2ra-489/25 — repararea prejudiciului material, moral si incasarea cheltuielilor de judecata
- Instanță
- Curtea Supremă de Justiție
- Obiect
- repararea prejudiciului material, moral si incasarea cheltuielilor de judecata
- Temei legal
- Recursul este vadit neintemeiat, in temeiul art. 433 alin. 1 lit. f CPC. Dezacordul recurentului cu decizia instantei de apel nu constituie un temei de casare a acesteia
2ra-489/25 — repararea prejudiciului material, moral si incasarea cheltuielilor de judecata (Curtea Supremă de Justiție, 2025)
Î N C H E I E R E
cu privire la inadmisibilitatea recursului declarat de către Inspectoratul
General al Poliției al Ministerului Afacerilor Interne,
în cauza civilă, intentată la cererea de chemare în judecată depusă de
Livia Scutaru împotriva Inspectoratului General al Poliției al Ministerului
Afacerilor Interne și Inspectoratului de Poliție Rezina privind repararea
prejudiciului material, moral și încasarea cheltuielilor de judecată,
împotriva deciziei din 25 februarie 2025 a Curții de Apel Nord,
(Dosarul nr. 2ra-489/25
Nr. PIGD 2-24000299-01-2ra-13082025)
Recursul este vădit neîntemeiat. Art. 433 alin. (1) lit. f) din Codul de
procedură civilă. Dezacordul recurentului cu decizia instanței de apel nu
constituie un temei de casare a ei.
Au examinat anterior cauza judecătorii:
Prima instanță: Judecătoria Orhei, sediul Rezina (D. Cebanița)
Instanța de apel: Curtea de Apel Nord (R. Holban, Sv. Ghercavii, C. Prisacari)
08 octombrie 2025
Textul corespunde originalului
Examinând în lipsa părților admisibilitatea recursului declarat de
Inspectoratul General al Poliției al Ministerului Afacerilor Interne,
Curtea Supremă de Justiție, în completul compus din
Stela Procopciuc, Președinte,
Gheorghe Stratulat
Ion Munteanu, judecători,
constată următoarele:
ÎN FAPT
La 29 decembrie 2023, Livia Scutaru, reprezentată de avocatul Aurel
Goncear a depus cerere de chemare în judecată împotriva Inspectoratului de
Poliție Rezina privind repararea prejudiciului material, moral și încasarea
cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a relatat că, la
09 februarie 2022 agentul constatator din cadrul Inspectoratului de Poliție
Rezina, Nicolae Pistrui, a întocmit pe numele ei, procesul-verbal cu privire
la contravenție în baza art. 70 alin. (2) Cod contravențional, iar prin decizia
agentului constatator din 09 februarie 2022, a fost amendată cu 60 unități
convenționale, echivalentul a 3 000 de lei.
La 03 mai 2023, a încheiat contract de asistență juridică cu
C.A. „Aurel Goncear”, prin care la împuternicit pe avocatul Aurel Goncear
să-i reprezinte interesele în cauza contravențională. Conform bonului de
plată seria QL nr. 474188 din 21 februarie 2022, a achitat pentru serviciile
de asistență juridică suma de 2 500 de lei.
La 21 februarie 2022, avocatul Aurel Goncear în interesele sale a
depus contestație împotriva procesului-verbal cu privire la contravenție și
deciziei de sancționare contravențională.
Prin hotărârea din 24 noiembrie 2022 a Judecătoriei Orhei, sediul
Rezina, la moment definitivă, a fost admisă contestația sa depusă împotriva
procesului-verbal cu privire la contravenție din 09 februarie 2022 și a
deciziei de sancționare cu privire la contravenția prevăzută de art. 70 alin. (2)
Cod contravențional, ca fiind întemeiată, iar procesul contravențional încetat
pe motivul lipsei în acțiunile sale a faptului contravenției.
