ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4149/2018

Ședința publică din data de 9 octombrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 9 iulie 2015 pe rolul Judecătoriei Pitești sub nr. x/2015, contestatorul A., în contradictoriu cu intimații Biroul Executorului Judecătoresc B., C. S.A.R.L., prin S.C. D. S.R.L., E. S.A. - prin Sucursala Pitești, a formulat contestație la titlu și contestație la executare, solicitând instanței:

- anularea tuturor actelor și formelor de executare silită dispuse în dosarul nr. x/2015 ca fiind nelegale si netemeinice;

- constatarea caracterului abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 din contractul de credit bancar nr. x/25 ianuarie 2008 referitoare la dobânda variabilă și a clauzelor contractuale prevăzute la art. 2 pct. 2.10 a., 2.10 b., 2.1.1 a din condițiile generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar;

- constatarea caracterului abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 9 din contractul de credit bancar nr. x/25 ianuarie 2008: comision de rambursare anticipată, comision de acordare a creditului, comision de administrare, comision de urmărire riscuri;

- obligarea pârâtei E. S.A.- Sucursala Pitești la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare, respectiv comision de urmărire riscuri, sume ce urmează a fi actualizate în funcție de indicele de inflație la data plății;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pe care le va avansa.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, art. 1341 și următoarele C. civ., art. 1469 și următoarele C. civ., precum și art. 712, art. 713 și următoarele C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 7638/2016 din 9 decembrie 2016, Judecătoria Pitești a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei E. S.A. și excepția inadmisibilității contestației la titlu invocate prin întâmpinare de intimata E. S.A.

A respins excepția lipsei calității de reprezentant a societății C. S.A.R.L., invocată de contestator prin cererea precizatoare depusă la 10 iunie 2016.

A admis în parte cererea formulată de contestatorul A. și a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit bancar nr. x/25 ianuarie 2008 ultima teză privind "sintagma dobânda de referință variabilă, care se afișează la sediile E.", ca și al clauzei cuprinse în art. 2.10.a alin. (1) din Condiții generale de creditare - Anexă la contractul de credit bancar, sens în care a dispus eliminarea acestora din contract.

A anulat în parte actele de executare efectuate în dosarul de executare silită nr. x/2015 al B.E.J. B., numai în privința dobânzii excedentare calculate în baza clauzelor contractuale anulate.

A respins celelalte solicitări.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel intimatele C. S.A.R.L., prin S.C. D. S.R.L., solicitând admiterea apelului și respingerea contestației la executare, precum și E. S.A, solicitând repunerea în termenul de apel, admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, cu consecința respingerii contestației la executare.

Prin decizia nr. 3936/2017 din 21 decembrie 2017, Tribunalul Argeș, secția Civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a băncii și excepția inadmisibilității acțiunii, reiterate în apel de E. S.A.

A respins cererea de repunere în termen formulată de E. S.A. și a respins ca nefondate apelurile declarate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta E. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 6 iulie 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de tribunal în apel.

Cauza a fost soluționată în primă instanță de judecătorie, competentă în soluționarea contestației la executare conform normelor speciale de competență materială și teritorială prevăzute de art. 714, raportat la art. 651 C. proc. civ., iar în apel de tribunal, conform dispozițiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ., instanța de apel confirmând faptul că învestirea instanțelor s-a făcut pe calea contestației la executare.

În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanță valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competența materială a judecătoriei fiind atrasă de dispozițiile legale indicate în precedent.

Așadar, pentru stabilirea competenței de soluționare a pricinii în primă instanță nu a fost aplicat criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.

Drept urmare, efectele deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Cea de-a doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel, sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată".

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia contestațiilor la executare instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziție în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

Pentru aceste motive, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Argeș, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel Pitești, instanță în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta E. S.A. împotriva deciziei nr. 3936/2017 din 21 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă, în favoarea Curții de Apel Pitești.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 octombrie 2018.