ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2150/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la 6 mai 2015 pe rolul Tribunalului Brașov, secția I civilă sub nr. x/2015, reclamantul Municipiul Brașov, prin Primar, i-a chemat în judecată pe pârâții A., Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (în calitate de succesor al Ministerului Turismului), solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța: - să constate că imobilul denumit "B.", în suprafață de 5.002 mp, este proprietatea sa, fiind bun de interes și de uz public, - să constate nulitatea absolută a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974, având ca obiect trecerea imobilului descris ca și "x", în administrarea operativă a Ministerului Turismului, - să constate nulitatea absolută parțială a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, respectiv a poziției nr. 10 din Lista anexă cuprinzând imobilele ce fac parte din patrimoniul Postăvarul S.A., cu referire la "B., strada x nr. 5", - să constate nulitatea absolută parțială a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului pentru suprafața de 5.002 mp, aferentă "B.", - să dispună radierea dreptului de proprietate al pârâtei A. asupra imobilului mai sus identificat, concomitent cu înscrierea dreptului său de proprietate asupra acestui imobil, - să fie obligată pârâta A. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 554, 563, 858, 861 și 865 din C. civ. de la 1864, art. 135 din Constituție, art. 5 din Legea nr. 18/1991 și cele ale art. 80-82 din Legea nr. 69/1991. La data de15 iulie 2015, reclamantul a depus la dosar cerere completatoare, prin care a arătat că înțelege să cheme în judecată în calitate de pârât și Autoritatea Națională pentru Turism, ca succesor în drepturi al Ministerului Turismului. La data de 12 august 2015, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a formulat cerere de intervenție principală, prin care a solicitat să se constate că bunul imobil în litigiu aparține domeniului public al statului, să fie obligată pârâta A. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul menționat și să fie efectuate cuvenitele rectificări în evidențele de carte funciară.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 169/S/2016 din 3 octombrie 2016, Tribunalul Brașov, secția I civilă a respins excepția de nelegalitate, invocată de intervenientul Statul Român, în baza art. 4 din Legea nr. 554/2004, referitor la Ordinul Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974. A admis în parte acțiunea completată, formulată de reclamantul Municipiul Brașov, prin Primar, în contradictoriu cu pârâții A., Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Autoritatea Națională pentru Turism și Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului. A admis cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov. A constatat că imobilul denumit "B.", înscris în cartea funciară nr. x Brașov, în suprafață de 5.002 mp, constituie obiectul dreptului de proprietate publică al intervenientului Statul Român, fiind monument de interes public național. A constatat nulitatea absolută a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974. A constatat nulitatea absolută parțială a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, în ceea ce privește poziția nr. 10 din Lista anexă la acesta, cuprinzând imobilele ce fac parte din patrimoniul POSTĂVARUL S.A., referitoare la "B.". A constatat nulitatea absolută parțială a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x, emis de Ministerul Turismului la 15 noiembrie 1994, pentru suprafața de 5.002 mp, aferentă imobilului "B.". A dispus radierea din evidențele de carte funciară a dreptului de proprietate al pârâtei A. asupra imobilului denumit "B.", înscris, în prezent, în cartea funciară nr. x Brașov, în suprafață de 5.002 mp, și întabularea dreptului de proprietate publică al intervenientului Statul Român asupra acestui imobil. A obligat-o pe pârâta A. să lase intervenientului Statul Român în deplină proprietate și posesie imobilul mai sus identificat. A respins pretențiile vizând constatarea dreptului de proprietate publică al reclamantului Municipiul Brașov asupra imobilului mai sus identificat, întabularea în favoarea acestuia a dreptului de proprietate asupra acestui imobil și revendicarea lui. A obligat pârâții să achite, în solidar, reclamantului Municipiul Brașov suma de 29.973 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

Decizia pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții A., Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri și Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și au formulat apeluri incidente reclamantul Municipiul Brașov, prin Primar, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne și intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de A.J.F.P Brașov. La termenul din 27 aprilie 2017, Societatea de Investiții Financiare Muntenia S.A., în continuare S.I.F. Muntenia S.A., a formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul apelantei-pârâte A., cerere care a fost admisă în principiu prin încheierea din 18 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015. Prin decizia civilă nr. 1067/Ap din 14 iunie 2017, Curtea de Apel Brașov, secția Civilă a admis apelurile formulate de pârâții A. și Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene împotriva sentinței civile nr. 169/S din 3 octombrie 2016 a Tribunalului Brașov. A admis cererea de intervenție voluntară accesorie în interesul apelantei-pârâte A., formulată de intervenienta S.I.F. Muntenia S.A. A admis apelul incident formulat împotriva aceleiași sentințe de apelantul-intervenient Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Brașov și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: A respins în tot cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, formulată