ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1618/2003

Asupra acțiunii în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei: I.1.

Prin sentința nr. 185 din 27 iunie 2001 a Curții de Arbitraj Internațional a fost admisă acțiunea O., fiind obligată pârâta V. la plata sumei de 2,3 milioane mărci germane, cu titlu de preț al mărfurilor livrate în cursul anului 1999, potrivit contractului-cadru nr. 99/PET/CC din 3 decembrie 1998. 2. Anterior, instanța arbitrală, prin încheierea din 22 iunie 2000, a respins excepția de necompetență, invocată de V., reținând valabilitatea clauzei compromisorii, întrucât: - prevede expres competența Curții de Arbitraj de pe lângă C.C.I.R.; - în aceeași formulă, clauza a existat și în contractele cadru anterioare, dintre aceleași părți; - contractul a fost semnat cu mandat special de șeful reprezentanței V. la București; - „comanda de cumpărare nu îndeplinește condițiile necesare a investi un organ de jurisdicție, din Statul New York, fiind lipsită de relevanță, în raport cu clauza compromisorie, în favoarea acestui arbitraj”.

3. Contra sentinței, V. a introdus acțiunea în anulare, pe temeiurile din art. 364 lit. b) (inexistența convenției arbitrale sau caracterului nul, ori inoperant al acesteia) și art. 364 lit. i) C. proc. civ. (hotărârea încalcă ordinea publică), reluând aceleași argumente examinate prin încheierea din 22 iunie 2000 de Curtea de Arbitraj: - șeful reprezentanței nu a avut un mandat scris special să semneze contractul cadru, a cărui existență a ascuns-o, iar în anii anteriori nu au existat asemenea contracte-cadru (nefiind depuse originalele, ci numai copii xerox), iar hotărârea încalcă ordinea publică, întrucât instanța arbitrală a respins pârâtei V. proba cu martori și cu interogatoriu. La termenul din 17 septembrie 2002, V. a renunțat, însă, la cel de-al doilea motiv prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc.

civ. II.1. Prin sentința nr. 355 din 28 iunie 2002, aceeași instanță arbitrală a respins cererea reconvențională formulată de V., împotriva reclamantei O., iar, prin încheierea din 30 octombrie 2001, Curtea de Arbitraj s-a declarat competentă pentru aceleași motive ca și în prima cauză (încheierea din 22 iunie 2000). Împotriva acestei sentințe, V. a introdus acțiune în anulare, invocând, de asemenea, cele două motive prevăzute de art. 364 lit. b) și lit. i) C. proc. civ., ambele relevate la pct. I.3. Curtea, la cererea părților, în conformitate cu art. 164 C. proc. civ., a conexat cele două acțiuni în anulare, judecata continuând în dosarul nr. 6060/2001. În Drept: III. Acțiunile reunite sunt nefondate.

1. Prin decizia nr. V din 25 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secțiile unite, dată în interesul legii, s-a statuat că acțiunea în anulare este o cale de atac, cu unele particularități, iar, conform art. 365 pct. 1 C. proc. civ., competența judecării acesteia, în primă instanță, aparține secției comerciale a C.S.J., instanță „imediat superioară” cele prevăzute de art. 342 C. proc. civ., în speță, Curtea de Apel București. Dispozițiile din art. 366 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că: „Hotărârea instanței judecătorești, cu privire la acțiunea în anulare, poate fi atacată numai cu recurs”, situație în care decizia secției comerciale a Curții Supreme de Justiție este susceptibilă de recurs, la Completul de 9 judecători.

2. Motivul acțiunii în anulare și argumentele invocate au fost examinate de instanța arbitrală, fiind respinse motivat. 2.1. Potrivit art. 343 3 pct. 2 C. proc. civ.: „Tribunalul Arbitral își verifică propria competență de a soluționa un litigiu și hotărăște, în această privință, printr-o încheiere, care se poate desființa numai prin acțiunea în anulare introdusă, împotriva hotărârii arbitrale, conform art. 364”. Curtea de Arbitraj s-a conformat riguros acestei dispoziții imperative, prin încheierile din 20 iunie 2000 și din 30 octombrie 2001, laborios și temeinic motivate. Curtea și-a verificat propria competență, examinând convenția arbitrală din cuprinsul contractului-cadru, atât în textul clauzei proprii, cât și în contextul raportului contractual „de linie” dintre părți, astfel că i-a dat semnificația juridică adecvată, în concordanță cu voința reală a părților.