Astfel, reclamanta a susținut că, prin acțiunile ilicite ale agentului
constatator, i-a fost cauzat un prejudiciu moral, fiind umilită să se prezinte
în fața acestuia și să depună declarații, în lipsa oricărei vinovății. Pe întreaga
durată a procedurii de demonstrare a nevinovăției, a trăit o stare constantă de
neliniște și tensiune, manifestându-se prin iritabilitate și instabilitate
emoțională, ceea ce a afectat negativ echilibrul ei moral. În consecință, a
1
suferit stări de stres accentuat, episoade de insomnie timp de trei zile, precum
și dureri de cap, determinate de încălcarea drepturilor sale.
În context, a subliniat că, unul din criteriile orientative generale de
apreciere a prejudiciului moral este criteriul echității, care exprimă că
indemnizația trebuie să prezinte о justă și integrală despăgubire. În temeiul
Convenției, acest criteriu se traduce prin necesitatea acordării unei satisfacții
echitabile pentru prejudiciul moral suferit. Cuantumul indemnizației trebuie
să fie stabilit astfel încât sa aibă efect compensatoriu.
Prin urmare, ținând cont de cele abordate supra, a apreciat justificată
și echitabilă încasarea din contul bugetului de stat prin intermediul
Ministerului Justiției în beneficiul său a sumei de 3 000 de lei cu titlu de
prejudiciu moral, suma cu care a fost sancționată de agentul constatator.
Astfel, întemeindu-și cererea de chemare în judecată pe dispozițiile
art. 53 din Constituția Republicii Moldova, art. 384 alin. (2) lit. u), art. 383
alin. (3), art. 441 alin. (2) ale Codului contravențional, art.1404 alin.(1)-(2)
al Codului civil, prevederile Legii nr. 1545 din 25 februarie 1998 privind
modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor
de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești, Legii cu
privire la activitatea poliției și statutului polițistului, Livia Scutaru,
reprezentată de avocatul Aurel Goncear a solicitat încasarea din contul
pârâtului în beneficiul său a cheltuielilor de asistență juridică în sumă de
2500 de lei suportate în cadrul procesului contravențional, a prejudiciului
moral în sumă de 3 000 de lei și compensarea cheltuielilor de asistență
juridică în sumă de 2 500 de lei achitate în cadrul prezentului proces civil.
În cadrul ședinței de judecată din 21 martie 2024 a Judecătoriei Orhei,
sediul Rezina, Livia Scutaru, reprezentată de avocatul Aurel Goncear a
înaintat o cerere de concretizare, solicitând atribuirea calității de copârât în
cauza dată Inspectoratului General al Poliției, care a fost admisă prin
încheierea protocolară din 01 aprilie 2024 a Judecătoriei Orhei, sediul Rezina
(f.d.68-69, 132-133, Vol.I).
Pe parcursul examinării cauzei, Livia Scutaru, reprezentată de
avocatul Aurel Goncear a modificat cererea de chemare în judecată,
solicitând încasarea de la Inspectoratul de Poliție Rezina și Inspectoratul
General al Poliției, în mod solidar, cheltuielile de asistență juridică în sumă
de 2 500 de lei suportate în cadrul procesului contravențional, a prejudiciului
moral în sumă de 3 000 de lei și compensarea cheltuielilor de asistență
juridică în sumă de 2 500 de lei achitate în cadrul prezentului proces civil.
Prin hotărârea din 25 iunie 2024 a Judecătoriei Orhei, sediul Rezina,
s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată înaintată de Livia
Scutaru, reprezentată de avocatul Aurel Goncear (f.d.137, 146-154, Vol.I).
La 24 iulie 2024, Livia Scutaru, reprezentată de avocatul Aurel
Goncear a depus apel, iar la 16 octombrie 2024 a prezentat cererea de apel
2
motivată împotriva hotărârii din 25 iunie 2024 a Judecătoriei Orhei, sediul
Rezina, solicitând casarea integrală a acesteia cu emiterea unei noi hotărâri
prin care să fie încasat, în mod solidar, de la Inspectoratul de Poliției Rezina
și Inspectoratul General de Poliție în beneficiul său, cheltuielile de asistență
juridică în sumă de 2500 de lei suportate în cauza contravențională,
prejudiciul moral în mărime de 3000 de lei și compensarea cheltuielilor de
asistență juridică achitate în prezenta cauză civilă în mărime de 2500 de lei
(f.d.144-145, 168-170, Vol.I).
