ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 138/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 138/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând

asupra recursului de față, reține următoarele:

Reclamantul S.D.S.I.

a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului Oradea, Comisia

locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și Primarul municipiului Oradea ca

prin hotărâre judecătorească să se dispună anularea dispoziției Primarului

municipiului Oradea nr. 1925 din 4 decembrie 2003, anularea referatului de

fundamentare nr. 72616/2003 întocmit de Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001,

obligarea pârâților la stabilirea în favoarea sa a măsurilor reparatorii ce i

se cuvin, în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul din Oradea, obligarea

pârâtelor la restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, înscris în

C.F. 332 Oradea sub nr. top 6485/4, 6484/4, 6484/2 și 6485/2, cu cheltuieli de

judecată.

Motivându-și

cererea reclamantul a arătat că a formulat notificarea nr. 209/2002 pentru

imobilul situat în Oradea, care a fost preluat abuziv de către statul român în

baza Decretului nr. 92/1950.

În susținerea

notificării, reclamantul susține că a depus actele care îi atestă calitatea de

persoană îndreptățită, ca moștenitor al proprietarei tabulare P.A.E.L.

Printr-o adresă

ulterioară, ca urmare a înțelegerii cu J.I., care deținea un testament făcut de

către antecesoarea sa, a procedat la precizarea întinderii solicitării sale în

ceea ce privește spațiul cu altă destinație deținut cu titlu de închiriere de către

SC R. SRL și, cu toate că această renunțare a fost făcută numai pentru acea

unitate locativă, în mod greșit pârâta a considerat-o ca fiind o renunțare la

întreaga notificare, procedând la clasarea dosarului.

Ulterior, ca

urmare a acestei soluții administrative, s-a adresat cu o reclamație și cu o

cerere de completare a notificării, înregistrate la data de 17 iunie 2003, la

care nu a primit răspuns, sens în care a revenit cu o altă cerere în luna

noiembrie 2003, cerere care a fost respinsă prin dispoziția nr. 1945 din 4

decembrie 2003.

Reclamantul a

precizat că în imobilul situat în Oradea, deținea două spații cu altă

destinație și nu doar unul și, prin urmare, chiar dacă a renunțat la cererea

privind restituirea spațiului comercial ocupat de SC R. SRL trebuiau să-i fie

restituite celelalte spații.

În ceea ce

privește cererea de completare a notificării, reclamantul, deși susține în

cererea scrisă că a fost temeinic respinsă ca tardiv formulată, critică de fapt

soluția, motivând că legiuitorul nu a prevăzut în conținutul Legii nr. 10/2001

o astfel de sancțiune.

Prin

întâmpinarea formulată Primarul municipiului Oradea a solicitat respingerea

acțiunii, ca nefondată, arătând ca la sediul său s-a mai înregistrat o

notificare având același obiect, de către numita J.I., care a prezentat acte

doveditoare ale calității de moștenitor al proprietarului tabular, cererea

acestei petente fiind admisă.

Completarea la

notificare formulată de petent nu întrunește condițiile prevăzute de art. 2, pct.

1, 3, 5 din Legea nr. 10/2001, fiind depusă peste termenul legal stabilit prin

lege.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Bihor, secția civilă, prin sentința civilă nr. 768C

din 21 septembrie 2004 a respins acțiunea reclamantului.

Pentru a se

pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin dispoziția de respingere a

notificării nr. 1925 din 4 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Oradea

s-a respins cererea reclamantului privind restituirea în natură a spațiilor

comerciale din imobilul situat în Oradea, înscris în C.F. 1620 Oradea cu nr.top

637, 638 și a imobilului situat în Oradea, înscris în C.F. nr. 3332 Oradea, cu

nr.top 6485/4, 6484/7 și 6848/10, pe motivul că nu au fost respectate

condițiile prevăzute de art.21 pct. 1, 3 și 5 din Legea nr. 10/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001.

Potrivit

referatului de fundamentare a dispoziției s-a reținut că imobilul solicitat a

fost proprietatea numiților P.C., P.A. și S.E., fiind preluat de statul român

în baza decretului de naționalizare nr. 92/1950.

În calitate de

unică moștenitoare, P.A. a formulat cerere de revendicare în baza Legii nr. 112/1995

și s-au emis două hotărâri ale Comisiei Județene pentru aplicarea acestei legi,

prin care s-au stabilit despăgubiri pentru apartamente, respectiv s-a respins

cererea de restituire a spațiului comercial.