2.2. Pârâta V., în acțiunea în anulare, a reluat excepția de necompetență, formulând-o ca motiv de anulare, pe temeiul art. 364 lit. b) C. proc. civ., care prevede că „Tribunalul arbitral a soluționat litigiul, fără să existe o convenție arbitrală, sau în temeiul unei convenții nule, sau inoperante”. În speță, corect s-a reținut existența convenției arbitrale încorporate în contractul-cadru, care prevede că „disputele dintre părți, care nu vor fi rezolvate pe cale amiabilă, vor fi supuse, în vederea soluționării, instanței arbitrale de pe lângă Camera de Comerț a României, a cărei hotărâre, întemeiată pe legea română, va fi definitivă și executorie”. Așadar, părțile au decis, prin convenția arbitrală, asupra competenței legislative, cât și asupra celei jurisdicționale, supunând contractul și jurisdicția lui legii române și instanței arbitrale, determinate de ele.

2.3. Valabilitatea convenției arbitrale a fost, de asemenea, corect validată de Curtea de arbitraj, care a interpretat probele administrate și susținerile părților, integrate raporturilor anterioare și concomitente dintre ele. Evident că a existat un mandat special, dat șefului reprezentanței V. la București, pentru a semna contractul-cadru 1998, în conformitate cu practica anilor anteriori a părților, ale căror contracte, similare, au și fost executate. Curtea constată, așadar, că nu există probată, nici o cauză de nulitate, a convenției, iar, pe de altă parte, aceasta nu a devenit inoperantă, ca efect a unor alte clauze din comanda de cumpărare, care, așa cum a reținut instanța arbitrală, nu îndeplinește condițiile pentru a revoca acea convenție, ori a o face inoperantă, dar nici pentru a constitui o clauză compromisorie, în favoarea altui arbitraj.

3. În sfârșit, potrivit art. 168 pct. 2 din Legea nr. 105/1992, privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, încălcarea ordinii publice poate avea loc când se nesocotește competența exclusivă a instanțelor române. Pârâta V., însă, a renunțat, în prima acțiune în anulare, la acest al doilea motiv (art. 364 lit. i) C. proc. civ.), realizând, așadar, că soluția instanței privind respingerea unei probe nu constituie, prin ea însăși, o încălcare a ordinii publice. 4. Pârâta V. nu a invocat motive de fond, dar nu este lipsit de semnificație pentru raporturile de colaborare dintre părți și faptul că suma, la care a fost obligată prin sentința arbitrală atacată, a fost recunoscută de conducerea acesteia, la termenul din 15 martie 2001, în fața instanței americane, invocându-se compensarea creanțelor sale cu aceasta (1.191.520 dolari S.U.A.).

În raport cu cele ce preced, pârâta V. urmează ca, în baza art. 274 C. proc. civ., să fie obligată la plata sumei de 15.000 dolari S.U.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, în echivalent lei, la cursul B.N.R. din ziua plății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, ambele acțiuni în anulare, formulate de S.C. V. S.U.A., împotriva sentințelor arbitrale nr. 185 din 27 iunie 2001 a C.A.C.I.-C.C.I.R. și nr. 355 din 28 iunie 2002 ale aceleiași instanțe arbitrale, precum și contra încheierii din 22 iunie 2000 din dosarul nr. 5/2000. Obligă petenta la plata sumei de 15.000 dolari S.U.A., la cursul B.N.R. în lei din ziua plății, reprezentând cheltuieli de judecată către intimata S.C. O. SA Râmnicu Vâlcea. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 17 martie 2003.