Prin decizia din 25 februarie 2025 a Curții de Apel Nord, s-a admis
apelul declarat de Livia Scutaru, reprezentată de avocatul Aurel Goncear
împotriva hotărârii din 25 iunie 2024 a Judecătoriei Orhei, sediul Rezina.
S-a casat integral hotărârea din 25 iunie 2024 a Judecătoriei Orhei,
sediul Rezina, și s-a emis o nouă hotărâre, prin care s-a admis parțial cererea
de chemare în judecată înaintată de Livia Scutaru.
S-a încasat din contul Inspectoratului General al Poliției în beneficiul
Liviei Scutaru prejudiciul material în mărime de 2 500 de lei, prejudiciul
moral în mărime de 3 000 de lei și cheltuielile de judecată suportate, sub
forma cheltuielilor de asistență juridică suportate în prezentul proces civil,
în mărime de 2 500 de lei.
S-au respins pretențiile înaintate de Livia Scutaru împotriva
Inspectoratului de Poliție Rezina (f.d.228-237; Vol.I).
Pentru a decide astfel, instanța de apel analizând cadrul legal pertinent
speței, în coraport cu suportul probatoriu anexat la materialele cauzei, prin
prisma argumentelor invocate în cererile de apel a conchis că hotărârea
primei instanțe a fost emisă cu încălcarea normelor de drept material și
procedural, în condițiile în care Judecătoria Orhei, sediul Rezina a respins
cererea reclamantei, invocând inexistența temeiului legal pentru repararea
prejudiciului material și moral, neținând cont de faptul că Inspectoratul de
Poliție Rezina este doar o subdiviziune fără personalitate juridică, iar
răspunderea revine Inspectoratului General al Poliției, conform art. 12
alin. (1) și art. 15 alin. (1) din Legea nr. 320/2012 și Regulamentul aprobat
prin Hotărârea Guvernului nr. 547/2019.
Subsecvent, Curtea de Apel Nord a reținut că procesul contravențional
nr. MAI 05 380872 din 09 februarie 2022 a fost anulat prin hotărârea din
24 noiembrie 2022 a Judecătoriei Orhei, fiind constatată inexistența faptei
contravenționale, iar cheltuielile suportate pentru serviciile juridice sunt
documentate prin contractul de asistență juridică și ordinele de plată seria
QL nr. 474188 și 474222. În aceste condiții, instanța de fond a aplicat eronat
normele de drept, nefiind corect stabilită calitatea procesuală a pârâtului și
caracterul ilicit al acțiunilor agentului constatator.
Astfel, instanța de apel a constatat că drepturile civile ale reclamantei
au fost încălcate, iar prejudiciul material constând în cheltuieli pentru avocat
în sumă de 2.500 de lei și prejudiciul moral în sumă de 3.000 de lei sunt
3
susținute de probele depuse, acestea fiind proportionale cu suferința
psihologică cauzată de procesul contravențional neîntemeiat.
Complementar, invederând dispozițiile art. 45 alin. (1), art. 384
alin. (2) lit. u) și art. 441 alin. (2) din Codul contravențional, precum și art. 94
alin. (1) și art. 96 alin. (1) și (11) ale Codului de procedură civilă, instanța de
apel a conchis că cheltuielile de judecată suportate de reclamantă pentru
asistența juridică urmează a fi suportate de pârât.
În consecință, Curtea de Apel Nord a admis apelul, a casat integral
hotărârea din 25 iunie 2024 a Judecătoriei Orhei, sediul Rezina, a admis
cererea reclamantei împotriva Inspectoratului General al Poliției pentru
încasarea sumei de 2.500 de lei cu titlu de prejudiciu material, a sumei de
3.000 de lei cu titlu de prejudiciu moral și a cheltuielilor de judecată în sumă
de 2.500 de lei, iar pretențiile formulate împotriva Inspectoratului de Poliție
Rezina le-a respins.
La 18 iulie 2025, Inspectoratul General al Poliției al Ministerului
Afacerilor Interne a declarat recurs împotriva deciziei din 25 februarie 2025
a Curții de Apel Nord, solicitând casarea acesteia și menținerea hotărârii
primei instanțe (f.d.3-10, Vol.II).
