire doar la convențiile legal
încheiate, concluzionând că pentru nesocotirea menționatelor norme legale,
imperative, prima instanță a aplicat corect sancțiunea nulității absolute,
remarcând, cu privire la argumentul adus în cadrul acestei critici referitor la
subzistența obligației vechi în cazul în care obligația nouă este nulă absolut,
că tribunalul nu avea a se pronunța pe acest aspect, în lipsa învestirii cu o
astfel de cerere.
Răspunzând criticii
referitoare la încălcarea principiului de drept „
nemo auditur propriam
turpitudinem allegans
” de către prima instanță față de culpa intimatului –
reclamant, care trebuia să cunoască dispozițiile legale, instanța de apel a
reținut că, invocând menționatul principiu și îndeplinirea condițiilor
prevăzute de art. 998 – 999 C. civ., apelanta încearcă să paralizeze acțiunea
în nulitate absolută, or aceste împrejurări pot paraliza doar acțiunea
întemeiată pe principiul restitutio in integrum, subsecventă acțiunii în
constatarea nulității absolute, care este la îndemâna oricărei persoane
interesate, fie terț de contract sau parte contractantă, iar culpa intimatului
reclamant nu îl îndepărtează din categoria persoanelor care au
legitimatio
ad causam
, întrucât singura condiție pe care trebuie să o dovedească
titularul unei astfel de cereri este cea a interesului, care nu a fost discutat
și contestat prin motivele de apel.
Împotriva menționatei
decizii a formulat recurs apelanta – pârâtă, invocând în drept dispozițiile
art. 304 pct. 3, pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea
motivelor invocate, recurenta a arătat, în esență, că decizia atacată a fost
dată cu încălcarea normelor de ordine publică privind competența, apreciind că
litigiul este de competența instanței de contencios administrativ, respectiv a
Curții de Apel București ca instanță de fond, față de art. 2 alin. (1) lit. c)
din Legea nr. 554/2004 și de contractul de închiriere în litigiu, pe care îl
califică ca fiind un contract administrativ (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.);
că, prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură
prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât alin. (1) al acestui
text legal declarată nule actele îndeplinite de un judecător necompetent (art. 304
pct. 5 C. proc. civ.); că menționata decizie nu cuprinde considerentele pentru
care instanța de apel s-a considerat competentă a soluționa această pricină,
(art. 304 pct. 7 C. proc. civ.); că instanța de apel a interpretat greșit actul
juridic dedus judecății calificându-l ca o relație contractuală nouă, supusă
licitației publice, cu toate că acesta este o transformare a contractului de asociere
în participațiune (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) și că a făcut o greșită
interpretare și aplicare a art. 80 alin. (3) din Legea nr. 69/2000 și art. 15
din Legea nr. 213/1998, fără o raportare la situația de fapt, neanalizând
întrunirea condițiilor interesului reclamantului în promovarea acțiunii, lipsa
cauzei acțiunii civile, răspunderea civilă delictuală a reclamantului care își
invocă propria culpă, efectele economice ale invocării lipsei licitației
publice și aspectul principiului bunei credințe care trebuie să guverneze
relațiile contractuale – neprecizând relevanța criticilor pe care le-a adus
instanței de fond, față de decizia atacată și de dispozițiile art. 299 alin.
(1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.
Intimata a solicitat,
prin întâmpinare, respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca
fiind legală și temeinică, apreciind neîntemeiate criticile aduse acestei
hotărâri.
Recursul este
nefondat.
Potrivit art. 2 alin.
(1) lit. c) din
Legea
nr. 554/2004, contractele administrative sunt acele contracte încheiate de
autoritățile publice, care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor
proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea
serviciilor publice și achizițiile publice, caracterizate de principiul
priorității interesului public căruia i se subordonează principiul libertății
contractuale.
Rezultă așadar că, în
conformitate cu precitatul text legal, elementele principale în determinarea
naturii juridice a contractelor administrative sunt calitatea de autoritate
publică a uneia dintre părți și obiectul contractului.
