Decizia nr. 643/2019 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — contestație în anulare

Acționarul C. a efectuat la 18 octombrie 2006, tardiv, conform art. 220 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, plata sumei de 847.791,00 RON, situație atestată de extrasul de cont al intimatei B. S.A. nr. 152 din 18 octombrie 2006. A mai menționat că suma evocată reprezintă 30% din valoarea de 2.825.970,00 RON ce trebuia achitată până la 17 octombrie 2006 pentru 30% din numărul de 1.130.388 acțiuni subscrise de acest acționar prin cererea de subscriere pentru majorarea capitalului B. S.A. înregistrată sub nr. x din 17 octombrie 2006. De asemenea, contestatorul a susținut că din eroare instanțele anterioare nu au observat că vărsarea tardivă a valorii acțiunilor subscrise se sancționează cu anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 92 din 20 septembrie 2006 și restabilirea acționariatului conform "Structura sintetică consolidată a acționarilor pentru S.C. B., la data de referință 01.09.2006: C. 5.305.125 acțiuni - procent 94,17392 %; Persoane fizice 325.189 acțiuni - procent 5,80810 %; Persoane juridice 1.013 acțiuni - procent 0,01798 %.".

Extrasul de cont al B. S.A. nr. 152 din 18 octombrie 2006 îndeplinește condițiile prevăzute cumulativ de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia se poate cere revizuirea unei hotărâri dacă, după darea acesteia, s-au descoperit înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. În acest sens, a susținut că, ulterior pronunțării sentinței comerciale nr. 39/CC din 13 noiembrie 2007 a Tribunalului Comercial Argeș, a fost descoperit extrasul de cont al intimatei B. S.A. nr. 152 din 18 octombrie 2006, care fusese reținut, în opinia sa, dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, pentru a nu se obseva că plata sumei de 847.791,00 RON s-a făcut tardiv, la 18 octombrie 2006, de acționarul C. pentru 30% dintre cele 1.130.388 acțiuni subscrise, termenul fiind impus de procedura de plată statuată de art. 220 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. În continuare, contestatorul a arătat că extrasul de cont evocat nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunțat sentința a cărei revizuire a solicitat-o și că actul descoperit are forță probantă prin el însuși și caracter determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de prima intanță, soluția pronunțată ar fi fost alta decât cea dată prin sentința comercială nr. 39/CC din 13 noiembrie 2007 a Tribunalului Comercial Argeș.

Înscrisul doveditor reținut de partea potrivnică a fost descoperit ca urmare a diligențelor contestatorului revizuent, care, prin adresa depusă în dosarul nr. x/2017 al Tribunalul Specializat Argeș, a solicitat eliberarea de înscrisuri din dosarul nr. x/2016.

În mod eronat instanța de recurs a menționat în motivarea deciziei pronunțate jurisprudența C.E.D.O., respectiv Hotărârea din 29 iulie 2008, dată în cauza Mitrea contra României, neobservând că acesta nu este aplicabilă în speță, întrucât extrasul de cont nr. 152 din 18 octombrie 2006 confirmă vărsarea tardivă a sumei subscrise de acționarul C..