Pentru același

imobil s-a mai înregistrat o notificare făcută de J.I., care a prezentat

testamentul după P.A. și certificatul de moștenitor nr. 24/99, situație în care

reclamantul a depus adresa nr. 72616 din 31 ianuarie 2002, prin care și-a

revocat notificarea, cererea numitei J.I. fiind soluționată favorabil.

În data de 17

iunie 2003 reclamantul S.D.S.I. a revenit la revocare, în sensul că, a

solicitat să i se restituie în natură restul spațiilor comerciale și imobilul

situat în Oradea, completare care nu poate ține loc de notificare.

Tribunalul a

reținut, contrar susținerilor reclamantului că ar fi existat două spații cu

altă destinație la data naționalizării, că aceste împrejurări nu sunt dovedite

în cauză.

Împrejurarea că

în Hotărârea nr. 71/1998 emisă de Comisia Județeană pentru Aplicarea Legii nr. 112/1995

se face referire generic la spații cu altă destinație, nu dovedește că

într-adevăr în acel imobil existau mai multe astfel de spații, iar în schița de

defalcare pe apartamente depusă la dosar există identificat doar un singur

spațiu comercial.

Această

împrejurare nu rezultă nici din contractul de vânzare-cumpărare întocmit la

data de 18 februarie 1950, cum a afirmat reclamantul.

Pe cale de

consecință, tribunalul a constatat nedovedită existența a două spații

comerciale și întrucât petentul a renunțat la spațiul deținut în chirie de SC R.

SRL, restituit ulterior numitei J.I., singurul spațiu existent în imobilul din

Oradea, în lipsa unor probe contrarii, in mod corect prin dispoziția contestată

a fost respinsă solicitarea reclamantului de restituire a celor două spații

comerciale.

Cu privire la

cererea de restituire a imobilului din Oradea, formulată ca o completare a

notificării inițiale din data de 31 ianuarie 2002, prima instanță a considerat

că aceasta nu îndeplinește condițiile dispuse de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001,

înregistrarea ei în data de 17 iunie 2003 fiind ulterioară termenului

statornicit de acest act normativ, astfel cum a fost prelungit prin O.U.G. nr. 146/2001,

termen considerat a fi de decădere.

De altfel,

pretenția reclamantului asupra imobilului din Oradea, a fost pentru prima dată

exprimată prin această cerere, astfel încât ea nu poate fi privită decât ca o

cerere nouă și nu una de completare a notificării anterioare.

Împotriva

sentinței tribunalului a declarat apel reclamantul criticile vizând faptul că

instanța a reținut greșit existența doar a unui spațiu comercial în imobilul în

litigiu, deși la data preluării existau mai multe spații comerciale precum și

tardivitatea cererii completatoare a notificării.

Curtea de Apel

Oradea, secția civilă mixtă, prin decizia nr. 68/2006-A din 25 aprilie 2006 a

respins apelul reclamantului, ca nefondat, confirmând soluția primei instanțe.

Instanța de apel

a reținut că reclamantul nu a dovedit existența mai multor spații comerciale în

imobilul situat în Oradea, deși avea sarcina probei, iar cu privire la completarea

notificării vizând imobilul din Oradea, aceasta este o cerere nouă, depusă

peste termenul legal prevăzut de dispoz. art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul, în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Criticile

formulate au vizat două aspecte:

- un prim aspect

se referă la soluția greșită a instanței de apel care a reținut lipsa

probatoriilor în ceea ce privește existența a două unități locative cu altă

destinație în imobilul în litigiu, împrejurare care rezultă din actele emise cu

prilejul naționalizării.

Imobilul a avut

această compartimentare înainte de preluarea sa abuzivă, iar ulterior unitatea

de stat care le avea în administrare ar fi putut să le schimbe destinația, în

spații de locuit.

La data

notificării a avut în vedere situația imobilului de la data naționalizării și

nu actuala configurație a acestuia, pe care nu o cunoștea.

- un al doilea

aspect se referă la soluția nelegală de respingere a cererii completatoare a

notificării, cerere formulată în data de 17 iunie 2003, ca fiind tardivă, atât timp

cât legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 10/2001 o astfel de

sancțiune, susține recurentul.

Analizând

recursul, Înalta Curte constată criticile ca fiind nefondate pentru următoarele

considerente:

În ceea ce

privește prima serie de critici formulate, Înalta Curte constatând că acestea

vizează aprecierea probatoriilor administrate în cauză și stabilirea situației

de fapt de către instanța de apel, nu le va analiza, deoarece actuala structură

a art. 304, pct. 1-9 C. proc. civ. nu mai permite valorificarea acestora prin

motivele de recurs.