În motivarea recursului, recurentul a invocat că decizia din
25 februarie 2025 a Curții de Apel Nord este nelegală și netemeinică,
deoarece instanța ierarhic inferioară a încălcat dispozițiile art. 432 alin. (1)
lit. a), b) și e) din Codul de procedură civilă, întrucât a aplicat greșit normele
de drept material și procesual, iar circumstanțele cauzei nu au fost constatate
și elucidate pe deplin.
Potrivit art. 53 alin. (2) din Constituția Republicii Moldova și art. 1, 3
și 6 din Legea nr. 1545/1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat
prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale
instanțelor judecătorești, repararea prejudiciului din contul statului este
posibilă doar în cazurile expres prevăzute de lege, cum ar fi reținerea ilegală,
arestul contravențional nejustificat sau aplicarea nelegală a unei sancțiuni de
către instanța de judecată. Or, în speță, simpla anulare a procesului-verbal
contravențional nu constituie temei pentru repararea prejudiciului,
neexistând o constatare judecătorească a caracterului ilicit al acțiunilor
agentului constatator în sensul art. 384 alin. (2) lit. u) și alin. (3¹) din Codul
contravențional.
De asemenea, recurentul a menționat că instanța de apel a ignorat
faptul că întocmirea procesului-verbal de contravenție constituie o obligație
legală a agentului constatator, iar eventualele erori de încadrare juridică au
fost corectate prin hotărârea judecătoriei din 24 noiembrie 2022, prin care
procesul contravențional a fost încetat pe motivul inexistenței faptei. Acest
fapt reprezintă un remediu suficient, fără a justifica acordarea de despăgubiri
materiale și morale.
4
Subsecvent, recurentul a indicat că în raport de prevederile art. 118 și
art. 130 din Codul procedură civilă, sarcina probei aparține reclamantului.
Iar, Curtea de Apel Nord a admis pretenții neprobate suficient, atribuind
valoare probatorie exclusiv înscrisurilor privind cheltuielile de avocat, fără a
demonstra legătura directă de cauzalitate între pretinsul prejudiciu moral și
fapta imputată agentului constatator.
În continuare, Inspectoratul General al Poliției al Ministerului
Afacerilor Interne a invocat, jurisprudența constantă a Curții Supreme de
Justiție și a curților de apel în cauze similare (Mocanu, Bambuleac, Sava
ș.a.), în care s-a reținut că simpla încetare a procesului contravențional nu
atrage ipso facto răspunderea statului pentru prejudiciul material și moral
pretins de persoana vizată.
Deoarece reclamantei i-au fost respectate toate garanțiile procesuale,
aceasta beneficiind de dreptul de a contesta procesul-verbal și de a obține
încetarea procesului contravențional, nu se poate reține existența unei
vătămări suplimentare care să justifice acordarea de despăgubiri morale.
În concluzie, recurentul a conchis că decizia contestată a Curții de
Apel Nord a fost pronunțată cu încălcarea normelor legale aplicabile și
printr-o apreciere eronată a probelor administrate, motiv pentru care, în
temeiul art. 432 alin. (1) lit. a), b) și e) Cod procedură civilă, urmează a fi
casată și menținută hotărârea din 25 iunie 2024 a Judecătoriei Orhei, sediul
Rezina, prin care acțiunea reclamantei a fost respinsă ca neîntemeiată.
La 13 august 2025 în adresa Liviei Scutaru, avocatului Aurel Goncear,
Inspectoratului de Poliție Rezina și Ministerului Justiției al Republicii
Moldova a fost expediată copia recursului declarat de Inspectoratul General
al Poliției al Ministerului Afacerilor Interne cu înștiințarea despre
posibilitatea depunerii referinței.
Până la data stabilită pentru examinarea admisibilității recursului
declarat de Inspectoratul General al Poliției al Ministerului Afacerilor
Interne, intimații nu și-au valorificat dreptul procedural respectiv și nu au
depus referințe.
LEGISLAȚIA RELEVANTĂ
Art. 431 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă:
„(1) Examinarea recursului împotriva deciziilor instanțelor de apel ține de
competența Curții Supreme de Justiție.
