ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3122/2018

Ședința publică din data de 21 iunie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Suceava la data de 07 decembrie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. București și B. SA- Sucursala Suceava, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să constate că art. 4.1; 4.2; 4.3; (dobânzi, comisioane și taxe), art. 8.5 (drepturile și obligațiile băncii), din convenția de credit nr. x x din 22.05.2007, conțin clauze abuzive; obligarea pârâtelor la înlăturarea lor din convenția de credit; să constate că nu a intervenit acceptarea tacită din partea reclamantului privind modificarea contractului de credit; să oblige pârâta la restituirea diferenței sumei încasate cu titlu de dobândă, cât și orice alte sume încasate în baza clauzelor abuzive constatate;să oblige pârâta la plata dobânzilor aferente acestor sume, de la data plății până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4451 din data de 23.11.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Suceava a admis, în parte, acțiunea precizată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și S.C. B. S.A. -Sucursala Suceava; a constatat existența clauzelor abuzive cu privire la noțiunea de dobândă variabilă cuprinsă în art. 4. 1 și cea cu privire la rezervarea dreptului pârâtelor de modificare unilaterală a dobânzilor, comisioanelor și taxelor bancare cuprinsă în art. 4.3. din contractul de credit de consum nr. x încheiat între părți la data de 22.05.2007; a obligat pe pârâte să modifice contractul de credit în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.; a obligat pe pârâte să restituie reclamantului sumele reprezentând diferența dintre dobânda percepută începând cu data de 28.08.2007 și dobânda rămasă în urma constatării caracterului abuziv al art. 4.1. (referitoare la dobânda variabilă) și al art. 4.3. din contractul de credit.; a obligat pe pârâte la plata dobânzii legale aferente sumelor reprezentând diferență dobândă, calculată de la data plății sumelor de către reclamant și până la data achitării efective a debitului.; a respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor formulate de reclamant.; a obligat pe pârâte să plătească reclamantului suma de 744 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamantul A. și pârâta B. S.A. București.

Prin decizia civilă nr. 501 din 27.09.2017, Tribunalul Suceava a respins apelul formulat de apelanta - pârâtă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 4451 din data de 23.11.2016 pronunțată de Judecătoria Suceava, ca neîntemeiat.

A admis apelul formulat de apelantul - reclamant A., în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.A.; a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 4451 din data de 23.11.2016 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2015 în sensul că:

A constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate la art. 4.1 (privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare) din contractul de credit nr. x încheiat între părți la data de 22.05.2007.

A obligat pârâtele să modifice contractul sus menționat în sensul eliminării clauzelor constatate ca fiind abuzive.

A obligat pârâtele să restituie către reclamant, în echivalentul în RON la data plății, sumele încasate cu titlu de comision de acordare credit și comision de administrare, în temeiul contractului de credit nr. x/22.05.2007, de la data încheierii convenției și până la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

A obligat pârâtele la plata către reclamant a dobânzii legale aferente debitului (constând în comision de acordare credit și comision de administrare), calculată de la data plății și până la data restituirii efective a acestor sume.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate care nu contravin prezentei.

A luat act că apelantul - reclamant A. nu a solicitat cheltuieli de judecată din apel.

Împotriva acestei decizii a declarant recurs B. S.A., prin care solicitam admiterea recursului, casarea in tot a Deciziei recurate si, ca urmare a rejudecarii procesului, respingerea cererii de chemare in judecata.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 22 martie 2018.

Prin rezoluția din data de 29 martie 2018, s-a fixat termen de judecată la 21 iunie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Suceava, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 501 din 27 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2018.