de reclamantul Municipiul Brașov, în contradictoriu cu pârâții A., Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Turismului, Ministerul Economiei și Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene și a respins cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A respins excepția inadmisibilității invocării excepțiilor de nelegalitate și a admis excepțiile de nelegalitate a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974, a pct. 10 din anexa la Ordinul Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991 și a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului, în ce privește suprafața de 5.002 mp, aferentă imobilului "B.". A constatat nelegalitatea Ordinului Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974, a pct. 10 din anexa la Ordinul Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991 și a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului, în ce privește suprafața de 5.002 mp, aferentă imobilului "B.". A dispus rectificarea CF x Brașov, în sensul întabulării dreptului de proprietate al Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, asupra imobilului înscris sub nr. top x, în suprafață de 5.002 mp. A înlăturat dispozițiile privind constatarea faptului că imobilul denumit "B." constituie obiectul dreptului de proprietate publică al intervenientului Statul Român, fiind monument de interes public național, cele privind constatarea nulității absolute a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470/1974, a nulității absolute parțiale a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, respectiv a poziției nr. 10 din Lista anexă a imobilelor ce fac parte din patrimoniul Postăvarul S.A., cu privire la "B." și a nulității absolute parțiale a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului pentru suprafața de 5.002 mp, aferentă imobilului și cele privind obligarea pârâților la plata sumei de 29.973 RON, în solidar, către reclamantul Municipiul Brașov, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial. A păstrat dispozițiile sentinței apelate referitoare la admiterea cererii de intervenție în interes propriu formulate de intervenientul Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice și la obligarea pârâtei A. să lase intervenientului Statul Român în deplină proprietate și posesie imobilul mai sus identificat. A respins apelul formulat de pârâta A. împotriva încheierii din 21 martie 2016, pronunțate în dosarul cu nr. x/2015 A respins apelul formulat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, continuat de Ministerul Turismului, Ministerul Economiei și de Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, precum și apelul incident formulat de reclamantul Municipiul Brașov, prin Primar, împotriva aceleiași sentințe pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă. A anulat apelul incident introdus de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva aceleiași sentințe și 1-a obligat pe apelantul-reclamant Municipiul Brașov, prin Primar, la plata către Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recursuri, reclamantul Municipiul Brașov, prin Primar, pârâta A. și intervenienta accesorie în interesul acesteia, S.I.F. Muntenia S.A. Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, fiind înregistrat pe rolul instanței supreme la 24 august 2017.

Hotărârile de declinare a competenței Prin Decizia nr. 796 din 5 mai 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a declinat în favoarea secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de soluționare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant Municipiul Brașov, de recurenta-pârâtă A. și de recurenta-intervenientă accesorie S.I.F. Muntenia S.A. împotriva deciziei civile nr. 1067/Ap din 14 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă. Ca urmare a declinării de competență, cauza a fost înregistrată pe rolul secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2015*. Prin încheierea nr. 1934 din 6 octombrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis excepția necompetenței funcționale a secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a declinat competența de soluționare a recursurilor în favoarea secției a II-a civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul, spre competentă soluționare, Completului de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin decizia nr. 70 din 8 martie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul de 5 judecători a stabilit în favoarea secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamantul Municipiul Brașov, de pârâta S.C. A. și de intervenienta S.I.F. Muntenia S.A. împotriva deciziei nr. 1067/AP din 14 iunie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția I civilă în dosarul nr. x/2015. Ca urmare a deciziei pronunțate de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 16 aprilie 2021 a fost creat dosarul nr. x/2015 în cadrul secției I civile. Prin recursul formulat de reclamantul Municipiul Brașov, prin Primar, se susțin următoarele critici: În motivare, recurentul-reclamant a expus succint parcursul litigiului în fața instanțelor anterioare și a dezvoltat împotriva deciziei atacate o serie de susțineri, pe care le-a subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul a subliniat că înțelege să critice dispozitivul hotărârii recurate sub aspectul admiterii apelurilor formulate de pârâtele A. și Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, precum și cererii de intervenție voluntară accesorie, formulate de S.I.F. Muntenia S.A. în interesul apelantei-pârâte A. De asemenea, a notat că criticile sale vizează dispozițiile prin care curtea de apel a schimbat sentința primei instanțe, în sensul: - respingerii în tot a acțiunii introductive completate în contradictoriu cu pârâții A., Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Turismului, Ministerul Economiei și Ministerul pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, - rectificării Cărții Funciare nr. x Brașov, în sensul întabulării dreptului de proprietate al Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, asupra imobilului înscris sub nr. top x, în suprafață de 5.002 mp, - înlăturării constatărilor referitoare la: - faptul că imobilul denumit generic "B." constituie obiectul dreptului de proprietate publică al intervenientului Statul Român, fiind un monument de interes public național, - la nulitatea absolută a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470/1974, - la nulitatea absolută parțială a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, în ceea ce privește poziția nr. 10 din Lista anexă a imobilelor ce fac parte din patrimoniul Postăvarul S.A. și - la nulitatea absolută parțială a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului, pentru suprafața de 5.002 mp, aferentă imobilului "B." și - obligării pârâților în solidar la achitarea sumei de 29.973 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial. A mai arătat că decizia recurată este nelegală și din perspectiva păstrării dispozițiilor sentinței apelate referitoare la admiterea cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligării pârâtei A. la a-i lăsa acestuia în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu. Detaliind, recurentul-reclamant a structurat împotriva deciziei atacate, 2 categorii de critici, prima vizând împrejurarea că în contra celor reținute de instanța de apel, deține în mod legal un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu și cea de-a doua referitoare la dezlegarea dată de instanța de prim control judiciar petitelor considerate ca fiind accesorii. Din perspectiva deținerii unui titlu de proprietate, autorul prezentului demers judiciar a dezvoltat alte 2 subdiviziuni de critici. Prima dintre acestea vizează împrejurarea că bunul în litigiu este prin natura sa afectat unei utilități publice, fiind de uz sau interes public, conform art. 80 din Legea nr. 69/1991, iar cea de-a doua privește caracterul de monument istoric al aceluiași bun. Astfel, a susținut că instanța de apel a ignorat o eroare materială evidentă, statuând că nu a făcut dovada deținerii unui titlu asupra imobilului dedus judecății, dată fiind imposibilitatea identificării cu certitudine a imobilului în litigiu, în contextul în care la poziția 6634 din Anexa la H.G. nr. 972/2002 este înscris imobilul identificat cadastral cu nr. top x, iar nu cel cu nr. top x. În justificarea acestei opinii, recurentul-reclamant a susținut că din analiza înscrierilor de carte funciară, respectiv a CF x Brașov provenită din conversia CF x Brașov de pe hârtie, rezultă că nu există un alt corp funciar format din teren în suprafață de 5.002 mp, denumit "B.", precum și că, dacă instanța de apel ar fi coroborat mențiunea din Anexa la H.G. nr. 972/2002 cu înscrierile de carte funciară evocate, ar fi ajuns în mod evident la concluzia că Municipiul Brașov deține un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu. În continuare, recurentul-reclamant a expus succesiunea cronologică a temeiurilor de drept care, în opinia sa, justifică caracterul bunului în litigiu de a fi de uz sau interes public prin natura sa. În acest sens, a indicat prevederile art. 1, 2, 79, 80, 82 alin. (1) din Legea nr. 69/1991, art. 4 alin. (4) și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, art. 135 alin. (4) din Constituția României, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990. În final, a conchis că din interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (3) din Constituție cu cele ale art. 4 și art. 5 din Legea nr. 18/1991, ale art. 120 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și cele ale art. 554 alin. (1) și art. 858 din C. civ., rezultă că criteriul principal în stabilirea apartenenței la domeniul public a bunurilor este destinația acestora. Raportat la cele anterior expuse, a notat că imobilul în litigiu nu poate rămâne în patrimoniul unei persoane de drept privat, întrucât prin destinația sa și prin dispoziția legii, este un monument istoric și de arhitectură de interes național, făcând parte din patrimoniul național, acțiunea în revendicarea acestuia fiind imprescriptibilă. În susținerea caracterului de monument istoric și de arhitectură de interes național al bunului în litigiu, recurentul a invocat mențiunile exprese în acest sens din tabelul Anexa nr. 1 la Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/2004. În cadrul susținerilor dezvoltate referitor la dezlegarea dată de instanța de apel petitelor accesorii, recurentul-reclamant a reprodus propriile aserțiuni din cererea de chemare în judecată referitoare la succesiunea titularilor dreptului de proprietate și a actelor în baza cărora au deținut această calitate asupra imobilului în litigiu, iar în final a subliniat că, având caracter contradictoriu, actele juridice emise de autoritățile statului după anul 1989 au avut drept consecință trecerea bunului dedus judecății în patrimoniul unei persoane juridice de drept privat, respectiv în patrimoniul pârâtei A. În esență, a arătat că susține în continuare nelegalitatea/nulitatea Ordinului Ministrului de Interne nr. 470/1974, a pct. 10 din anexa la Ordinul Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991 și a Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului, în ceea ce privește suprafața de 5.002 mp aferentă imobilului "B." și faptul că pârâta A. nu este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Totodată, acest recurent a precizat că nu critică decizia atacată cu privire la soluția de respingere a excepțiilor necompetenței materiale a Tribunalului Brașov, inadmisibilității invocării nelegalității actelor administrative a căror nulitate s-a cerut a fi constatată, autorității