ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2256/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 27 februarie 2009 pronunțată în dosarul nr. 19917/63/2007, Tribunalul Dolj a sesizat Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1656 din 26 august 1996 emis de M.A.A., excepție invocată de reclamanta SC S.P.I.E. SRL, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004. A fost suspendata cauza pana la soluționarea excepției. Prin sentința nr. 386 din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis excepția de necompetenta materiala invocata de reclamanta SC S.P.I.

SRL Craiova si a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția comercială. Constatând ivit conflictul de competenta, a fost înaintată cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia. Prin Decizia nr. 32 din 12 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competenta de soluționare a cauzei, având ca obiect excepția de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1656/26 august 1996, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ si fiscal. Prin sentința nr. 591 din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate invocată de reclamanta SC S.P.I.

SRL CRAIOVA în contradictoriu cu pârâții SC A. SA CRAIOVA, M.A.P.D.R. și chematele în garanție C.L.A. a Legii nr. 18/91 CRAIOVA de pe lângă Consiliul Local Craiova, C.J.A. A Legii nr. 18/91 DE PE LÂNGĂ PREFECTURA DOLJ. Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin: dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O.

și în practica C.E.D.O., precum și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securității și dreptului la justiție garantat de art. 6 din Convenție, precum și practicii Curții de Justiție de la Luxemburg, în cauze similare, care a reținut că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepție de nelegalitate.

A mai reținut prima instanță că Judecătorul național, în calitate de prim judecător al C.E.D.O., are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor, așa cum s-a pronunțat C.E.D.O. în cauzele V. împotriva Belgiei, Hotărârea din 29 noiembrie 1991 și Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D.P. împotriva României. În acest sens, Curtea de Justiție de la Luxemburg s-a pronunțat că judecătorul național, în calitate de prim judecător comunitar, este competent să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.

Astfel, Curtea a apreciat că acestea dovedesc ca judecătorul poate înlătura dispozițiile dintr-un act normativ, cum sunt cele din Legea nr. 554/2004, care permit cenzurarea fără limita de timp, pe calea excepției de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării in vigoare a legii pentru ca acestea încalcă principii fundamentale convenționale si comunitare. În consecință, cu privire la excepția de nelegalitate a unui act administrativ unilateral cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 instanța a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 și ale art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007.

În soluția dată instanța de fond a avut în vedere și practica constantă, în acest sens a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Împotriva sentinței nr. 591 din data de 15 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs în termen legal reclamanta SC S.P.I.E. SRL prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac cu consecința, în principal, a casării hotărârii și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță (având în vedere că instanța de fond a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului excepției deduse judecății) și, în subsidiar, a casării sentinței recurate iar pe fond a admiterii excepției de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1656 din 26 august 1996 emis de M.A.A.

în favoarea SC A. SA Recurenta a învederat, prin motivele cererii de recurs, că sentința curții de apel este în mod evident nefondată, judecătorul fondului trebuind să observe că tocmai principiul securității juridice și garantării proprietății, prin aplicarea legilor reparatorii, era necesar să fie avute în vedere pentru admiterea excepției, din următoarele considerente: și titlul reclamantei este emis de o autoritate de stat, în condițiile aplicării legilor reparatorii și în condițiile garantării dreptului de proprietate, principiu constituțional, și al art. 5. 1 din Primul Protocol al C.E.D.O. Prin urmare, instanța de fond nu putea înlătura aplicarea dispoziției legale invocate de reclamantă, întrucât acestea nu contravin dreptului european.

Dimpotrivă, în cazul particular al existenței unui titlu de proprietate reconstitutiv pentru terenul ce face obiectul actului administrativ nelegal, prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie o aplicare a principiului securității juridice, cu atât mai mult cu cât instanța trebuia să observe că titlul recurentei a intrat în circuitul civil. Așadar, potrivit curții de apel doar certificatul de atestare a dreptului de proprietate eliberat pârâtei se bucură de protecția principiului securității sociale și garantării proprietății, nu și titlul de proprietate al recurentei, ceea ce este o soluție vădit discriminatorie. Pe de altă parte, recurenta a menționat că potrivit Hotărârii din 13 martie 2008 a Curții de Justiție a Comunității Europene, instanța națională poate să pună în aplicare principiile comunitare amintite cu condiția ca interesul Comunității să fie luat în considerare.

Or, în sentința recurată nu se amintește nimic despre maniera în care interesul Comunității Europene are măcar vreo legătură cu cazul particular al excepției de nelegalitate invocată cu privire la certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1656 din 26 august 1996. Practic, judecătorul fondului nu a făcut decât să copieze din Hotărârea Curții de Justiție a Comunității Europene pasaje care nu au incidență asupra cauzei. În plus, pentru a motiva respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de nelegalitate invocată de reclamantă, curtea de apel a făcut trimitere și la faptul că plenul Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a decis, în ședința din data de 26 mai 2008, înlăturarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) teza finală din Legea nr. 262/2007.

