ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 97/2010

Obiectul acțiunii. Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Sânnicolau Mare, reclamanta S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, exprimată în lei la data efectuării plății, suma reprezentând daune morale.

Motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951, împreună cu părinții, a fost deportată în Câmpia Bărăganului urmare a unor decizii politice aberante. A mai arătat că în perioada de 5 ani de zile, cât a avut domiciliul obligatoriu a trăit în condiții de mizerie, frig și foamete, neavând acces la pregătirea școlară, toate acestea punându-și amprenta asupra stării psihice a reclamantei. A mai arătat reclamanta că indemnizația lunară acordată de stat în baza legilor speciale nu este acoperitoare pentru suferința trăită în acei ani de deportare, astfel încât o măsură reparatorie morală se impune a fi luată. În drept a invocat dispozițiile art. 1075 C. civ., Legea nr. 30/1994, Legea nr. 173/2006, O.U.G. nr. 214/1999 și Decretul-lege nr. 118/1990.

Hotărârea Judecătoriei Sânnicolau Mare. Prin sentința civilă nr. 327 din 11 martie 2009 s-a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sânnicolau Mare, invocată de pârât prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara. S-a reținut că acțiunea formulată privește acte emise de autorități publice centrale, fiind incidente dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

Hotărârea Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 303 din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a trimis cauza pentru soluționarea conflictului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. S-a reținut că acțiunea reclamantei are natură civilă, în cauză nefiind atacat vreun act administrativ ori refuzul pentru emiterea unui astfel de act, situație care ar fi atras incidența normelor speciale din materia contenciosului administrativ. S-a mai reținut că simpla invocare a unor acte normative speciale, cum ar fi Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999, nu e de natură să atragă competența instanței de contencios administrativ, deoarece obiectul acțiunii nu se circumscrie ipotezelor legale prevăzute de aceste acte normative și care fac trimitere la competența instanței de contencios administrativ, cu atât mai mult cu cât reclamanta a obținut drepturile ce i se cuveneau în calitate de persecutat politic și luptător în rezistența anticomunistă, prin hotărâri emise de autoritățile competente.

Considerentele instanței competente să soluționeze conflictul negativ de competență. 5.1. Reclamanta S.A., beneficiară a despăgubirilor acordate prin legi speciale, s-a plâns instanțelor judecătorești române că indemnizația acordată prin aceste legi nu poate fi acoperitoare față de suferința trăită în anii de deportare, astfel încât se impune o măsură reparatorie care să constea în plata de daune morale în cuantum de 50.000 euro. 5.2. Reclamanta nu a contestat hotărârea emisă în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și nu a formulat cerere la comisia special constituită în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, pentru a determina competența instanțelor de contencios administrativ în soluționarea cererii. 5.3. Se mai constată că în speță nu s-a solicitat emiterea vreunui act administrativ, anularea unui act administrativ și nu s-a atacat refuzul nejustificat al vreunei autorități în emiterea actelor administrative, pentru a fi aplicabilă ipoteza prevăzută de art. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată. 5.4. Cererea de obligare a Statului Român, prin M.F.P. la plata unor despăgubiri morale nu poate fi dată în atare condiții, decât în competența instanțelor de drept comun.

Față de acestea, în temeiul art. 22 C. proc. civ. coroborat cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ., urmează a se stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare.