ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1126/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Petiționara SC N. Iași a solicitat, pe calea acțiunii în anulare, desființarea hotărârii arbitrale nr. 33 din 6 august 2001, pronunțată de Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov, prin care a fost admisă cererea reclamantei H. SA. Curtea de Apel Brașov, prin decizia 314/R din 7 mai 2002, a respins acțiunea, reținând, în esență, că modalitatea încheierii contractului prin corespondență nu este condiționată de semnarea acestuia, ci manifestarea de voință se realizează prin acceptarea ofertei. În asemenea situație, acțiunea în anulare nu poate fi încadrată într-una din situațiile prevăzute de art. 364 C. proc.

civ. Împotriva hotărârii judecătorești, astfel pronunțate, petiționara a declarat recurs, la data de 5 mai 2002, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta susține că, în mod greșit, a fost sesizat tribunalul arbitral, în condițiile în care nu există o clauză compromisorie valabilă, care să atribuie litigiul unei astfel de instanțe. Potrivit art. 343 alin. (1) C. proc. civ., convenția arbitrală se încheie în scris, sub pedeapsa nulității, iar contractul părților, care include o clauză compromisorie, nu este semnată de ambele părți. Critica pe fond a cauzei are în vedere greșita obligare la daune-interese rezultate din contravaloarea produselor reparate, penalități de întârziere și cheltuieli de judecată, cât timp, înainte de introducerea acțiunii în anulare, plățile au fost efectuate.

Recursul este fondat și va fi admis pentru considerentele ce se vor expune. Clauza compromisorie este expresia voinței părților de a renunța la jurisdicția de drept comun. Fie că este cuprinsă sub forma unei stipulații sau clauze în contractul principal, fie exprimată printr-un înscris separat, ea privește litigiile ce se vor naște, cu privire la relațiile contractuale născute între părți și are un caracter independent. De aceea, problema acțiunii în anularea clauzei compromisorii poate lua fizionomia unei apărări față de acțiunea principală.

Forma convenției de arbitraj comportă, însă, discuții, pentru că apare ca o clauză contractuală în contractul principal, care, în cele mai multe cazuri, se încheie prin intermediul contractelor tip sau în condiții generale, prin referire la uzurile codificate sau ca un contract separat, iar unele legislații pretind un înscris autentic, altele act sub semnătură privată, pentru ca unele să ceară numai forma orală, ca manifestare de voință. În convenția europeană asupra arbitrajului comercial se prevede că, prin convenție de arbitraj, se înțelege o clauză compromisorie inserată în contract și semnată de către părți ori conținută într-un schimb de scrisori sau alte comunicări, iar în raporturile dintre țări, a căror lege nu impune forma scrisă, orice convenție încheiată în formele permise de aceste legi [art. 1 pct. a)]. Fiind un act consensual, proba convenției de arbitraj se face prin orice mijloace.

Art. 341 C. proc. civ. precizează că părțile pot stabili, prin convenție arbitrală sau act scris, încheiat ulterior, fie prin referire la o anumită reglementare, normele privind constituirea tribunalului arbitral în procedura de urmat. Art. 364 C. proc. civ. stabilește motivele pentru care hotărârea arbitrală poate fi desființată, iar lit. b) privește soluționarea litigiului în lipsa convenției arbitrale sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante. Contractul de furnizare nr. 81 din 12 martie 1999, prevedea, la art. XI, clauza compromisorie. Totodată, art. XIII înlătura orice înțelegere orală anterioară sau ulterioară încheierii lui. Contractul, însă, nu a fost semnat de ambele părți contractante, iar dacă efectele, în privința derulării activităților comerciale, s-au produs prin executarea lucrărilor de reparații, efectele clauzei compromisorii sunt discutabile.

În privința încheierii contractului între absenți, acceptarea ofertei reprezintă manifestarea bilaterală a părților de a naște raporturi juridice între acestea, clauza compromisorie, însă, este o entitate distinctă, independentă, care trebuie dovedită, în condițiile în care contractul principal este astfel încheiat, iar dovada se face cu orice mijloc de probă. Faptul că beneficiara comenzilor a semnat anexele la contract nu asigură suficiența probatorie pentru existența acordului de voință, de a renunța la jurisdicția de drept comun, pentru a supune viitorul lor litigiu instanței private. De aceea, constatând insuficiența probelor privind competența de soluționare a litigiului părților, în temeiul dispozițiilor art. 313 C. proc.

civ., pentru corecta aplicare a legii, Curtea va casa decizia nr. 314 din 7 mai 2002, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, cu trimitere spre rejudecare, pentru administrarea probelor privind existența clauzei compromisorii. Celelalte critici urmează a fi avute în vedere, în condițiile în care se va relua judecata fondului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC N. SA Iași, împotriva deciziei nr. 314 din 7 mai 2002 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, pe care o casează și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 21 februarie 2003.