de lucru judecat și tardivității, invocate de pârâți. De asemenea, a precizat că nu critică admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene și respingerea acțiunii în contradictoriu cu acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Autorul acestui demers procesual mai precizat că nu formează obiectul recursului său acordarea cheltuielilor de judecată și nici admiterea de către instanța de prim control judiciar a excepției tardivității introducerii apelului incident de către pârâtul Ministerul Afacerilor Interne. Pentru toate aceste argumente, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei către aceeași instanță spre o nouă judecată, cu cheltuieli de judecată. Prin recursul declarat de pârâta A. se critică următoarele: În motivare, recurenta-pârâtă a indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., susținând astfel implicit că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fără să cuprindă motivele pe care se întemeiază sau cuprinzând motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, cu încălcarea autorității de lucru judecat și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, această recurentă a arătat că înțelege să critice dispozitivul hotărârii recurate sub aspectul respingerii apelului propriu împotriva încheierii din 21 martie 2016 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, date în dosarul nr. x/2015 și admiterii apelului incident formulat de intervenientul în interes propriu, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de A.J.F.P. Brașov. De asemenea, a notat că criticile sale vizează dispozițiile prin care curtea de apel a schimbat sentința primei instanțe, în sensul: - respingerii excepției inadmisibilității invocării excepțiilor de nelegalitate și constatării nelegalității Ordinului Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974, pct. -lui 10 din anexa la Ordinul Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991 și Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului, în ce privește suprafața de 5.002 mp, aferentă imobilului "B." și - rectificării Cărții Funciare x Brașov, în sensul întabulării dreptului de proprietate al Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, asupra imobilului înscris sub nr. top x, în suprafață de 5.002 mp. A mai arătat că decizia recurată este nelegală și din perspectiva păstrării dispozițiilor sentinței apelate referitoare la admiterea cererii de intervenție în interes propriu, formulate de intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligării sale, A., la a-i lăsa acestuia în deplină proprietate șl posesie imobilul în litigiu. Chiar în debutul memoriului depus, a arătat că, deși potrivit dispozitivului deciziei recurate, curtea a admis apelul său împotriva sentinței civile nr. 169/S din 3 octombrie 2016 a Tribunalului Brașov și i-a respins doar apelul formulat împotriva încheierii din 21 martie 2016, prin admiterea apelului incident declarat de Statul Român și păstrarea dispozițiilor sentinței favorabile acestuia, respectiv - admiterea cererii de intervenție în interes propriu și obligarea sa la a-i lăsa intervenientului principal în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu, rezultă în opinia sa, că în realitate apelul său a fost admis doar în parte, întrucât prin calea ordinară de atac exercitată, a solicitat atât respingerea acțiunii reclamantului Municipiului Brașov, cât și respingerea în tot a cererii de intervenție în interes propriu, formulate de Statul Român. Referitor la cererea de intervenție în interes propriu, formulată de Statul Român, recurenta-pârâtă a susținut că sunt netemeinice și nelegale soluțiile ambelor instanțe de fond, aceeași opinie exprimând și cu privire la soluția dată excepției de nelegalitate a actelor administrative. Totodată, această recurentă a precizat că nu înțelege să critice soluția de respingere pe fond a acțiunii formulate de reclamantul Municipiul Brașov, prin primar, dar că nu împărtășește soluțiile date excepțiilor invocate, pronunțate de Tribunalul Brașov prin încheierea din 21 martie 2016 și păstrate de Curtea de Apel Brașov. Din perspectiva soluției de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din 21 martie 2016, pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă, această recurentă și-a structurat criticile în 2 mari categorii, vizând respingerea excepției necompetenței materiale de soluționare a cauzei în primă instanță și respectiv, respingerea celorlalte excepții invocate. Astfel, sub aspectul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., a criticat menținerea soluției tribunalului care a dat eficiență principiului disponibilității, reținând că doar primul capăt de cerere are caracter principal, celelalte fiind accesorii și a aplicat dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 123 alin. (1) din C. proc. civ., statuând că în privința petitelor accesorii s-a produs o prorogare legală de competență. Detaliind, recurenta-pârâtă a susținut că instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. în cauză și a arătat că dreptul reclamantului de a stabili obiectul și limitele procesului nu implică și calificarea petitelor în principale și accesorii, delimitarea acestora făcându-se nu prin declarația reclamantului, ci de către instanță prin raportare la considerentele de fapt și de drept invocate în susținerea cererii. În speță, a notat că acțiunea dedusă judecății cuprinde un prim petit prin care s-a cerut constatarea proprietății reclamantului asupra imobilul în litigiu, trei petite în constatarea nulității absolute a trei acte administrative, emise de autorități publice centrale, un petit în rectificarea cărții funciare și un petit în revendicare. Totodată, a subliniat că la termenul de judecată din 4 martie 2016, reclamantul a precizat că prin promovarea cererii de chemare în judecată