(2) Asupra admisibilității recursului decide un complet din 3 judecători.”
Art. 432 alin. (1) lit. a)-f) și alin. (2) din Codul de procedură civilă:
„(1) Recursul este admis dacă:
a) interpretarea legii din hotărârea contestată este contrară jurisprudenței uniforme
a Curții Supreme de Justiție;
b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curții
Supreme de Justiție;
5
c) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv sau a fost respins ca fiind tardiv
un apel depus în termen;
d) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces;
e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe
aprecierea vădit nerezonabilă a probelor;
f) instanța nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunțată cu
încălcarea competenței jurisdicționale.
(2) Temeiurile menționate la alin.(1) lit.d)–f) pot fi invocate în recurs doar dacă au
fost invocate în apel sau dacă încălcarea a avut loc în instanța de apel.”
Art. 433 alin.(1) lit. f) din Codul de procedură civilă:
„(1) Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care:
f) recursul este vădit neîntemeiat.”
Art. 434 alin.(1) – (2) din Codul de procedură civilă:
„(1) Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a
deciziei integrale, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Termenul de 2 luni este termen de decădere și nu poate fi restabilit.”
Art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă:
„(1) În cazul în care se constată existența unuia dintre temeiurile prevăzute la
art.433, completul din 3 judecători, printr-o încheiere irevocabilă adoptată în lipsa
părților, declară recursul inadmisibil.
(2) Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conține sumar faptele
cauzei, motivele și temeiul inadmisibilității, se publică pe pagina web oficială a
Curții Supreme de Justiție și se expediază părților.”
MOTIVAREA INSTANȚEI
Referitor la termenul de declarare a recursului, Completul de judecată
al Curții Supreme de Justiție conchide că Inspectoratul General al Poliției al
Ministerului Afacerilor Interne s-a conformat dispozițiilor art. 434 alin.(1)
din Codul de procedură civilă, și a depus în termen recursul la 18 iulie 2025.
Or, decizia Curții de Apel Nord a fost pronunțată la 25 februarie 2025 și
notificată recurentului, prin e-mail, la 23 mai 2025 (f.d.238, Vol.I).
Temeiurile de declarare a recursului sunt prevăzute la art. 432 alin. (1)
lit.a)-f) și alin. (2) din Codul de procedură civilă (a se vedea pct.31).
Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție notează că
procedura admisibilității constă în verificarea faptului dacă motivele
invocate în recurs se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 din Codul
de procedură civilă.
Din analiza prevederilor legale reținute supra, rezultă că
admisibilitatea/ inadmisibilitatea recursului urmează să însușească în
condițiile Codului de procedură civilă exercitarea efectivă a unui control de
legalitate veritabil bazat pe temeiuri concludente și serioase. Astfel, normele
citate oferă un drept exclusiv al instanței de recurs de a filtra cererile de
recurs care nu prezintă o motivare suficient de serioasă.
6
Completul Curții Supreme de Justiție notează, că pentru a trece testul
de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conțină o motivare
convingătoare și întemeiată în condițiile nominalizate mai sus. În
consecutivitate, motivarea cererii de recurs în circumstanțele expuse se
referă la formalitățile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea
rezistării testului și filtrului de admisibilitate.
Din analiza recursului declarat rezultă că Inspectoratul General al
Poliției al Ministerului Afacerilor Interne a invocat temei de admisibilitate
prevederile art. 432 alin. (1) lit. a), b) și e) din Codul de procedură civilă (a
se vedea pct. 27).
Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție conchide că
motivele de casare, invocate în recursul depus de Inspectoratul General al
Poliției al Ministerului Afacerilor Interne nu se încadrează în temeiurile
prevăzute la art. 432 alin. (1) lit. a), b) și e) din Codul de procedură civilă,
întrucât interpretarea legii efectuată prin hotărârea contestată nu este contrară
jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de Justiție, admiterea recursului nu
ar conduce la schimbarea sau consolidarea jurisprudenței acesteia, iar decizia
contestată nu poate fi calificată ca fiind arbitrară și nici nu se bazează în mod
determinant pe o apreciere vădit nerezonabilă a probelor.
