ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2256/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2256/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din

data de 27 februarie 2009 pronunțată în dosarul nr. 19917/63/2007, Tribunalul

Dolj a sesizat Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal,

în vederea soluționării excepției de nelegalitate a certificatului de atestare

a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1656 din 26 august 1996 emis de M.A.A.,

excepție invocată de reclamanta SC S.P.I.E. SRL, potrivit dispozițiilor art. 4

din Legea nr. 554/2004.

A fost suspendata

cauza pana la soluționarea excepției.

Prin sentința nr. 386

din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Craiova a admis excepția de necompetenta

materiala invocata de reclamanta SC S.P.I. SRL Craiova si a declinat competenta

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secția comercială. Constatând

ivit conflictul de competenta, a fost înaintată cauza la Înalta Curte de

Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

Prin Decizia nr. 32

din 12 ianuarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competenta

de soluționare a cauzei, având ca obiect excepția de nelegalitate a

Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1656/26

august 1996, în favoarea Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ

si fiscal.

Prin sentința nr. 591

din 15 decembrie 2010, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate invocată de

reclamanta SC S.P.I. SRL CRAIOVA în contradictoriu cu pârâții SC A. SA CRAIOVA,

M.A.P.D.R. și chematele în garanție C.L.A. a Legii nr. 18/91 CRAIOVA de pe

lângă Consiliul Local Craiova, C.J.A. A Legii nr. 18/91 DE PE LÂNGĂ PREFECTURA

DOLJ.

Pentru a hotărî

astfel, această instanță a reținut că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a

excepției de nelegalitate, a actelor administrative unilaterale cu caracter

individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin:

dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O. și în

practica C.E.D.O., precum și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a

Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse principiului securității și

dreptului la justiție garantat de art. 6 din Convenție, precum și practicii

Curții de Justiție de la Luxemburg, în cauze similare, care a reținut că,

atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva

unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei

acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al

actului respectiv și nu va mai putea solicita în instanță controlul de

legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepție de

nelegalitate.

A mai reținut prima

instanță că Judecătorul național, în calitate de prim judecător al C.E.D.O.,

are obligația de a asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției),

asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația

națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor,

așa cum s-a pronunțat C.E.D.O. în cauzele V. împotriva Belgiei, Hotărârea din

29 noiembrie 1991 și Hotărârea din 26 aprilie 2007, cauza D.P. împotriva

României.

În acest sens, Curtea

de Justiție de la Luxemburg s-a pronunțat că judecătorul național, în calitate

de prim judecător comunitar, este competent să asigure pe deplin aplicarea

dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act

normativ național precum legea generală privind dreptul administrativ, care i

s-ar putea opune.

Astfel, Curtea a apreciat

că acestea dovedesc ca judecătorul poate înlătura dispozițiile dintr-un act

normativ, cum sunt cele din Legea nr. 554/2004, care permit cenzurarea fără

limita de timp, pe calea excepției de nelegalitate a actelor administrative

unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării in vigoare a legii

pentru ca acestea încalcă principii fundamentale convenționale si comunitare.

În consecință, cu

privire la excepția de nelegalitate a unui act administrativ unilateral cu

caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004

instanța a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 și ale art. II alin. (2)

teza finală din Legea nr. 262/2007.

În

soluția dată instanța de fond a avut în vedere și practica constantă, în acest

sens a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Împotriva sentinței nr.

591 din data de 15 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs în termen legal

reclamanta SC S.P.I.E. SRL prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare

de atac cu consecința, în principal, a casării hotărârii și a trimiterii cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță (având în vedere că instanța de fond a soluționat

procesul fără a intra în cercetarea fondului excepției deduse judecății) și, în

subsidiar, a casării sentinței recurate iar pe fond a admiterii excepției de

nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M 07

nr. 1656 din 26 august 1996 emis de M.A.A. în favoarea SC A. SA

Recurenta a

învederat, prin motivele cererii de recurs, că sentința curții de apel este în

mod evident nefondată, judecătorul fondului trebuind să observe că tocmai

principiul securității juridice și garantării proprietății, prin aplicarea

legilor reparatorii, era necesar să fie avute în vedere pentru admiterea excepției,

din următoarele considerente: și titlul reclamantei este emis de o autoritate

de stat, în condițiile aplicării legilor reparatorii și în condițiile

garantării dreptului de proprietate, principiu constituțional, și al art. 5. 1

din Primul Protocol al C.E.D.O. Prin urmare, instanța de fond nu putea înlătura

aplicarea dispoziției legale invocate de reclamantă, întrucât acestea nu

contravin dreptului european. Dimpotrivă, în cazul particular al existenței

unui titlu de proprietate reconstitutiv pentru terenul ce face obiectul actului

administrativ nelegal, prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

constituie o aplicare a principiului securității juridice, cu atât mai mult cu

cât instanța trebuia să observe că titlul recurentei a intrat în circuitul

civil. Așadar, potrivit curții de apel doar certificatul de atestare a dreptului

de proprietate eliberat pârâtei se bucură de protecția principiului securității

sociale și garantării proprietății, nu și titlul de proprietate al recurentei,

ceea ce este o soluție vădit discriminatorie.