tinde să-și constituie un drept de proprietate publică asupra imobilului. În continuare, autoarea a evocat prevederile art. 30 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii sunt cele a căror soluționare depinde de soluția dată unui capăt de cerere principal și a arătat că analiza considerentelor de fapt și de drept expuse în motivarea acțiunii, relevă că în susținerea nulității celor trei acte administrative au fost invocate elemente de nelegalitate existente la data emiterii acestora, iar nu apărute ca și consecință a admiterii primului capăt de cerere. În același sens, a menționat și temeiurile de drept ce reglementează regimul juridic al proprietății publice, invocate de reclamant în fundamentarea acțiunii, respectiv Constituția României, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 213/1998 și H.G. nr. 72/2002, fără legătură cu legalitatea actelor administrative individuale a căror nulitate s-a solicitat a se constata. Astfel, a conchis că doar instanțele pot stabili caracterul principal sau accesoriu al capetelor de cerere cu care sunt învestite prin raportare atât la obiectul acțiunii, cât și la motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acțiunii, precum și că este eronată concluzia curții de apel în sensul că verificarea legalității unor acte administrative emise anterior poate fi stabilită prin raportare la un drept de proprietate ce ar urma a se constitui în prezent și ar ține de fondul pretențiilor formulate, iar nu de stabilirea competenței materiale a instanței. De asemenea, a arătat că potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, competența verificării legalității actelor administrative, indiferent sub ce denumire s-ar cere acest demers - anulare, constatare nulitate absolută -, aparține instanței de contencios administrativ. În final, recurenta a susținut că în speță, caracter principal au toate primele 4 capete de cerere, ceea ce atrage incidența art. 99 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora competența materială de soluționare a cauzei în primă instanță aparține secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Brașov. În considerarea celor anterior expuse, a solicitat admiterea excepției necompetenței materiale, casarea deciziei civile nr. 1067/Ap din 14 iunie 2017, admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 169/S din 3 octombrie 2016 și încheierii din 21 martie 2016 ale Tribunalului Brașov, secția I civilă, anulându-le și în consecință, trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță secției de contencios administrativ a Curții de Apel Brașov. Subsumat cazurilor de casare instituite de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat menținerea soluției de respingere, prin încheierea din 21 martie 2016 a Tribunalului Brașov, secția I civilă, a celorlalte excepții. Astfel, a arătat că instanța de apel, apreciind că soluția dată excepției necompetenței materiale influențează soluționarea excepțiilor autorității de lucru judecat, inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea procedurii prealabile și tardivității cererii privind constatarea nulității celor trei acte administrative, a păstrat considerentele primei instanțe, reținând că toate aceste excepții ar fi fundamentate pe incidența în cauză a Legii contenciosului administrativ. Detaliind, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de prim control judiciar a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 123 C. proc. civ., întrucât prorogarea legală de competență nu este de natură să conducă la eludarea dispozițiilor legale speciale imperative, care reglementează procedurile și termenele de verificare a legalității unui act administrativ. In același sens a arătat că o apreciere contrară celor anterior expuse ar permite ca printr-un artificiu procedural să poată fi soluționate de instanțe civile cereri vizând contestarea legalității actelor administrative cu nesocotirea procedurilor și termenelor instituite de Legea contenciosului administrativ. Din aceeași perspectivă, a mai arătat că, nici în măsura în care s-ar aprecia că în speță, competența de soluționare a cauzei revine instanței civile ca urmare a prorogării legale de competență cu privire la petitele 2, având în vedere că instanțele de fond însele au reținut că actele administrative a căror legalitate s-a cerut a fi verificată nu și-au schimbat caracterul administrativ, nu poate avea drept consecință înlăturarea incidenței prevederilor Legii contenciosului administrativ care le guvernează. Sub aspectul mai sus evocat, recurenta a subliniat că decizia atacată cuprinde și motive contradictorii, având în vedere că de o parte, la fila x paragraful 7 curtea a notat că "dispozițiile legale menționate anterior (art. 123 alin. (1) C. proc. civ.) nu pot constitui un temei pentru transformarea actelor administrative a căror anulare s-a solicitat prin petitele 2, 3 și 4 în acte cu caracter civil, (… ) urmând ca analiza legalității actelor administrative să se facă prin raportare la regimul juridic specific acestor acte", iar pe de altă parte, a reținut că respingerea excepției necompetenței materiale atrage și respingerea celorlalte excepții, astfel că le-a respins fără să le analizeze. În ceea ce privește respingerea excepției autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 127/F din 10 iulie 2001, pronunțate în dosarul nr. x/2001 de către Curtea de Apel Brașov, față de cererea în constatarea nulității absolute parțiale a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991, recurenta a apreciat-o ca fiind nelegală întrucât soluționarea în mod irevocabil de către instanța de contencios administrativ a cererii în anularea ordinului evocat, nu mai permite ca o cerere similară să fie supusă cenzurii unei alte instanțe. Astfel, a subliniat că între cele două cereri există identitate de obiect, de