Aceasta deoarece

cazul de casare prevăzut de dispoz. art. 304 pct. 11 C. proc. civ., care

permitea cenzurarea în recurs a greșelilor de fapt, consecință a greșitei

aprecieri a probelor a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

Cu privire la

critica vizând greșita respingere a completării la notificare, ca fiind

tardivă, Înalta Curte o va analiza din prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și o va respinge ca nefondată pentru următoarele argumente.

În drept, potrivit art. 304

pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost

pronunțată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

În speță, recurentul invocă

incidența motivului de recurs mai sus arătat, susținând că Legea nr. 10/2001 nu

conține prevederi exprese cu privire la sancțiune neexercitării într-un anumit

termen a dreptului de a depune notificare vizând restituirea imobilului preluat

abuziv în perioada de referință a legii.

Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001,

invocată de reclamant în scopul valorificării pretenției de retrocedare a

imobilului ce face obiectul litigiului, s-a reglementat regimul juridic a unor

imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, inclusiv a celor preluate de stat abuziv în baza Decretului nr. 223/1974.

Potrivit art. 21 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins

îndreptățite să obțină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau

obligația de a formula în termenul prevăzut de această dispoziție legală o

notificare prin care entitatea deținătoare era învestită cu analizarea

pretențiilor pe care înțelegea să le formuleze cu privire la un anumit imobil.

Termenul de notificare, de 6

luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001,

termen care a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001

până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nicio modificare prin

dispoziții legale ulterioare și el s-a aplicat pentru toate categoriile de

persoane pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, fără vreo distincție.

Nerespectarea de către

persoanele îndreptățite a termenului de notificare, potrivit art. 22 alin. (5)

din lege, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de

bunuri.

Referitor la acest termen de

notificare, astfel cum s-a arătat, nu a intervenit nicio modificare

legislativă, anume conținutul său nu a fost modificat nici explicit și nici

implicit, prin instituirea unui caz legal de repunere în termen, prin

dispozițiile Legii nr. 247/2005 sau altă dispoziție legală.

Termenul analizat este

astfel, prin voința legii, unul de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere

sau suspendare, neoperând, în consecință, nici instituția repunerii în termen.

În speța supusă

analizei, se constată că

reclamantul S.D.S.I.

a formulat o primă notificare (înregistrată la Primăria municipiului Oradea sub nr. 72616 din 31 ianuarie 2002) pentru restituirea spațiilor

comerciale din imobilul situat în Oradea.

Ulterior

acesteia, reclamantul depune în data de 17 iunie 2003 o cerere nouă, pe care o

intitulează ”completare la notificare” (copie fila 12 dosar tribunal) prin care

solicită aplicarea legii speciale de reparație și în ceea ce privește imobilul,

teren și supraedificate, situat în Oradea, înscris în C.F. 3332 Oradea.

Instanțele de fond au reținut

că aceasta reprezintă de fapt o nouă notificare, în raport de împrejurarea că

solicitarea de restituire a imobilului situat în Oradea, înscris în C.F. 3332

Oradea, a fost pentru prima dată formulată prin acest demers administrativ.

Astfel, față de această

stare de fapt reținută, Curtea a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art.

21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 22 după republicare), având în

vedere că această nouă cerere a fost depusă de către reclamant ulterior

termenului prescris de lege.

Pe cale de consecință,

reclamantul este decăzut, în condițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent pentru acest imobil, caz în care, în mod corect instanțele

de fond au statuat că nu poate produce efectele juridice specifice unei

notificări, cea de a doua cerere depusă de către reclamant.

Așa fiind, cum pierderea

dreptului reclamantului de a sesiza, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

entitatea deținătoare cu notificare sau, după caz, instanța de judecată, se

datorează exclusiv comportamentului său culpabil, în mod just instanțele de

fond au dispus respingerea cererii deduse judecății.

Drept urmare, cum nerespectarea

procedurii instituite de legea specială pentru valorificarea dreptului

subiectiv este imputabilă reclamantului și sancționată cu pierderea

posibilității de a deduce justiției raportul juridic de drept material, Înalta

Curte nu poate imputa instanței de apel că ar fi interpretat și aplicat greșit

dispozițiile Legii nr. 10/2001 referitoare la natura juridică a termenului de depunere

a notificării.

Criticile

formulate pe acest aspect sunt nefondate, cu consecința inaplicabilității în

speță a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel

încât,

recursul

va fi respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul

declarat de reclamantul S.D.S.I. împotriva deciziei civile nr. 68 din 25

aprilie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2010.