ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4015/2018

Ședința publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Suceava sub nr. x/2015 din data de 02.02.2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1, lit. c) din contract de facilitate de credit și garanție nr. x/27.02.2008, cu privire la instituirea comisionului de administrare credit, cu obligarea pârâtelor să modifice convenția de credit în sensul înlăturării acestei clauze abuzive și să întocmească un nou plan de rambursare având în vedere aceste modificări, să fie obligată pârâta să-i restituie echivalentul în RON la data plății a sumei de 4827,26 euro care a fost percepută în perioada 25.03.2008-25.01.2015, plus toate sumele achitate până la data efectivă a restituirii, să se constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.2 și 4.4 din contractul de facilitate de credit și garanție nr. x/27.02.2008 cu privire la dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară și să se constate nulitatea și inaplicabilitatea clauzei stipulate la art. 4.4, cu obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume reținute abuziv calculate de la momentul reținerii până la data restituirii efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 732 din 19.02.2016, Judecătoria Suceava a admis în parte acțiunea precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. prin D. S.A..

A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.2 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x încheiat la data de 27.02.2008, clauză referitoare la posibilitatea băncii de revizuire a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării contractului.

A obligat pârâtele să modifice convenția de credit în sensul înlăturării acestei clauze constatate ca fiind abuzivă.

A respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

A admis în parte cererea reclamantului de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată și în consecință obligă pârâtele la plata în favoarea reclamantului a sumei de 200 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Suceava la data de 21.09.2016, petenta S.C. B. S.A. în contradictoriu cu intimatul A. a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 732/2016 pronunțată la data de 19.02.2016.

Prin sentința civilă nr. 4590 din 29.11.2016, pronunțată de Judecătoria Suceava a fost admisă cererea de completare a dispozitivului privind pe reclamantul - intimat A. și pârâtele - petente B. S.A. București și C., prin D. S.A. și s-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 732 din 19.02.2016 pronunțată de Judecătoria Suceava au declarat apel pârâta B. S.A. București și reclamantul A..

De asemenea, împotriva sentinței civile nr. 4590 din 29.11.2016 pronunțată de Judecătoria Suceava - dosar x/2016 a declarat apel pârâta B. S.A. București.

Prin decizia nr. 557 din 18.10.2018, Tribunalul Suceava a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 732 din data de 19.02.2016, pronunțată de Judecătoria Suceava, ca neîntemeiat.

De asemenea, a respins apelul formulat de apelanta-petentă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4590 din data de 29.11.2016, pronunțată de Judecătoria Suceava, ca neîntemeiat

A admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 732 din data de 19.02.2016, pronunțată de Judecătoria Suceava, intimate fiind pârâtele B. S.A. și C..

A schimbat, în parte, sentința civilă nr. 732 din data de 19.02.2016, în sensul că:

A constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit și de garanție nr. x din 27.02.2008, referitor la comisionul de administrare.

A obligat pârâtele să modifice convenția de credit în sensul eliminării clauzei constatate ca fiind abuzivă.

A obligat pârâtele la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu titlu de comision de administrare (respectiv a sumei de 4.827,26 EURO pentru perioada 25.03.2008 - 25.01.2015 și a sumelor încasate cu acest titlu ulterior datei de 25.01.2015).

A obligat pârâtele la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, calculată de la data plății fiecărei sume în parte și până la plata efectivă a debitului.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu sunt contrare prezentei decizii.

A obligat intimatele B. S.A. și C. la plata către apelantul A. a cheltuielilor de judecată din apel în cuantum de 900 RON, reprezentând onorariu avocat.

A respins cererea apelantei B. S.A. de obligare a intimatului A. la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii, pârâtele S.C. B. S.A. și C. PRIN S.C. D. S.A. au declarat recurs, în temeiul art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului, modificarea in parte a sentinței apelate in sensul respingerii acesteia integral ca neintemeiate, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecata.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 27 aprilie 2018.

Prin rezoluția din data de 9 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Suceava, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menționat și faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, nepublicată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a pronunțat următoarea soluție:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâtele C. prin S.C. D. S.A. și S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 557 din 18 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2018.