Vărsarea tardivă a sumei subscrise de acționarul menționat are drept consecință anularea hotărârii A.G.E.A. nr. 92 din 20 septembrie 2006 și restabilirea acționariatului conform Structurii sintetice consolidate a acționarilor pentru B., la data de referință 01.09.2006: C. 5.305.125 acțiuni procent 94,17392 %; Persoane fizice 325.189 acțiuni procent 5,80810 %; Persoane juridice 1013 acțiuni procent 0,01798 %." În considerarea celor anterior expuse, contestatorul a apreciat că în speță sunt îndeplinite condițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. și a solicitat admiterea căii de atac de retractare exercitate și anularea deciziei nr. 1048 din 22 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cu consecința revizuirii sentinței comerciale nr. 39 din 13 noiembrie 2007 a Tribunalului Comercial Argeș. La 12 martie 2019 intimata B. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare, iar în subsidiar a solicitat respingerea acesteia ca nefondată și obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată, fără să depună însă la dosar dovada efectuării acestora. Analizând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 318 C. proc. civ., invocat de contestator ca temei de drept al prezentei căi de atac de retractare, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Din dezvoltarea criticilor expuse reiese faptul că în cauză a fost avută în vedere de către contestator exclusiv prima teză a dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., neexistând nicio susținere despre omisiunea de a cerceta vreun motiv de recurs, autorul căii extraordinare de atac limitându-se să susțină în esență că decizia atacată este rezultatul erorii materiale săvârșite de instanța supremă prin neobservarea tardivității plății acțiunilor subscrise de acționarul B. S.A., C. și a consecințelor acestui fapt, din perspectiva prevederilor art. 220 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Revenind la contestația în anulare specială întemeiată pe teza I a art. 318 C. proc. civ., instanța supremă arată că prin "greșeală materială" se înțelege o eroare de ordin procedural, de o gravitate de natură să determine pronunțarea unei soluții greșite. Prin urmare, este vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care determină soluția pronunțată. Instanța supremă notează, în contextul dat, că pe calea contestației în anulare nu se pot remedia greșeli de judecată, legea neurmărind să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță. În speță, contestatorul a invocat în esență, sub diferite exprimări, drept "greșeală materială" pretinsa neobservare de către instanțele învestite în diferite grade de jurisdicție cu soluționarea cererii de revizuire a incidenței dispozițiilor art. 220 alin. (1), din Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale, legate de plata tardivă a acțiunilor subscrise de unul dintre acționarii societății intimate. Din această perspectivă, autorul prezentei contestații în anulare a arătat că, în analiza recursului ce a format obiectul deciziei atacate, instanța supremă nu a avut în vedere situația de fapt relevată de extrasul de cont nr. 152 din 18 octombrie 2006 al intimatei B. S.A., emis de D. - Sucursala Argeș, respectiv că acționarul C. a achitat tardiv (anume la 18 octombrie 2006) acțiunile subscrise, cu depășirea termenului instituit de prevederile art. 220 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Or, aceste susțineri, și dacă ar fi găsite întemeiate, țin de o eventuală eroare de judecată, iar nu de o eroare materială în sensul art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., câtă vreme instanța de recurs a analizat decizia atacată și a făcut referire la motivele de recurs invocate de autorul căii de atac, cu privire la care a apreciat însă că nu îndeplinesc condițiile pentru admiterea cererii de revizuire, condiții prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte constată că prin contestația în anulare de față au fost reluate, în parte, criticile invocate în susținerea recursului, cu toate că acestea au fost avute în vedere de instanță la soluționarea acestei căi extraordinare de atac și au primit o anume dezlegare. În contextul în care instanța de recurs a avut în vedere textul legal, pretins a nu fi fost observat ca fiind incident, iar motivarea deciziei atacate relevă acest aspect, este de domeniul evidenței faptul că prin promovarea prezentei căi extraordinare de atac contestatorul tinde în realitate să acceadă în mod nepermis la calea unui recurs la recurs. Înalta Curte subliniază că verificarea modului în care instanța de recurs a analizat actul doveditor, pretins reținut de partea potrivnică, precum și aplicarea de către instanțele de fond și de apel a dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. nu poate face obiectul contestației în anulare, întrucât este un aspect de esența judecății, care nu poate intra în sfera "greșelii materiale" la care fac referire dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ. Punând în discuție aspectul evocat, autorul căii de atac urmărește, de fapt, rejudecarea recursului soluționat prin decizia nr. 1048 din 22 martie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, ceea ce contravine principiului legalității căilor de atac, consacrat de art. 129 din Constituția României. De asemenea, instanța supremă apreciază că nu poate fi circumscrisă cazului de contestație în anulare specială prevăzută de art. 318 teza I C. proc. civ. critica autorului căii de atac privind referirea în considerentele deciziei de recurs la o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene pretins irelevantă, întrucât acest aspect, și dacă ar fi găsit întemeiat, nu ar putea fi cenzurat, întrucât ține de judecată în măsura în care instanța de recurs a integrat în ordinea juridică internă o hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Având în vedere considerentele expuse mai sus, reținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază contestația în anulare ca nefondată și urmează să o respingă. Constatându-se că intimata nu a depus înscrisuri doveditoare cu privire la cheltuielile de judecată pretins efectuate în cauză, cererea de acordare a acestor cheltuieli va fi respinsă ca nefondată.