ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 912/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1574 din 21 mai 2008, a respins acțiunea formulată de reclamanta C.N.S.L.C., în contradictoriu cu pârâții G.R. și C.P.M., având ca obiect anularea H.G. nr. 311 din 8 martie 2006; a respins totodată excepția lipsei capacității de folosință a reclamantei, lipsei calității procesuale active a lipsei procedurii prealabile administrative și a admis cererea de intervenție, în interesul G.R. formulată de C.P.M.

Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut că, potrivit înscrisului depus la dosar, respectiv sentința civilă nr. 16 din 19 mai 1994 a Tribunalului București, recurenta este înregistrată ca persoană juridică în registrul special al acestei instanțe și, prin urmare, a dobândit, pe această cale, capacitate de folosință de la data înregistrării, iar în condițiile în care imobilele ce fac obiectul hotărârii de guvern atacate intră în componența bazei hoteliere revendicate de reclamantă și pentru care există cerere înregistrată la C.E.D.O. S-a apreciat că este neîntemeiată și excepția lipsei calități procesuale active. S-a apreciat că reclamanta a făcut dovada, cu plângerile înregistrate la G.R.

și depuse la fila 33 din dosarul cauzei, că a îndeplinit obligația efectuării procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004. Pe fondul cauzei s-a reținut că, prin H.G. nr. 946/1999 s-a aprobat de către pârâtul G.R. darea în folosința F.T.A.I.N., pentru o perioadă de 49 de ani, a unui teren aflat în administrarea M.T.S., iar prin H.G. nr. 311/2006, s-a modificat art. 1 al H.G. nr. 946/1996 și s-a desemnat ca titular al dreptului de administrare, în locul ministerului, A.N.S., mărindu-se totodată perioada de dare în folosință la 60 de ani. Instanța a mai reținut că, deși reclamanta a afirmat că este proprietara fostului complex CASCOM, din care face parte și imobilul în discuție, nu a făcut dovada acestui drept și nici nu a invocat nelegalitatea H.G.

nr. 946/1999 prin care terenul dat în folosința gratuită a fost considerat ca făcând parte din proprietatea publică a statului. În ceea ce privește cererea reclamantei prin care aceasta a solicitat constatarea unor stări de fapt cu privire la acest teren, depusă la fila 32 din dosar, instanța a calificat-o ca fiind o acțiune în constatarea dreptului de proprietate și a reținut că o asemenea cerere nu este de competența instanței de contencios administrativ. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta C.N.S.L.C.R. Prin cererea de recurs, al cărui temei de drept nu a fost precizat, CNSLCR a trecut în revistă istoricul situației de fapt prezentat și în cuprinsul acțiunii introductive de instanță, subliniind că prin soluția pronunțată și menținerea ca legală a H.G.

nr. 311/2006 au fost încălcate prevederile Legii nr. 219 din 25 noiembrie 1998 privind regimul concesiunilor, cele ale art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 946/1999 precum și din H.G. nr. 829/1999. În opinia recurentei, instanța de fond a analizat doar excepțiile de procedură invocate de Guvernul României pe care de altfel le-a respins, ignorând faptul că F.T.A.I.N. nu exista ca entitate juridică la data emiterii H.G. nr. 946/1999 prin care i s-a dat în folosință gratuită terenul identificat în anexa la această hotărâre, pentru o perioadă de 49 de ani. G.R. – S.G. – a formulat întâmpinare în cauză, solicitând menținerea ca legală și temeinică a hotărârii judecătorești recurate, aceasta fiind pronunțată cu respectarea art. 17 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Cererea de intervenție formulată de A.N.S. în interesul pârâtului G.R., în această fază procesuală, a fost încuviințată în principiu de Înalta Curte, având în vedere prevederile art. 51-52 și următoarele C. proc. civ. S-a subliniat în cuprinsul acestei cereri de intervenție accesorie că H.G. nr. 311/2006 a mai făcut obiectul unui litigiu care a fost soluționat irevocabil prin Decizia nr. 2307 din 4 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, litigiu în care C.N.S.L.C.R. a avut calitatea de intervenient în nume propriu. Examinând cauza prin prisma criticilor enunțate de către recurentă, cât și din perspectiva art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există motive pentru casarea/modificarea sentinței atacate.

