ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 913/2018

Ședința publică din data de 15 martie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la data de 24 februarie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței anularea clauzelor abuzive din contractul de facilitate credit și garanție nr. x din 27 octombrie 2008, să fie obligată pârâta să înlăture clauzele abuzive prevăzute la secțiunea IV pct. 4.3 privitoare la modificarea ratei anulare a dobânzii și la secțiunea IV pct. 5.1 privitoare la comisionul de administrare, să fie obligată pârâta să înlăture clauza privind comisionul de acordare a creditelor; să fie obligată pârâta ca orice rata din credit să fie achitată la cursul valutar existent la data acordării creditului, să fie anulată clauza 8.4, prin care pârâta are dreptul să declare exigibil anticipat creditul, să fie obligată pârâta să restituie sumele încasate în baza clauzelor abuzive, iar în cazul în care pârâta nu modifică prevederile, solicită obligarea acesteia la plata de daune cominatorii, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 3 decembrie 2014, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei pentru perioada ulterioară datei de 31 martie 2009.

Prin sentința civilă nr. 1851 din 24 februarie 2016, Judecătoria Pitești a admis în parte cererea reclamantei A..

A constatat nulitatea absolută pentru caracter abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 5.1 lit. c), referitor la comisionul lunar de administrare, prevăzute în Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x/27.10.2008, cu consecința înlăturării acesteia din contract.

A obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 5634,39 euro, la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de comision de administrare achitat de reclamantă în perioada de 30.11.2009 - 28.04.2015. S-a dispus obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului cu înlăturarea comisionului de administrare.

S-au respins toate celelalte solicitări ca neîntemeiate, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 3 decembrie 2014 și a sentinței civile nr. 1851 din 24 februarie 2016 pronunțate de Judecătoria Pitești în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia nr. 2900/2017 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă a fost admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1851 din 24 februarie 2016 a Judecătoriei Pitești, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că respinge în totalitate cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs, cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș.

Prin adresa emisă la 24 noiembrie 2017, Judecătoria Pitești a înaintat dosarul Tribunalului Argeș, iar această instanță a înaintat dosarul prin adresa emisă la 27 noiembrie 2017, având ca obiect recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2900/2017 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă, către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 12 ianuarie 2018.

La termenul de judecată din 15 martie 2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Instanța competentă să soluționeze recursul este Curtea de Apel Pitești.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident și în această situație că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalității căii de atac și, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casație și Justiție a unor hotărâri pronunțate de curțile de apel.

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curții Constituționale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție referitoare la rolul Înaltei Curți în unificarea jurisprudenței (paragrafele 30 și 31 din decizie), Curtea Constituțională a avut în vedere aceeași perspectivă a absenței accesului la calea de atac a recursului, și nu a accesului la Înalta Curte, ca instanță de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competența de soluționare a înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de obiectul controlului de constituționalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară față de chestiunea admisibilității unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. -, deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanța competentă cu soluționarea recursului.

În aplicarea dispozițiilor legale enunțate, instanța competentă de a soluționa calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Pitești, aceasta fiind instanța mai mare în grad față de instanța care a pronunțat decizia în apel, respectiv Tribunalul Argeș.

Astfel, în aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Argeș revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Pitești, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a cererii în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 2900/2017 din 11 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă, în favoarea Curții de Apel Pitești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2018.