părți și de cauză, având în vedere că reclamantul a invocat apartenența imobilului în litigiu la domeniul public. De asemenea, a apreciat ca fiind complet lipsită de relevanță împrejurarea că în prima acțiune s-a solicitat anularea Ordinului nr. 154/1991 cu privire la mai multe imobile, iar prin acțiunea pendinte doar a pct. 10 din lista anexă la acesta. Astfel, recurenta a solicitat admiterea excepției autorității de lucru judecat și în baza art. 497 teza finală C. proc. civ., respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere nr. x din acțiunea introductivă, vizând constatarea nulității absolute parțiale a Ordinului Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991. Referitor la excepția tardivității formulării acțiunii, potrivit art. 5 din Legea nr. 29/1990, aplicabilă la acea dată, recurenta a susținut că, deși dată pe cale de excepție, sentința anterior evocată poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat și sub acest aspect, întrucât stabilirea în mod irevocabil a faptului că respectiva cerere în anularea unui act administrativ a fost formulată tardiv, nu lasă loc unei aprecieri ca fiind făcută în termen referitor la reiterarea ulterioară a aceleiași cereri. În susținerea acestei critici, pârâta a invocat dispozițiile art. 430 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale sau asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Concretizând, a susținut că reiterarea în 2015, a unei cereri respinse în mod irevocabil ca tardivă prin sentința civilă nr. 127/F din 10 iulie 2001, nu poate fi considerată ca fiind formulată în termen, 14 ani mai târziu. Subsumat cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat respingerea excepției inadmisibilității invocării nelegalității celor trei acte administrative în considerarea constituționalității prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004. Detaliind, a susținut că argumentul mai sus evocat este străin de natura pricinii, având în vedere că invocase inaplicabilitatea normei legale evocate asupra actelor administrative individuale, întrucât fuseseră emise anterior intrării acesteia în vigoare, iar nu neconstituționalitatea normei, ceea ce ar fi justificat enumerarea de către instanța de prim control judiciar a deciziilor Curții Constituționale. S-a mai criticat concluzia curții de apel potrivit căreia art. 6 din C.E.D.O. vizează doar cauzele civile și penale, nu și pe cele referitoare la legalitatea actelor administrative, arătând că obiectul cauzei rezidă în stabilirea dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, drept civil protejat de norma comunitară evocată. În ceea ce privește principiul securității și stabilității circuitului civil, recurenta a subliniat că a fost încălcat de instanța de apel prin aceea că a reținut că nu ar fi fost respectat doar în situația în care s-ar fi pronunțat anterior o altă instanță asupra legalității actelor administrative, nu și în cazul dedus judecății, în care un asemenea control prealabil nu a existat. De asemenea, a susținut că în lipsa oricărui suport, curtea a consemnat că instanța europeană, C.E.D.O., ar fi aplicat acest principiu exclusiv hotărârilor judecătorești irevocabile, nu și actelor administrative, emise cu mult timp anterior verificării legalității lor. În acest sens, recurenta-pârâtă a evocat atât jurisprudența internă, a instanței supreme, respectiv decizia nr. 2307/2008, pronunțată în dosarul nr. x/2007 al secției de contencios administrativ și fiscal, cât și jurisprudența comunitară, între care a enumerat: hotărârea din 30 ianuarie 1997, Wiljo (C-178/1995 pct. 15 și urm.), hotărârea din 15 februarie 2001, Nechi Europe (C-239/1998, pct. 28 și urm.), hotărârea din 23 februarie 2006, Artzeni ș.a. (C-346/03 și C-529/03 pct. 30 și urm.). În continuare, a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit și prevederile art. 47 și art. 51 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, reținând incidența dispozițiilor Cartei numai în cazul în care statele membre pun în aplicare dreptul Uniunii, ceea ce nu este cazul în speță, în contextul în care sunt puse în discuție acte administrative emise anterior aderării României la Uniunea Europeană. Referitor la cele mai sus expuse, recurenta-pârâtă a subliniat că art. 51 alin. (1) din cartă nu cuprinde condiționări legate de data actelor a căror legalitate se verifică, elementul de legătură cu dreptul comunitar fiind chiar imperativul protejării dreptului de proprietate, indiferent de data actului de dobândire a bunului, legislația internă neputând fi în contradicție cu normele, principiile și practica judiciară a instituțiilor comunității europene. In final, recurenta-pârâtă a notat că jurisprudența evocată a statuat că actele administrative individuale, emise anterior intrării în vigoare a art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu pot face obiectul excepției de nelegalitate, întemeiată pe acest text de lege, iar soluția de respingere a excepției inadmisibilității este profund nelegală, întrucât decizând în acest fel, curtea a nesocotit dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora au prioritate dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului și Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, astfel că o lege, chiar constituțională fiind, nu prevalează drepturilor și libertăților protejate prin normele comunitare. Prin urmare, prin raportare la prevederile art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituție, această recurentă a arătat că au prioritate principiile consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, iar dispozițiile art. 4, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007 și ulterior prin Legea nr. 76/2012, nu sunt aplicabile Ordinului nr. 470 din 4 iulie 1974, emis de Ministerul Internelor, Ordinului Ministerului Comerțului și Turismului