ÎCCJ, Decizia nr. 613/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 3 octombrie 2002, S.C. „V.C.” Inc New York-SUA a formulat acțiune în anulare, solicitând desființarea sentinței arbitrale nr. 355 din 28 iunie 2002 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României. Totodată, reclamanta a solicitat să se constate că, referitor la litigiul cu S.C. „O.” S.A. Râmnicu Vâlcea, competența soluționării în fond a acestuia revine instanțelor din Statul New York-SUA. În susținerea acțiunii, reclamanta a invocat următoarele motive: -tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală operantă; -hotărârea arbitrală încalcă dispoziții imperative ale legii.

Prin decizia nr. 1618 din 17 martie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a respins acțiunea în anulare, ca nefondată. Totodată, prin aceeași decizie, s-a respins și acțiunea în anulare, conexată, privind aceeași sentință arbitrală, precum și acțiunea în anulare formulată împotriva încheierii din 22 iunie 2000, din dosarul nr. 5/2000, al aceluiași tribunal arbitral. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că tribunalul arbitral a avut competența soluționării în fond a litigiului, în raport de existența convenției arbitrale încorporate în contractul cadru. Totodată, tribunalul arbitral a examinat excepția invocată, a administrat probe și a apreciat corect asupra validității convenției arbitrale menționate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. „V.C.” Inc New York-SUA a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. S-a susținut că instanța de judecată, soluționând acțiunea în anulare cu care a fost sesizată, nu a examinat susținerile reclamantei și probele administrate, considerentele hotărârii atacate constând în argumente străine de natura pricinii, fără relevanță asupra soluției pronunțate. Totodată, instanța de judecată a ignorat cu desăvârșire condițiile de validitate ale contractului de mandat, astfel că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: 1. Cu privire la primul motiv de recurs – art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. : „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Este adevărat că prin art. 261 pct. 5 C. proc. civ. a fost stabilită obligația instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea acesteia, precum și motivele pentru care au fost respinse cereri și înlăturate probe. Cum însă în recurs se examinează hotărârea atacată și nu pretenția propriu-zisă dedusă judecății, iar cazul de modificare vizează mai mult netemeinicia, calea de atac este admisibilă iar hotărârea atacată este supusă modificării exclusiv în situația constatării contradicției între considerente și dispozitiv.

În cauză, potrivit dispozitivului, acțiunea în anulare a fost respinsă, iar din considerentele hotărârii atacate, menționate de recurentă, nu rezultă că soluția pe care acestea o susțin ar fi una contrară, respectiv de admitere a acțiunii în anulare. Ca atare, hotărârea atacată nu este supusă cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentă. Sub acest motiv de modificare, recurenta a invocat greșita respingere a excepției de necompetență a instanței arbitrale și încălcarea dreptului la apărare, de către aceeași instanță. Cu privire la excepția de necompetență a tribunalului arbitral se constată că aceasta a fost legal respinsă. Astfel, recurenta invocă lipsa clauzei compromisorii, neavută în vedere de instanța sesizată cu soluționarea acțiunii în anulare.

Or, din hotărârile arbitrale atacate pe calea acțiunii în anulare se constată că tribunalul arbitral a statuat asupra competenței de soluționare a cauzei – atât asupra acțiunii principale, cât și asupra cererii reconvenționale – nu în temeiul unei clauze compromisorii, privind raporturile patrimoniale deduse judecății, ci în baza art. 13 din Regulile de procedură arbitrală, cu referire la clauza înscrisă în contractul cadru, raportat la introducerea cererii principale, a celei reconvenționale și acordul pârâtei privind soluționarea cauzei de către Tribunalul Arbitral. Examinând cea de a doua critică, se constată că dreptul la apărare privitor la posibilitatea de a lua cunoștință de actele dosarului, de a formula cereri , de a solicita probe sau de a invoca excepții a fost asigurat acestei părți.

Este de reținut că dreptul la apărare privește asigurarea cadrului necesar aflării adevărului, examinarea cererilor formulate de părți, respectiv a excepțiilor invocate și pronunțarea legală asupra acestora. Ca atare, respingerea legală a unor cereri formulate sau excepții invocate, în condițiile asigurării condițiilor necesare pentru luarea la cunoștință a actelor dosarului și organizarea de către parte a apărării, nu reprezintă o încălcare a dreptului la apărare. 2. Cu privire la motivul de recurs privind nelegalitatea hotărârii atacate – art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – invocat de recurenta S.C. „V.C.” Recurenta a invocat ignorarea de către instanță a condițiilor de valabilitate a contractului de mandat, cu referire la semnarea contractului cadru pe anul 1998, de către angajatul R.G., în lipsa unui mandat special în acest sens.

Și acest motiv de modificare se constată a fi neîntemeiat. Astfel, nu se contestă calitatea numitului R.G. de reprezentant al recurentei care, în această calitate a semnat contractul cadru menționat. Or, eventuala culpă a mandatarului, constând în pretinsa depășire a limitelor mandatului dat, nu poate fi examinată în prezentul litigiu și este lipsită de relevanță față de raporturile juridice născute între S.C. „V.C. " și S.C. „O" .S.A. pe această cale. Ca atare și acest motiv de modificare se constată a fi neîntemeiat. 3. Cu privire la cel de al treilea motiv de modificare – art. 304 pct. 10 C. proc. civ.: „ când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii”.

Din dezvoltarea acestui caz de modificare invocat de recurentă, rezultă că hotărârea atacată este criticată pentru faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra dovezilor din care rezulta că angajatul R.G. nu era abilitat să semneze contractul și că semnarea contractului a fost ascunsă conducerii S.C. „V.C." de către acesta timp de mai multe luni. Potrivit art. 378 din C. com., mandatarul este dator a face cunoscut mandantului toate faptele ce ar putea să-l hotărască pe acesta a revoca sau modifica mandatul. Este adevărat că obligațiile contractate de mandatar prin depășirea mandatului primit nu se răsfrâng asupra mandantului care, totuși, poate să ratifice activitatea mandatarului său, împrejurare în raport de care devine titularul drepturilor și obligațiilor contractate pe seama sa.

În cauză, în baza contractului semnat de reprezentantul în România a firmei S.C. „V.C.", s-au derulat operațiuni comerciale între aceasta și S.C. „O.” S.A. După aducerea la cunoștința S.C. „V.C.", cu întârzierea arătată, a faptului semnării contractului, acesta s-a derulat în continuare, ceea ce impune concluzia existenței mandatului și ratificării activității numitului R.G. de semnare a contractului cadru pe 1998. Ca atare, instanța a valorizat corect probele menționate, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.C. „V.C.” Inc New York – SUA împotriva deciziei nr. 1618 din 17 martie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat. Pronunțată astăzi 8 decembrie 2003, în ședință publică.