Totodată, a făcut trimitere la decizia nr. 2307 din 06 iunie 2008 a Secției de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme, care a adoptat aceeași soluție. Ceea ce a ignorat cu desăvârșire judecătorul fondului, s-a relevat, este faptul că Legea nr. 202/2010 a menținut dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2994, modificată prin Legea nr. 262/2007, astfel încât trimiterea la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție din 2008 este inoportună, în raport de intervențiile legislativului ulterioare acelui an. Recurenta a mai precizat că judecătorul fondului a refuzat să soluționeze în fond excepția invocată de reclamantă și nu a făcut decât să copieze pasaje din hotărâri date de alte instanțe judecătorești (interne sau europene), deși acestea în mod evident sunt inaplicabile în cauză, dacă sunt avute în vedere particularitățile de caz.

Or, câtă vreme hotărârea judecătorească trebuie să fie o creație intelectuală proprie a judecătorului învestit, prin care să se răspundă argumentat la problemele de drept ridicate de părți, sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. În fine, reclamanta a specificat că prin respingerea excepției ca inadmisibilă, cu motivarea din sentința atacată și fără nicio verificare a apărărilor recurentei, ne aflăm în situația reglementată de art. 3 C. civ. referitoare la denegarea de dreptate. În drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În cauză a formulat întâmpinare intimatul M.A.D.R., prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Recursul este nefondat. Este necontestat, în cauză, că excepția de nelegalitate invocată de reclamanta SC S.P.I.E. SRL Craiova vizează certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1656/1996 eliberat de M.A.A. pe numele pârâtei SC A. SA Craiova și că, cu un asemenea conținut, ordinul respectiv are caracterul unui act administrativ unilateral, emis de autoritatea publică competentă înainte de data la care Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a intrat în vigoare.

În legătură cu această categorie de acte juridice, prin dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificate prin Legea nr. 262/2007 s-a prevăzut că legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din actul normativ modificator s-a prevăzut că excepția de nelegalitate poate fi invocată și pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ.

Este adevărat că referitor la textele legale mai sus enunțate, Curtea Constituțională a reținut că ele sunt conforme cu normele constituționale, prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5) art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și art. 44. Dar, în procesul de aplicare la speță a dispozițiilor legale incidente cauzelor cu a căror soluționare este investit, adică a celor cuprinse în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, respectiv art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 ce constituie temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, îi revine judecătorului național, rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (astfel cum este cazul C.E.D.O.) și pe de altă parte, în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențe comunitare.

În calitate de prim judecător al C.E.D.O., judecătorul național are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției) asigurându-le preeminențe față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără a fi nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (M. Of. nr. 830/05.12.2007). La rândul său, Curtea de Justiție de la Luxemburg a reținut în legătură cu rolul ce revine judecătorului național că „este de competența instanței naționale să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune.

Instanța națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare”. De aceea, în exercitarea rolului ce revine judecătorului național, ca prim judecător convențional și comunitar, prin raportare la C.E.D.O., la practica C.E.D.O.

(blocul de convenționalitate), precum și la reglementările comunitare și jurisprudența Curții de Justiție de la Luxemburg, se reține că în mod întemeiat, prin luarea în considerare a practicii constante a Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a procedat la înlăturarea dispozițiilor Legii contenciosului administrativ care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior datei la care legea respectivă a intrat în vigoare, apreciind că aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale, convenționale și comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor fundamentale ale omului, și a respins excepția de nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1656 din data de 26 august 1996 emis de M.A.A.

În mod evident, normele legii organice în discuție, în măsura în care permit cenzurarea actelor administrative cu caracter individual emise anterior datei de 6 ianuarie 2005, nesocotesc dreptul persoanei la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O. și de practica C.E.D.O., inclusiv de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care este implicit totalitatea articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept”. Or, sub aspectul posibilității de cenzurare a legalității unui act juridic, C.E.D.O.

a reținut că posibilitatea de a anula fără limită în timp, o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securității juridice, iar în opinia separată la această hotărâre a fost introdusă o nuanțare sub acest aspect, în sensul că „ atunci când încălcarea acestui principiu (al securității raporturilor juridice) se datorează posibilități de a anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată, încălcarea trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție, garantat de art. 6 din Convenție”. Validitatea argumentelor C.E.D.O. este susținută, în cauză, de similitudinea de efecte juridice existentă între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ ce nu mai poate fi revocat de către autoritatea emitentă, definitivat prin neutilizarea mijloacelor de atac prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Se observă, prin raportare la specificul litigiului, că și Curtea de Justiție de la Luxemburg a reținut, cu privire la posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate a unor acte emise de instituțiile comunitare că, atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acțiunii, trebuie să accepte faptul că i se va putea opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate.

Argumentul invocat de recurent, în sensul că prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care stabilesc că legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, au fost menținute prin modificările aduse prin Legea nr. 202/2010, nu este relevant, întrucât în realitate ceea ce a format obiectul modificării, prin actul normativ sus menționat, nu îl constituite fraza I ci fraza a II-a a alin. (1) al art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează ipotezele în care, în cazul sesizării instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze excepția de nelegalitate invocată, nu se dispune suspendarea judecății cauzei.

Ținând seama de considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, constată că motivele de recurs invocate în cauză nu sunt întemeiate și că hotărârea atacată este legală, astfel că se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de SC S.P.I.E. SRL Craiova împotriva sentinței nr. 591 din data de 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC S.P.I.E. SRL Craiova împotriva sentinței civile nr. 591 din 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2011.