nr. 154/1991 și Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994. În final, asupra acestei chestiuni, recurenta-pârâtă a conchis că instanța de apel nu era împiedicată de deciziile curții constituționale, prin care a fost declarat constituțional art. 4 din Legea contenciosului administrativ, să analizeze excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a actelor administrative și că prin această interpretare a încălcat dispozițiile legale și principiile instituite de C.E.D.O. și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Referitor la admiterea excepției de nelegalitate a Ordinului Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie. 1974, a pct. 10 din anexa la Ordinul Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991 și a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, emis de Ministerul Turismului, privind suprafața de 5.002 mp aferentă imobilului "B." și constatarea nelegalității acestor acte administrative, cu consecința păstrării soluției de admitere a cererii de intervenție principală, formulate de Statul Român, recurenta a susținut că această soluție a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, astfel că a invocat cazul de casare prevăzut la pct. 8 art. 488 C. proc. civ. Detaliind, a subliniat că instanța de prim control judiciar, admițând apelul incident formulat de intervenientul în interes propriu, a păstrat dispozițiile sentinței apelate referitoare la admiterea cererii de intervenție în interes propriu, dar a schimbat considerentele tribunalului cu propriile considerente, pe care le-a apreciat însă ca fiind nelegale. Argumentele reținute de curte în susținerea legalității actelor administrative, au fost combătute de recurentă după cum urmează: În ceea ce privește Ordinul Ministrului de Interne nr. 470 din 4 iulie 1974, recurenta a susținut că instanța de apel a consemnat în mod greșit că la data emiterii acestuia, ministerul nu deținea un drept de administrare operativă, ci doar un drept real de folosință, această concluzie fiind rezultatul încălcării și greșitei aplicări a Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor în proprietatea statului, act normativ în care la art. 10 pct. 2 se prevedea expres abrogarea Decretului nr. 326/1949 pentru reglementarea transmiterii folosinței bunurilor statului deținute de ministere, instituții de stat și sfaturile populare. Or, din această perspectivă, recurenta a susținut că abrogarea actului normativ, care a stat la baza dobândirii dreptului de folosință asupra imobilului de către Ministerul de Interne, prin intrarea în vigoare a altui act normativ cu conținut similar, nu putea avea drept consecință decât aplicarea asupra dreptului de folosință, dobândit inițial de Ministerul de Interne, a regimului juridic instituit prin noua lege, Decretul nr. 409/1955, inclusiv schimbarea denumirii dreptului din drept de folosință, în drept de administrare, fără să fie necesară emiterea vreunui alt act juridic sau a unui alt act normativ, care să prevadă expres că dreptul de folosință, dobândit în baza Decretului nr. 326/1949, a devenit drept de administrare operativă, conform terminologiei folosite de Decretul nr. 409/1955. Astfel, a subliniat că abrogarea Decretului nr. 326/1949, prin dispoziția expresă a Decretului nr. 409/1955, nu a avut ca efect stingerea dreptului de folosință sau exercitarea acestuia în continuare fără suport legal, ci Decretul nr. 409/1955 a preluat și a actualizat terminologic prevederile decretului anterior, care și-a încetat existența ca urmare a intrării în vigoare a noului act normativ. De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o interpretare greșită a legii și în ceea ce privește pretinsul efect constitutiv al înscrierilor în cartea funciară, în temeiul Decretului-Lege nr. 115/1938, reținând că și în cazul dreptului de administrare operativă dobândirea se făcea doar prin înscrierea în cartea funciară, subliniind că decretul-lege evocat nu instituia niciun fel de dispoziții privind dreptul de administrare operativă, iar Decretul nr. 409/1955 nu prevedea nici el înscrierea în cartea funciară ca și condiție de dobândire a dreptului de administrare. Asupra acestei chestiuni, autoarea acestui recurs a conchis că bunul imobil în litigiu a fost corect transferat, cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 409/1955, referitoare la condițiile de transfer, respectiv prin ordinul conducătorului instituției centrale de stat deținătoare a bunului, subliniind că nu înscrierea în cartea funciară a dreptului de administrare asupra unui bun proprietatea statului era dovada deținerii acelui drept, ci exercitarea lui în baza unui act administrativ de autoritate, emis în concordanță cu legile speciale ale timpului (Decretul nr. 326/1949 și apoi Decretul nr. 409/1955). Referitor la nelegalitatea celor două acte administrative, emise în procesul de privatizare, respectiv Ordinul Ministrului Turismului nr. 154 din 26 aprilie 1991 (poziția 10 din anexa) și Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/1994, recurenta-pârâtă a criticat soluția curții de apel, pentru a fi fost pronunțată cu încălcarea principiului neretroactivității legii, cu interpretarea și aplicarea greșită a legii și pentru a fi stabilit în lipsa oricărui fundament legal că imobilul în litigiu este proprietatea publică a Statului Român. Concretizând, a susținut că instanța de prim control judiciar a reținut în mod eronat că se impune conformitatea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 cu art. 150 alin. (1) din Constituția României de la 1991, în ceea ce privește emiterea actelor administrative de privatizare în litigiu, în contextul în care Ordinul nr. 154 din 26 aprilie 1991 a fost emis anterior intrării legii fundamentale în vigoare, astfel încât la 26 aprilie 1991, Legea nr. 15/1990 nu era supusă unor interpretări și