În mod corect și legal judecătorul fondului a dat dezlegare atât excepțiilor de procedură invocate de părți – astfel cum rezultă din considerentele sentinței – cât și fondului pricinii care a vizat anularea H.G. nr. 311 din 8 martie 2006 prin care s-a modificat art. 1 din H.G. nr. 946/1999 privind darea în folosință gratuită a unui teren proprietate publică, aflat în administrarea M.T.S., F.T.A.I.N. Prin H.G. nr. 311 din 8 martie 2006 (intrată în vigoare la 17 martie 2006) s-a modificat art. 1 din H.G. nr. 946/1999, în sensul că acesta are următorul cuprins: „Art. 1 – (1) Se aprobă darea în folosință gratuită F.T.A.I.N., pentru realizarea P.A.I.N., a unui teren aflat în administrarea A.N.S., identificat potrivit anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

- (2) Darea în folosință gratuită a terenului prevăzut la alin. (1) se face pe o perioadă de 60 de ani”. Această hotărâre de guvern a mai făcut obiectul unei cereri în anulare, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, formulate de reclamantul C.S.V. București în cadrul acelui litigiu fiind invocată pe calea art. 4 din același act normativ (respectiv pe cale de excepție) și nelegalitatea H.G. nr. 946/1999. Ambele probleme de drept au fost tranșate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care prin Decizia nr. 2307 din 4 iunie 2008 a admis recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 2786 din 7 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, modificând această sentință în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepției de nelegalitate a H.G.

nr. 946/1999 și ca nefondată a acțiunii privind anularea H.G. nr. 311/2006. Recursul C.N.S.L.C.R. (intervenient în interesul reclamantului) în acea cauză a fost constatat nul. Revenind la recursul de față, critica privitoare la împrejurarea că la data emiterii H.G. nr. 946/1999 F.T.A.I.N. nu exista ca entitate juridică va fi înlăturată ca nepertinentă, și sub acest aspect Înalta Curte exprimându-și în mod irevocabil punctul de vedere, astfel cum se poate observa și la filele 12-13 din Decizia nr. 2307/2008. Cu aceleași argumente legate de înregistrarea F.T. în registrul asociațiilor și fundațiilor ținut la Judecătoria sectorului 3 și apoi la Judecătoria sectorului 1, dar și de ipoteza că, chiar dacă s-ar accepta teza înregistrării legale ulterior emiterii H.G.

nr. 946/1999, se apreciază că acest aspect nu este unul de natură a atrage nulitatea actului administrativ individual, Înalta Curte rămânând consecventă punctului său de vedere deoarece nu există elemente care să răstoarne raționamentul expres în Decizia nr. 2307/2008. Asupra fondului pricinii, în evaluarea legalității H.G. nr. 311/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în mod just, instanța fondului a reținut că operațiunea administrativă dispusă prin hotărârea de guvern contestată ține de o bună administrare a unui teren proprietate de stat, administrare care intră în competența G.R. ca autoritate publică situată pe cea mai înaltă treaptă a ierarhiei din cadrul puterii executive a statului.

În acest context, împrejurarea că potrivit H.G. nr. 311/2006 terenul a trecut din administrarea M.T.S. în administrarea A.N.S., apare ca nerelevantă cât timp nu se poate contesta că terenul în discuție este proprietate publică a statului. În privința legii aplicabile, trebuie observat ă în H.G. nr. 946/1999 – ce a fost modificată prin H.G. nr. 311/2006 doar sub cele două aspecte legate de administratorul terenului și perioada de timp – se prevede în mod explicit că aceasta a fost emisă în temeiul art. 17 din Legea nr. 213/1998 (privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia) și nicidecum sub imperiul Legii privind regimul concesiunilor. Potrivit art. 17 din Legea nr. 213/1998: „Statul și unitățile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosința gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciile publice”.

Așadar, deși legiuitorul folosește sintagma „pe termen limitat” nu se stabilește în concret un termen limită, așa cum fixează prin art. 1(2) din Legea privind regimul concesiunilor. Fiind vorba de două contracte diferite – concesiune și dare în folosință -, ce nu pot fi asimilate sau confundate, și având în vedere că în speță actul contestat este emis în temeiul art. 17 din Legea nr. 213/1998 care nu impune un termen limită pentru darea în folosință gratuită, critica recurentei pe aspectul depășirii perioadei de timp va fi înlăturată. Nu poate fi primită nici aserțiunea recurentei în legătură cu faptul că fundația nu desfășoară activități de utilitate publică, pentru argumentul deja subliniat și în Decizia nr. 2307/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție anume că emitentul H.G.

nr. 311/1998 este singura autoritate căreia îi revine sarcina de a aprecia asupra recunoașterii fundației ca fiind de utilitate publică, în raport de O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații. Ca urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat. Pentru rațiunile arătate cererea de intervenție accesorie va fi admisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea de intervenție accesorie formulată de A.N.S. Respinge recursul declarat de C.N.S.L.C. împotriva sentinței civile nr. 1574 din 21 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2009.