Cum intimatul
reclamant,
C.S.O.
București, nu are calitatea de autoritate publică abilitată să acționeze în
regim de putere publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea
contenciosului administrativ, iar contractul de închiriere nr. 18, încheiat de
acesta cu recurenta pârâtă, societate comercială, la data de 3 ianuarie 2005,
în litigiu, nu se circumscrie în niciuna dintre categoriile prevăzute de art. 2
alin. (1) lit. c) teza finală din Legea nr. 554/2004, supuse unui regim de
drept public, nu se poate reține calificarea dată de recurentă acestui act
juridic ca fiind contract administrativ.
Având în vedere prezumția de comercialitate,
instituită de art. 4 C. com., incidentă în speță, față de calitatea de
comerciant a pârâtei, care a încheiat contractul de închiriere în discuție spre
a servi exercițiului și utilității comerțului său, se constată că litigiul
aparține jurisdicției comerciale, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 2
alin. (1) lit. a), respectiv art. 3 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la
competență, respectate în cauză, astfel că nu se poate reține incidența
motivelor prevăzute de art. 304 pct. 3 și pct. 5 C. proc. civ.
Întrucât instanța de apel a fost legal
învestită cu soluționarea căii de atac exercitată în cauză, conform art. 3
alin. (2) C. proc. civ., iar apelanta nu a invocat prin motivele de apel
competența materială a tribunalului ca primă instanță în soluționarea
litigiului, nu se justifică critica încadrată motivului de recurs prevăzut de
art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.
civ. vizează nelegalitatea hotărârii în cazul în care, deși rezultă fără dubiu
natura actului juridic dedus judecății ori înțelesul lui, instanța de apel prin
interpretarea dată acestora îi alterează, în mod substanțial, natura sau
înțelesul lămurit vădit neîndoielnic.
Este de observat că instanța a reținut ca
atare cele cuprinse în preambulul contractului cu privire la novație, și a
considerat, cu justețe, că aceasta, ca orice convenție, pe lângă cerințele de
validitate prevăzute de art. 948 C. civ., trebuie să îndeplinească și cerințele
specifice noului raport juridic obligațional, care în speță se referă la
organizarea unei licitații publice pentru încheierea contractului de
închiriere, așa încât motivul de recurs bazat pe denaturarea actului juridic
nu-și găsește aplicare.
Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,
instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației
de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Se constată că precitatele dispoziții legale
au fost respectate în cauză, întrucât instanța de apel a analizat toate
criticile formulate prin cererea de apel și argumentele aduse în susținerea
acestora, remarcând că „prin motivele de apel nu s-a discutat și nici contestat
lipsa interesului reclamantului”, analizând invocarea de către apelanta –
pârâtă a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 998 – 999 C. civ. privind
răspunderea civilă delictuală și motivul de nulitate invocat, reținând că „intimatul
– reclamant se află la rândul său în culpă”, neavând a se pronunța, față de
limitele învestirii, pe aspectele invocate de recurentă, referitoare la lipsa
cauzei acțiunii civile, la perspectiva efectelor economice și la principiul
bunei – credințe.
Reținând necesitatea organizării unei
licitații publice pentru încheierea contractului de închiriere în litigiu,
având ca obiect bunuri proprietate publică, conform dispozițiilor legale
aplicabile la acel moment, între care și art. 80 alin. (3) din Legea nr. 69/2000,
precum și a prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/1998, instanța de apel a
făcut o corectă interpretare și aplicare a acestor texte legale confirmând
sancțiunea aplicată de prima instanță pentru nesocotirea lor, așa încât nici
criticile circumscrise motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu
pot fi primite.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312
alin. (1) teza 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în
cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de pârâta SC G.I. SRL BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale
nr. 132 din 24 martie 2011, pronunțată de Secția a V-a comercială a Curții de
Apel București, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi
14 decembrie 2011.