La acest capitol, sub aspectul temeiului prevăzut la art. 432 alin. (1)
lit. a) din Codul de procedură civilă, Completul de judecată al Curții
Supreme de Justiție notează că recursul este admis numai în situația în care,
se constată că interpretarea legii realizată de instanța inferioară contravine
jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de Justiție, respectiv atunci când
instanța de apel a aplicat dispozițiile legale într-un mod diferit de cel statuat
în mod constant prin hotărâri irevocabile ale instanței supreme, iar această
abatere a avut o influență determinantă asupra soluției pronunțate în cauză.
Recurentul nu a demonstrat existența unei contradicții între soluția
instanței de apel și jurisprudența uniformă a Curții Supreme de Justiție. Iar,
în lipsa unor hotărâri anterioare ale Curții Supreme de Justiție care să
statueze în mod diferit asupra normelor aplicabile cauzei și să fie puse în
contradicție cu decizia atacată, motivul de recurs invocat nu poate fi reținut.
Aici, referitor la încheierile Curții Supreme de Justiție emise în cauzele
nr. 2ra-258/21 din 31 martie 2021, nr. 2ra-1507/21 din 20 octombrie 2021 și
nr. 2ra-942/21 din 30 iunie 2021, invocate de Inspectoratul General al
Poliției al Ministerului Afacerilor Interne cu titlu de practică unitară,
Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție reține că acestea nu pot
fi considerate expresia unei practici uniforme a Curții Supreme de Justiție,
întrucât au fost emise într-o perioadă anterioară schimbării orientării
jurisprudențiale în materia aplicării normelor legale incidente. Practica
actuală a Curții Supreme de Justiție a cunoscut o evoluție semnificativă,
soluțiile recente conturând o abordare distinctă (a se vedea, cu titlu
7
exemplificativ, hotărârile nr. 2ra-1541/23 din 13 martie 2025 și nr. 2ra-58/24
din 07 mai 2025).
În consecință, instanța de recurs reține că jurisprudența invocată de
recurent nu exprimă orientarea uniformă actuală a Curții Supreme de Justiție
și, prin urmare, nu poate fundamenta argumentele recursului.
Cât privește temeiul prevăzut la art. 432 alin. (1) lit. b) din Codul de
procedură civilă, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție notează
că recursul este admis numai în situația în care, prin admiterea sa, se schimbă
sau se consolidează jurisprudența Curții Supreme de Justiție. Această
condiție are scopul de a asigura stabilitatea și unitatea practicii judiciare,
limitând admiterea recursurilor doar la cauzele care ridică probleme de drept
relevante, de interes general, ce necesită interpretare unitară sau actualizare
a jurisprudenței.
Recursul formulat de Inspectoratul General al Poliției al Ministerului
Afacerilor Interne nu urmărește modificarea sau consolidarea practicii
judiciare existente, ci doar contestă aprecierea probelor și interpretarea
aplicării legii realizate în mod legal și temeinic de către instanța ierarhic
inferioară. Această contestare nu aduce în discuție probleme de drept nou sau
contradictorii, care să justifice intervenția Curții Supreme de Justiție în
vederea unificării jurisprudenței.
Mai mult, recursul are un caracter evident de reformulare a punctului
de vedere cu privire la faptele cauzei, fără a expune temeiuri juridice noi care
să impună o reconsiderare a doctrinei sau a interpretării normelor legale
aplicabile. Astfel, admisibilitatea recursului pe baza art. 432 alin. (1) lit. b)
nu este justificată, iar continuarea procedurii de recurs ar conduce la o
utilizare excesivă și nejustificată a căii de atac, afectând principiul stabilității
și predictibilității actului de justiție.
Această concluzie este în concordanță și cu jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului, care recunoaște dreptul statelor de a institui
limite rezonabile privind accesul la căile extraordinare de atac, în vederea
protejării stabilității și eficienței sistemului judiciar. Astfel, în cauza
Pélissier și Sassi contra Franței (nr. 25444/94, 1999), CEDO a subliniat că
accesul la recursurile extraordinare nu este absolut și că restricțiile rezonabile
în acest sens sunt compatibile cu dreptul la un proces echitabil, cu condiția
să nu afecteze esența dreptului de acces la justiție. De asemenea, în cauza
Kudła contra Poloniei (nr. 30210/96, 2000), Curtea a reafirmat posibilitatea
statelor de a limita accesul la anumite căi de atac pentru a garanta stabilitatea
hotărârilor judecătorești.
Totodată, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție relevă
că temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (1) lit. a) și art. 432 alin. (1) lit. b)
din Codul de procedură civilă nu pot fi invocate concomitent, întrucât ele se
exclud reciproc. Lit. a) vizează situațiile în care interpretarea legii din
hotărârea atacată contravine jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de
8
Justiție, ceea ce presupune existența unei linii jurisprudențiale consolidate,
iar lit. b) reglementează cazurile în care, prin admiterea recursului, se
schimbă sau se consolidează această jurisprudență. Or, nu se poate susține
concomitent că jurisprudența este deja uniformă și că, în același timp, ea
trebuie schimbată ori consolidată. În consecință, recurentul este ținut să-și
circumscrie critica într-unul din aceste temeiuri, iar invocarea cumulativă a
acestora denotă caracterul nefondat al recursului.
În ceea ce privește susținerea recurentului potrivit căreia hotărârea
instanței de apel ar fi arbitrară, în sensul art. 432 alin. (1) lit. e) din Codul de
procedură civilă, instanța de recurs reține că nu orice dezacord cu soluția
instanței ierarhic inferioare echivalează cu o încălcare a principiilor de drept
sau cu o hotărâre arbitrară.
Din punct de vedere jurisprudențial, noțiunea de „hotărâre arbitrară”
trebuie înțeleasă în lumina interpretărilor date de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului.
Astfel, în cauza Bochan v. Ucraina (nr. 2), 5 februarie 2015, § 62,
Curtea a reținut că o decizie judecătorească este arbitrară dacă nu are nicio
bază juridică în dreptul intern și nu stabilește nicio legătură logică între
faptele litigiului, norma juridică aplicabilă și soluția adoptată. În plus, în
cauza Balliktaș Bingöllü v. Turcia, 22 iunie 2021, § 75, s-a subliniat că o
hotărâre este afectată de o „eroare vădită” atunci când conține o eroare de
drept sau de fapt atât de gravă încât niciun judecător rezonabil nu ar fi putut
să o comită și care are potențialul de a compromite echitatea procesului.
Aplicând aceste repere la cauza dedusă judecății, Completul de
judecată al Curții Supreme de Justiție constată că hotărârea instanței de apel
a fost pronunțată în temeiul probelor legal administrate și al unei interpretări
conforme a normelor legale incidente. Hotărârea contestată nu este lipsită de
fundament juridic, iar raționamentele instanței de apel sunt clare și coerente,
reflectând o legătură directă între situația de fapt și dispozițiile legale
aplicabile.
Referitor la susținerea privind pretinsa apreciere vădit nerezonabilă a
probelor, instanța de recurs constată că nu a fost demonstrată existența unei
erori evidente de evaluare a materialului probator, care să fi fost
determinantă pentru soluția adoptată. O simplă divergență în interpretarea
probelor nu este suficientă pentru a atrage incidența art. 432 alin. (1) lit. e)
din Codul de procedură civilă.
Prin urmare, nu se poate reține caracterul arbitrar al hotărârii, întrucât
nu s-a dovedit o abatere evidentă de la dreptul intern, nici o nefundamentare
juridică, astfel cum impune art. 432 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură
civilă, coroborat cu jurisprudența CtEDO.
Respectiv, întrucât, potrivit art. 432 alin. (1) lit. e) din Codul de
procedură civilă, o eroare în aprecierea probelor poate atrage admiterea
9
recursului doar dacă este vădită, inexplicabilă rațional pentru un profesionist
și determinantă pentru soluția pronunțată, iar în speță recurentul nu a
demonstrat aceste elemente și nu a prezentat argumente sau probe
concludente privind caracterul arbitrar al deciziei Curții de Apel Nord, care
a fost întemeiată pe probele administrate și interpretarea corectă a normelor
legale, rezultă că cererea de recurs este nefondată.
