ÎCCJ, Decizia nr. 115/2004

Asupra contestației în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 3 octombrie 2002, V.E.C. a

formulat acțiune în anulare, solicitând desființarea sentinței arbitrale nr. 355

din 28 iunie 2002 a Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de

Comerț și Industrie a României.

Prin decizia nr. 1618 din 17 martie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins acțiunea în

anulare, ca nefondată.

Prin aceeași decizie, secția

comercială a Curții Supreme de Justiție a respins și acțiunea în anulare

conexată, privitoare la sentința arbitrală nr. 185 din 27 iunie 2001 a

aceluiași tribunal arbitral, precum și acțiunea în anulare privitoare la

încheierea din 22 iunie 2000, pronunțată în dosarul nr. 5/2000.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că tribunalul arbitral a avut competența soluționării în fond a litigiului, în

raport cu existența convenției arbitrale încorporate în contractul cadru.

Totodată, tribunalul arbitral a examinat

excepția invocată, a administrat probe și a apreciat corect asupra validității

convenției arbitrale menționate.

Împotriva acestei decizii, V.E.C. a

declarat recurs, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7,

9 și 10 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 613 din 8 decembrie

2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, a respins

recursul, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

recurs a reținut că hotărârea atacată nu este supusă cazurilor de modificare

invocate de recurentă, deoarece:

- considerentele hotărârii atacate

susțin soluția de respingere a acțiunii în anulare;

- excepția de necompetență a

tribunalului arbitral a fost legal respinsă;

- dreptul la apărare privitor la

posibilitatea de a lua cunoștință de actele dosarului, de a formula cereri, de

a solicita probe și de a invoca excepții a fost asigurat acestei părți;

- eventuala culpă a mandatarului,

constând în pretinsa depășire a limitelor mandatului nu poate fi examinată

într-un litigiu neavând acest obiect;

- probatoriul administrat în cauză a

dovedit ratificarea de către mandant a activității mandatarului.

Împotriva acestei din urmă decizii, V.E.C.

a formulat contestație în anulare, invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

Contestatoarea a susținut generic

că, respingând recursul, instanța a omis, din greșeală, să cerceteze toate

motivele de recurs formulate.

La data de 5 martie 2004,

contestatoarea a depus dezvoltarea motivelor contestației în anulare.

Contestatoarea a arătat că „problema

centrală, esențială, unică a litigiului constă în stabilirea competenței

arbitrale, așa cum a fost reținută prin încheierea din 22 iunie 2000 de către

Curtea de Arbitraj.

Competența arbitrală a fost reținută

prin încheierea menționată, în raport cu contractele cadru anuale anterioare,

or, acestea nu există ca înscrisuri probatorii, iar tribunalul arbitral nu a

fost în măsură a le prezenta, pentru a răspunde excepției invocate.

Învestită cu soluționarea acțiunii

în anulare formulate împotriva sentinței arbitrale, în cadrul căreia a fost

invocată și chestiunea inexistenței probei, secția comercială a Curții Supreme

de Justiție a evitat soluționarea excepției.

Completul de 9 judecători al Înaltei

Curți de Casație și Justiție, învestit cu recursul declarat împotriva deciziei secției

comerciale a aceleiași Curți, a omis examinarea excepției, reiterată,

privitoare la inexistența probelor pe care s-a bazat competența arbitrală.

Contestatoarea a arătat că, deși

considerentele deciziei în recurs abundă în diverse argumente, aceasta omite,

însă, „chestiunea litigioasă”. Aceasta a susținut că argumentarea din

considerente, cu referire la omisiunea examinării motivului de recurs invocat,

este pe de o parte inexactă și, pe de altă parte, în contradicție cu

„conținutul dosarului”.

Pe de altă parte, contestatoarea

face referiri la încercările intimatei de a crea confuzii, invocând diferite

contracte, care, în realitate, sunt comenzi ordinare.

De asemenea, instanța a omis a

examina critica referitoare la nesemnarea contractului cadru pe anul 1998 de

către salariatul administrativ R.G.

În concluzie, V.E.C. a solicitat

soluționarea contestației în anulare cu stricta respectare a dispozițiilor

legale.

Contestația în anulare este

nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 318 teza II C. proc.

civ., invocat de contestatoarea V.E.C., „hotărârile instanțelor de recurs mai

pot fi atacate cu contestație, (...) sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte, a omis, din greșeală, să cerceteze vreunul dintre

motivele de modificare sau casare”.

Din economia textului legal menționat

rezultă că nu pot constitui motive pentru exercitarea contestației în anulare

specială, întemeiată pe art. 318 C. proc. civ., eventuale greșeli de apreciere

a probelor sau de interpretare a unor dispoziții de drept substanțial sau

procedural, precum și împrejurarea răspunderii prin considerente la fiecare

critică în parte sau la gruparea acestor critici sub un motiv de casare sau

modificare și răspunderea, printr-un considerent comun, ci exclusiv, în

situația respingerii sau admiterii în parte, a omisiunii instanței de recurs de

a examina un motiv de casare sau de modificare

Cale extraordinară de atac fiind,

contestația în anulare este admisibilă numai în cazurile limitativ enumerate de

lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare.

Ca atare, cu referire la temeiul

invocat de parte, admisibilitatea contestației în anulare este condiționată

exclusiv de omisiunea examinării unui motiv de casare sau modificare, invocat

de parte în recurs.

Cu alte cuvinte, excede acestui

motiv de anulare eventuala greșeală de judecată, cu referire la soluția dată

motivului examinat.

În cauză, din examinarea hotărârii

atacate, se constată că instanța de recurs a examinat toate motivele de recurs

invocate, în număr de trei, răspunzând acestora și, inclusiv, fiecărei critici

în parte, subsumate acestora.

Ca atare, criticile formulate prin

contestația în anulare se constată a fi neîntemeiate, sub aspectul omisiunii

invocate.

Pe de altă parte, cu privire la

critica privitoare la omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra

nesemnării contractului de către numitul R.G., se constată că aceasta nu a fost

formulată în recurs. Astfel, în recursul declarat împotriva hotărârii secției

comerciale a Curții Supreme de Justiție, V.E.C. nu a invocat nesemnarea

contractului cadru, ci a susținut că numitul G.R. nu avea calitate pentru a

semna contractul menționat, critică ce a fost examinată în soluționarea căii de

atac exercitate de această parte.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de SC V.E.C. New York – S.U.A. împotriva deciziei nr. 613 din 8

decembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 9

judecători, ca nefondată.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.