ÎCCJ, Decizia nr. 79/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 54

din 3 aprilie 2003 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă

Camera de Comerț și Industrie a României și a municipiului București, s-a admis

excepția privind prescrierea dreptului la acțiune, dispunându-se respingerea

acțiunii înregistrate la Camera de Comerț și Industrie a României sub nr. M.16613

din 21 noiembrie 2002, formulată de reclamantele K.T.A. și K.T.T. SARL, ambele

cu sediul în Liban, la Beirut, împotriva pârâtei SC T. SA.

Invocând prevederile art. 364

și 365 C. proc. civ., K.T.A., denumire comercială a SC T.L., înregistrată la Registrul Comerțului din Beirut, sub nr. 309 și K.T.T. SARL (grupul K.), reclamante în

cererea de arbitrare, au formulat acțiuni în anulare împotriva sentinței

arbitrale nr. 54 din 3 aprilie 2003 a Curții de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a

municipiului București, cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, prin încheierea nr. 5174 din 30 noiembrie 2004, a

dispus scoaterea cauzei menționate de pe rol și trimiterea dosarului la Curtea de Apel București.

S-a motivat că în raport cu

dispozițiile art. II alin. (2) din Legea nr. 195/2004, pentru aprobarea O.U.G. nr.

58/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă,

coroborate cu cele ale art. 365 C. proc. civ., competența de soluționare a

acțiunilor în anulare, formulate de cele două societăți comerciale libaneze

împotriva sentinței arbitrale nr. 54 din 3 aprilie 2003 a Curții de Arbitraj

Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și

a municipiului București, revine în prezent Curții de Apel București.

Împotriva acestei încheieri,

SC K.T.A. și SC K.T.T. SARL au declarat recurs, invocând cazul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut în dezvoltarea

motivului invocat, că potrivit dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ., în

vigoare la data pronunțării sentinței arbitrale, competența de soluționare a litigiului,

după valoarea obiectului (de peste 10 miliarde lei), ar fi revenit Curții de

Apel București, astfel că, în raport cu prevederile art. 365 C. proc. civ.,

soluționarea acțiunii în anulare de față este de competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ca instanță imediat superioară Curții de Apel București.

S-a mai susținut că

dispoziția de la art. II din Legea nr. 195/2004 nu își găsește aplicarea în

speță, deoarece la data de 28 august 2003, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 58/2003,

aprobată prin această lege, cauza nu se mai afla în curs de judecată, întrucât

Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și

Industrie a României pronunțase soluția, încă de la data de 3 aprilie 2003.

În fine, s-a relevat că

dispozițiile art. II din Legea nr. 195/2004 nu sunt aplicabile în situații

particulare, cum este acțiunea în anulare formulată împotriva unei hotărâri

arbitrale, ci numai pentru situații comune, deoarece legiuitorul a urmărit

degrevarea instanței supreme, numai de cauzele având ca obiect astfel de

situații.

Recursul nu este fondat.

În adevăr, din dispoziția cu

caracter imperativ înscrisă în art. II alin. (2) din Legea nr. 195/2004, pentru

aprobarea O.U.G. nr. 58/2003, rezultă că procesele în materie comercială în

curs de judecată la data schimbării competenței, aflate pe rolul curților de

apel, în primă instanță, al căror obiect are o valoare de peste 10 miliarde

lei, vor fi trimise instanțelor competente.

Or, în raport cu această

dispoziție, instanța corespunzătoare tribunalului arbitral care s-a pronunțat

în cauză, a devenit tribunalul, astfel că, în speță, competența de soluționare

a acțiunii în anulare formulate de reclamante revine curții de apel, iar nu

instanței supreme.

Așa fiind și cum dispozițiile

procedurale referitoare la competența materială de judecată sunt de imediată

aplicabilitate, iar nerespectarea lor atrage nulitatea actelor îndeplinite, se

impune să se constate că secția comercială a instanței supreme a procedat

corect, dispunând scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea acesteia la Curtea de Apel București, devenită competentă să soluționeze acțiunile în anulare conexe

formulate de cele două reclamante.

În această privință,

susținerea recurentelor, că în situațiile particulare, cum este aceea a

acțiunii în anulare împotriva unei acțiuni arbitrale, nu ar fi aplicabile

dispozițiile art. II alin. (2) din Legea nr. 195/2004, nu poate fi luată în

considerare, deoarece este lipsită de suport legal.

Astfel, cât timp prin acele

dispoziții nu se face nici o distincție referitoare la competență, în raport cu

situațiile la care se referă recurentele, nici instanțele nu sunt îndreptățite

să procedeze la astfel de diferențieri în stabilirea competenței lor de a

judeca.

În consecință,

constatându-se că susținerile formulate în cadrul criticilor aduse încheierii

prin motivul de casare invocat de reclamante, nu sunt întemeiate, urmează a se

dispune respingerea recursului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantele K.T.A. și K.T.T. SARL Liban împotriva

încheierii nr. 5174 din 30 noiembrie 2004, a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția comercială.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 martie 2005.