În context, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție
constată că argumentele invocate în cererea de recurs nu se încadrează în
limitele stabilite de norma indicată, respectiv nu constituie temei de casare a
deciziei contestate, or, motivele invocate în cererea de recurs sunt similare
celor invocate în cadrul judecării anterioare a cauzei, asupra cărora instanța
de apel s-a pronunțat corespunzător cu respectarea prevederilor legale.
Decizia din 25 februarie 2025 a Curții de Apel Nord nu poate fi
considerată arbitrară, întrucât instanța de apel a motivat pe larg hotărârea, a
individualizat în mod just situația părților, a coroborat probele administrate
și a aplicat în mod corect dispozițiile art. 45 alin. (1), art. 384 alin. (2) lit. u)
și art. 441 alin. (2) din Codul contravențional, art. 12 alin. (1) și art. 15
alin. (1) din Legea nr. 320/2012 și Regulamentul aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 547/2019, precum și art. 432 alin. (1) lit. e) din Codul de
procedură civilă, care definește temeiurile reale pentru admiterea unui
recurs. Nemulțumirea exprimată de recurent privind admiterea acțiunii
Liviei Scutaru, nu poate suplini absența unor vicii efective de legalitate sau
de fond ale hotărârii contestate. Instanța de apel a reținut corect că atragerea
neîntemeiată la răspundere contravențională a Liviei Scutaru, proces
contravențional ulterior încetat prin hotărârea din 24 noiembrie 2022 a
Judecătoriei Orhei, sediul Rezina, pe motivul inexistenței faptei, atrage
răspunderea Inspectoratului General al Poliției, conform art. 12 alin. (1) și
art. 15 alin. (1) din Legea nr. 320/2012 și Regulamentului aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr. 547/2019.
Prin urmare, dezacordul recurentului cu decizia instanței de apel, nu
constituie temei de casare a deciziei contestate, or, recursul exercitat conform
Secțiunii a II-a are un caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept
material și procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu și
temeinicia în fapt.
Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție remarcă că potrivit
regulilor din Secțiunea a II-a din Capitolul XXXVIII din Codul de procedură
civilă, instanța de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către
instanțele ierarhic inferioare. Forța atribuită unei probe sau alteia, coraportul
dintre probe, suficiența probelor și concluziile făcute în urma probațiunii
sunt în afara controlului instanței de recurs.
În contextul prevederilor art. 432 alin. (2) din Codul de procedură
civilă, în cazul invocării inclusiv în recurs de către recurent a temeiurilor
10
conținute la art. 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța de recurs
verifică sub aspectul dat temeiurile recursului.
La acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în
jurisprudența sa constantă, statuează că, dreptul de acces la instanță nu este
absolut. Există limitări implicit admise (cauza Golder împotriva Regatului
Unit, p. 38, cauza Stanev împotriva Bulgariei (MC), p. 230). Acesta este în
special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăși
natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această
privință de o anumită marjă de apreciere (cauza Luordo împotriva Italiei,
p.85). Condițiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât
pentru un apel (cauza Levages Prestations Services împotriva Franței, p. 45).
Procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac și procedurile care
implică doar chestiuni de drept și nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu
cerințele articolului 6§1 (cauza Helmers c. Suediei, 09 octombrie 1991).
Din considerentele redate, completul de judecată al Curții Supreme de
Justiție concluzionează că recursul declarat de Inspectoratul General al
Poliției al Ministerului Afacerilor Interne, nu se încadrează în temeiurile
prevăzute la art. 432 din Codul de procedură civilă și drept urmare prin
prisma art. 433 alin. (1) lit. f), urmează a fi considerat inadmisibil deoarece
este vădit neîntemeiat.
Ținând cont de cele expuse și în temeiul art. 431 alin. (1) și (2), art. 433
alin. (1) lit. f), art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă,
COMPLETUL, CU UNANIMITATE DE VOTURI
Declară inadmisibil recursul declarat de către Inspectoratul General al
Poliției al Ministerului Afacerilor Interne împotriva deciziei din
25 februarie 2025 a Curții de Apel Nord.
Încheierea este irevocabilă.
Președinte Stela Procopciuc
Judecători Gheorghe Stratulat
Ion Munteanu
11