corelări cu viitoarele dispoziții constituționale, raționamentul curții referitor la incidența art. 150 alin. (1) din Constituție asupra unui act administrativ individual emis anterior, încălcând principiul neretroactivității legii. Recurenta-pârâtă a criticat decizia atacată și pentru a fi reținut în mod greșit că prin înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară în anul 1965, intervenientul ar fi dovedit îndeplinirea condiției legale ca bunul să fi fost dobândit printr-unul din modurile reglementate de lege. De asemenea, a susținut că în mod greșit curtea de apel a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 135 alin. (4) din Constituție, art. 4 alin. (4) și art. 5 din Legea nr. 18/1991,pct. 26 din anexa la Legea nr. 213/1998, Anexa nr. 1 la Ordinul Ministrului Culturii și Cultelor nr. 2314/2004 și deciziile Curții Constituționale nr. 341/2001 și nr. 215/2002, arătând că aplicarea normelor evocate ar determina trecerea în proprietatea statului a tuturor imobilelor aflate în categoria monumentelor istorice. Arătând că monumentele istorice nu făceau și nu fac obiectul exclusiv al proprietății publice (art. 135 alin. (4) din Constituție nefiind aplicabil pentru acest considerent) și că nu există vreun act al autorității centrale care să fi declarat imobilul în litigiu ca aparținând domeniului public la data emiterii actelor administrative de privatizare, recurenta a apreciat că prin decizia atacată, curtea de apel s-a substituit autorității legislative incluzând în categoria exclusivă a bunurilor proprietate publică și monumentele istorice, sau celei executive prin declararea imobilului ca fiind de interes public național, în lipsa unui act al autorității statului care să declare bunul ca fiind de uz sau de interes public și deci aparținând proprietății publice. Prin urmare, a conchis că prin interpretarea greșită a normelor de drept material instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești. In continuare, recurenta a redat succesiunea actelor administrative care au stat la baza privatizării O.N.T. Carpați Brașov, prin constituirea societăților comerciale pe acțiuni Poiana Brașov S.A. și Postăvarul S.A. (actualmente recurenta-pârâtă A.) și a arătat că instanța de apel trebuia să verifice legalitatea celor două acte administrative contestate prin raportare la legislația în vigoare la data emiterii lor, cu interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile, iar nu să constate nelegalitatea actelor evocate în baza unor legi care nu erau în vigoare la acea dată, sau care, în vigoare fiind, nu erau aplicabile și nu statuau prin ele însele apartenența unui bun la domeniul public. Astfel, această recurentă a conchis că, atât la momentul emiterii Ordinului Ministrului de Interne nr. 154 din 26 aprilie 1991, cât și la data emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 15 noiembrie 1994, nu exista niciun impediment pentru includerea imobilului în litigiu în patrimoniul societății nou-înființate întrucât bunul nu era inclus în categoria bunurilor proprietate publică a Statului Român, neavând astfel regimul juridic al bunurilor din această categorie, relevant în cauza fiind că la edictarea Legii nr. 15/1990 bunul se regăsea în patrimoniul O.N.T. Carpați Brașov, având destinație comercială. Față de cele anterior expuse, recurenta-pârâtă, în baza art. 488 pct. 3 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei civile nr. 1067/Ap din 14 iunie 2017 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă, admiterea apelului propriu, cu consecința anulării sentinței civile nr. 169/S/2016 din 3 octombrie 2016 și încheierii din 21 martie 2016, ambele pronunțate de Tribunalul Brașov, secția I civilă și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță secției de contencios administrativ a Curții de Apel Brașov, ca urmare a admiterii excepției de necompetență materială. În subsidiar, în măsura în care critica subsumată motivului de nelegalitate mai sus indicat ar fi înlăturată, a solicitat în baza art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., casarea în parte a deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, iar în final, în măsura în care ar fi apreciate ca fondate, criticile pe care le-a dezvoltat subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a deciziei civile nr. 1067/Ap din 14 iunie 2017, admiterea apelului propriu, anularea în parte a sentinței civile nr. 169 din 3 octombrie 2016 și încheierii din 21 martie 2016 ale Tribunalului Brașov, dispunând admiterea excepției autorității de lucru judecat privind cererea reclamantului de constatare a nulității absolute parțiale a Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991 (privind poziția 10 din lista anexă cu referire la "B." Brașov), respingând acest petit ca inadmisibil, cu cheltuieli de judecată. Recursul intervenientei accesorii S.I.F. Muntenia S.A. în interesul pârâtei A., cuprinde următoarele critici: Subsumat cazurilor de nelegalitate statuate de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ., această recurentă a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, respectiv cu nesocotirea competenței materiale de soluționare a cauzei în primă instanță. Concretizând, a arătat că raționamentul dezvoltat de curtea de apel în respingerea excepției necompetenței materiale a primei instanțe este lipsit de fundament legal, instanța făcând o interpretare greșită a principiului disponibilității părților reglementat de art. 9 C. proc. civ., întrucât nu reclamantul decide competența materială de soluționare a cauzei și nici nu poate modifica, după bunul plac sau după propriul interes, natura juridică a unui act din act administrativ emis de o autoritate publică, în act juridic civil. În continuare, a susținut că Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu face distincții între actele admini