Pe de altă parte,

recurenta a menționat că potrivit Hotărârii din 13 martie 2008 a Curții de Justiție a Comunității Europene, instanța națională poate să pună în aplicare

principiile comunitare amintite cu condiția ca interesul Comunității să fie

luat în considerare. Or, în sentința recurată nu se amintește nimic despre

maniera în care interesul Comunității Europene are măcar vreo legătură cu cazul

particular al excepției de nelegalitate invocată cu privire la certificatul de

atestare a dreptului de proprietate seria M 07 nr. 1656 din 26 august 1996.

Practic, judecătorul fondului nu a făcut decât să copieze din Hotărârea Curții

de Justiție a Comunității Europene pasaje care nu au incidență asupra cauzei.

În plus, pentru a

motiva respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de nelegalitate invocată de reclamantă,

curtea de apel a făcut trimitere și la faptul că plenul Secției de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a decis, în ședința

din data de 26 mai 2008, înlăturarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) teza finală

din Legea nr. 262/2007. Totodată, a făcut trimitere la decizia nr. 2307 din 06

iunie 2008 a Secției de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme,

care a adoptat aceeași soluție. Ceea ce a ignorat cu desăvârșire judecătorul

fondului, s-a relevat, este faptul că Legea nr. 202/2010 a menținut dispozițiile

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2994, modificată prin Legea nr. 262/2007,

astfel încât trimiterea la deciziile Înaltei Curți de Casație și

Justiție din 2008 este inoportună, în raport de intervențiile

legislativului ulterioare acelui an.

Recurenta a mai

precizat că judecătorul fondului a refuzat să soluționeze în fond excepția

invocată de reclamantă și nu a făcut decât să copieze pasaje din hotărâri date

de alte instanțe judecătorești (interne sau europene), deși acestea în mod

evident sunt inaplicabile în cauză, dacă sunt avute în vedere particularitățile

de caz. Or, câtă vreme hotărârea judecătorească trebuie să fie o creație

intelectuală proprie a judecătorului învestit, prin care să se răspundă

argumentat la problemele de drept ridicate de părți, sentința recurată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină. În fine, reclamanta a specificat că prin

respingerea excepției ca inadmisibilă, cu motivarea din sentința atacată și

fără nicio verificare a apărărilor recurentei, ne aflăm în situația

reglementată de art. 3 C. civ. referitoare la denegarea de dreptate.

În drept au fost

invocate prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În cauză a formulat

întâmpinare intimatul M.A.D.R., prin care s-a solicitat respingerea recursului,

ca nefondat, cu menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Recursul este

nefondat.

Este necontestat, în

cauză, că excepția de nelegalitate invocată de reclamanta SC S.P.I.E. SRL Craiova

vizează certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor

seria M 07 nr. 1656/1996 eliberat de M.A.A. pe numele pârâtei SC A. SA Craiova și

că, cu un asemenea conținut, ordinul respectiv are caracterul unui act

administrativ unilateral, emis de autoritatea publică competentă înainte de

data la care Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a intrat în

vigoare.

În legătură cu

această categorie de acte juridice, prin dispozițiile art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificate prin Legea nr. 262/2007 s-a

prevăzut că legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter

individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în

cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții

interesate, iar potrivit art. II alin. (2) teza finală din actul normativ

modificator s-a prevăzut că excepția de nelegalitate poate fi invocată și

pentru actele administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 554/2004, în forma sa inițială, cauzele de nelegalitate urmând a fi

analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii

actului administrativ.

Este adevărat că

referitor la textele legale mai sus enunțate, Curtea Constituțională a reținut

că ele sunt conforme cu normele constituționale, prin raportare la dispozițiile

art. 1 alin. (5) art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21,

art. 23 și art. 44. Dar, în procesul de aplicare la speță a dispozițiilor

legale incidente cauzelor cu a căror soluționare este investit, adică a celor

cuprinse în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare, respectiv art. II alin. (2) teza finală din Legea nr. 262/2007 ce

constituie temeiul de drept al invocării excepției de nelegalitate, îi revine

judecătorului național, rolul de a aprecia, pe de o parte, în sensul art. 20 alin.

