ÎCCJ, Decizia nr. 115/2004

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 3 octombrie 2002, V.E.C. a formulat acțiune în anulare, solicitând desființarea sentinței arbitrale nr. 355 din 28 iunie 2002 a Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Prin decizia nr. 1618 din 17 martie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins acțiunea în anulare, ca nefondată. Prin aceeași decizie, secția comercială a Curții Supreme de Justiție a respins și acțiunea în anulare conexată, privitoare la sentința arbitrală nr. 185 din 27 iunie 2001 a aceluiași tribunal arbitral, precum și acțiunea în anulare privitoare la încheierea din 22 iunie 2000, pronunțată în dosarul nr. 5/2000.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că tribunalul arbitral a avut competența soluționării în fond a litigiului, în raport cu existența convenției arbitrale încorporate în contractul cadru. Totodată, tribunalul arbitral a examinat excepția invocată, a administrat probe și a apreciat corect asupra validității convenției arbitrale menționate. Împotriva acestei decizii, V.E.C. a declarat recurs, invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. Prin decizia nr. 613 din 8 decembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, a respins recursul, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că hotărârea atacată nu este supusă cazurilor de modificare invocate de recurentă, deoarece: - considerentele hotărârii atacate susțin soluția de respingere a acțiunii în anulare; - excepția de necompetență a tribunalului arbitral a fost legal respinsă; - dreptul la apărare privitor la posibilitatea de a lua cunoștință de actele dosarului, de a formula cereri, de a solicita probe și de a invoca excepții a fost asigurat acestei părți; - eventuala culpă a mandatarului, constând în pretinsa depășire a limitelor mandatului nu poate fi examinată într-un litigiu neavând acest obiect; - probatoriul administrat în cauză a dovedit ratificarea de către mandant a activității mandatarului.

Împotriva acestei din urmă decizii, V.E.C. a formulat contestație în anulare, invocând dispozițiile art. 318 C. proc. civ. Contestatoarea a susținut generic că, respingând recursul, instanța a omis, din greșeală, să cerceteze toate motivele de recurs formulate. La data de 5 martie 2004, contestatoarea a depus dezvoltarea motivelor contestației în anulare. Contestatoarea a arătat că „problema centrală, esențială, unică a litigiului constă în stabilirea competenței arbitrale, așa cum a fost reținută prin încheierea din 22 iunie 2000 de către Curtea de Arbitraj. Competența arbitrală a fost reținută prin încheierea menționată, în raport cu contractele cadru anuale anterioare, or, acestea nu există ca înscrisuri probatorii, iar tribunalul arbitral nu a fost în măsură a le prezenta, pentru a răspunde excepției invocate.

Învestită cu soluționarea acțiunii în anulare formulate împotriva sentinței arbitrale, în cadrul căreia a fost invocată și chestiunea inexistenței probei, secția comercială a Curții Supreme de Justiție a evitat soluționarea excepției. Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestit cu recursul declarat împotriva deciziei secției comerciale a aceleiași Curți, a omis examinarea excepției, reiterată, privitoare la inexistența probelor pe care s-a bazat competența arbitrală. Contestatoarea a arătat că, deși considerentele deciziei în recurs abundă în diverse argumente, aceasta omite, însă, „chestiunea litigioasă”. Aceasta a susținut că argumentarea din considerente, cu referire la omisiunea examinării motivului de recurs invocat, este pe de o parte inexactă și, pe de altă parte, în contradicție cu „conținutul dosarului”.

Pe de altă parte, contestatoarea face referiri la încercările intimatei de a crea confuzii, invocând diferite contracte, care, în realitate, sunt comenzi ordinare. De asemenea, instanța a omis a examina critica referitoare la nesemnarea contractului cadru pe anul 1998 de către salariatul administrativ R.G. În concluzie, V.E.C. a solicitat soluționarea contestației în anulare cu stricta respectare a dispozițiilor legale. Contestația în anulare este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 318 teza II C. proc. civ., invocat de contestatoarea V.E.C., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, (...) sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis, din greșeală, să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare”.

Din economia textului legal menționat rezultă că nu pot constitui motive pentru exercitarea contestației în anulare specială, întemeiată pe art. 318 C. proc. civ., eventuale greșeli de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții de drept substanțial sau procedural, precum și împrejurarea răspunderii prin considerente la fiecare critică în parte sau la gruparea acestor critici sub un motiv de casare sau modificare și răspunderea, printr-un considerent comun, ci exclusiv, în situația respingerii sau admiterii în parte, a omisiunii instanței de recurs de a examina un motiv de casare sau de modificare Cale extraordinară de atac fiind, contestația în anulare este admisibilă numai în cazurile limitativ enumerate de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare.

Ca atare, cu referire la temeiul invocat de parte, admisibilitatea contestației în anulare este condiționată exclusiv de omisiunea examinării unui motiv de casare sau modificare, invocat de parte în recurs. Cu alte cuvinte, excede acestui motiv de anulare eventuala greșeală de judecată, cu referire la soluția dată motivului examinat. În cauză, din examinarea hotărârii atacate, se constată că instanța de recurs a examinat toate motivele de recurs invocate, în număr de trei, răspunzând acestora și, inclusiv, fiecărei critici în parte, subsumate acestora. Ca atare, criticile formulate prin contestația în anulare se constată a fi neîntemeiate, sub aspectul omisiunii invocate. Pe de altă parte, cu privire la critica privitoare la omisiunea instanței de recurs de a se pronunța asupra nesemnării contractului de către numitul R.G., se constată că aceasta nu a fost formulată în recurs.

Astfel, în recursul declarat împotriva hotărârii secției comerciale a Curții Supreme de Justiție, V.E.C. nu a invocat nesemnarea contractului cadru, ci a susținut că numitul G.R. nu avea calitate pentru a semna contractul menționat, critică ce a fost examinată în soluționarea căii de atac exercitate de această parte. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC V.E.C. New York – S.U.A. împotriva deciziei nr. 613 din 8 decembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 9 judecători, ca nefondată. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.