(2) din Constituție, republicată, cu privire la eventuala prioritate a

tratatelor referitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România

este parte (astfel cum este cazul C.E.D.O.) și pe de altă parte, în sensul art.

148 alin. (2) din Constituție, republicată, cu privire la compatibilitatea și concordanța

normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudențe comunitare.

În calitate de prim

judecător al C.E.D.O., judecătorul național are obligația de a „asigura efectul

deplin al normelor acesteia (Convenției) asigurându-le preeminențe față de

orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără a fi nevoie să

aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor (M. Of. nr. 830/05.12.2007). La

rândul său, Curtea de Justiție de la Luxemburg a reținut în legătură cu rolul ce revine judecătorului național că „este de competența instanței naționale

să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau

interpretând, în măsura necesară, un act normativ național precum legea

generală privind dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța

națională poate pune în aplicare principiile comunitare ale securității

juridice și protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât

al beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative,

cu condiția ca interesul Comunității să fie pe deplin luat în considerare”.

De aceea, în exercitarea

rolului ce revine judecătorului național, ca prim judecător convențional și

comunitar, prin raportare la C.E.D.O., la practica C.E.D.O. (blocul de

convenționalitate), precum și la reglementările comunitare și jurisprudența

Curții de Justiție de la Luxemburg, se reține că în mod întemeiat, prin luarea

în considerare a practicii constante a Secției de contencios administrativ și

fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a procedat la

înlăturarea dispozițiilor Legii contenciosului administrativ care permit

cenzurarea fără limită în timp, pe calea incidentală a excepției de

nelegalitate a actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior datei la care legea respectivă a intrat în vigoare, apreciind că

aceste dispoziții contravin unor principii fundamentale, convenționale și

comunitare, a căror respectare asigură exercițiul real al drepturilor

fundamentale ale omului, și a respins excepția de nelegalitate a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M 07 nr. 1656

din data de 26 august 1996 emis de M.A.A.

În mod evident,

normele legii organice în discuție, în măsura în care permit cenzurarea actelor

administrative cu caracter individual emise anterior datei de 6 ianuarie 2005,

nesocotesc dreptul persoanei la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O.

și de practica C.E.D.O., inclusiv de art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale

a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității

juridice, care este implicit totalitatea articolelor Convenției și care

constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept”. Or, sub

aspectul posibilității de cenzurare a legalității unui act juridic, C.E.D.O. a

reținut că posibilitatea de a anula fără limită în timp, o hotărâre

judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a principiului securității

juridice, iar în opinia separată la această hotărâre a fost introdusă o

nuanțare sub acest aspect, în sensul că „ atunci când încălcarea acestui

principiu (al securității raporturilor juridice) se datorează posibilități de a

anula, fără limită în timp, o hotărâre definitivă, obligatorie și executată,

încălcarea trebuie considerată ca o înfrângere a dreptului la justiție,

garantat de art. 6 din Convenție”. Validitatea argumentelor C.E.D.O. este susținută,

în cauză, de similitudinea de efecte juridice existentă între hotărârea

judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ ce nu mai poate

fi revocat de către autoritatea emitentă, definitivat prin neutilizarea

mijloacelor de atac prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a

Legii nr. 554/2004.

Se observă, prin

raportare la specificul litigiului, că și Curtea de Justiție de la Luxemburg a reținut, cu privire la posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate a

unor acte emise de instituțiile comunitare că, atunci când partea îndreptățită

să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește

termenul limită pentru introducerea acțiunii, trebuie să accepte faptul că i se

va putea opune caracterul definitiv al actului respectiv și nu va mai putea

solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea

incidentală a excepției de nelegalitate.

Argumentul invocat de

recurent, în sensul că prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, care stabilesc că legalitatea unui act

administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție,

au fost menținute prin modificările aduse prin Legea nr. 202/2010, nu este

relevant, întrucât în realitate ceea ce a format obiectul modificării, prin

actul normativ sus menționat, nu îl constituite fraza I ci fraza a II-a a alin.

(1) al art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează ipotezele în care, în

cazul sesizării instanței de contencios administrativ competentă să soluționeze

excepția de nelegalitate invocată, nu se dispune suspendarea judecății cauzei.

Ținând seama de

considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, constată că motivele de recurs invocate

în cauză nu sunt întemeiate și că hotărârea atacată este legală, astfel că se

va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de SC S.P.I.E. SRL Craiova

împotriva sentinței nr. 591 din data de 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC S.P.I.E. SRL Craiova împotriva sentinței civile nr. 591 din 15 decembrie

2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2011.