ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 149/2004
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 149/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată sub nr.2666/1999 la Tribunalul București, venită prin
declinare de competență de la Tribunalul Timiș, reclamanta S.C. „D.” S.R.L. a
chemat-o în judecată pe pârâta S.C. „A.” S.R.L., solicitând obligarea acesteia
la plata sumei de 16.025 dolari SUA sau contravaloarea în lei la data
efectuării plății, cât și instituirea unui sechestru asigurător asupra
bunurilor mobile proprietatea pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta
a formulat cerere reconvențională, susținând că livrarea mărfii s-a făcut cu întârziere
și cu deficiențe de fabricație și, a solicitat obligarea reclamantei să-i
plătească suma de 41.876 mărci germane reprezentând suma reținută de
beneficiarul final al mărfii, firma D. GmbH pentru efectuarea remedierilor
datorate calității necorespunzătoare a mărfii.
Prin
sentința civilă nr.71 din 12 ianuarie 2000, Tribunalul București, secția
comercială a admis acțiunea principală formulată de reclamanta pârâtă și a
obligat-o pe pârâta reclamantă la plata sumei de 16.025 dolari SUA echivalent
în lei la data executării reprezentând contravaloare produse neachitate.
A admis
excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei-pârâte și excepția
prescripției dreptului la acțiune privind pretențiile S.C. „A.” S.R.L.
A
respins cererea reconvențională.
A
obligat-o pe pârâta-reclamantă la plata sumei de 13.350.000 lei cheltuieli de
judecată către reclamanta-pârâtă.
Pentru
a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că potrivit
contractului nr.177/1995, reclamanta a executat și livrat pârâtei tâmplărie tip
DOVA în valoare totală de 33.283 dolari SUA, din care s-a achitat un avans în
sumă de 17.258 dolari SUA, iar diferența de 16.025 dolari SUA, deși trebuia
plătită până la 17 noiembrie 1995, nu a mai fost achitată de către pârâtă, chiar
dacă produsele au fost recepționate la 2 noiembrie 1995, fără a se consemna
vicii ascunse.
Cu
privire la cererea reconvențională s-a considerat că, pe de-o parte, în
contractul nr.2/1995 încheiat de pârâtă cu societatea germană D. GmbH
reclamanta nu este parte, și prin urmare, nu are calitate procesuală pasivă,
iar pe de altă parte, pârâta-reclamantă ar fi putut cere recunoașterea
dreptului său în termenul general de prescripție, ori cererea a fost formulată
cu depășirea acestui termen.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel pârâta și, prin decizia civilă nr.1443 din 16
mai 2000, Curtea de Apel București, secția comercială l-a anulat ca insuficient
timbrat, obligând-o pe apelanta-pârâtă la plata sumei de 8.000.000 lei către
intimata-reclamantă.
Prin
decizia nr.3737 din 14 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția
comercială a admis recursul pârâtei împotriva deciziei mai sus menționate, pe
care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe spre soluționare.
În
rejudecare, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială prin decizia
civilă nr.91 din 11 aprilie 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de
pârâtă împotriva sentinței civile nr.71 din 12 ianuarie 2000, pronunțate de
Tribunalul București, secția comercială, obligând-o pe apelantă către intimată
la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000.000 lei.
În
motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că în ședința publică din
24 ianuarie 2002, apelanta și-a precizat apelul în sensul că renunță la primul
motiv de apel referitor la cererea reconvențională, contestând numai obligarea
sa la plata sumei de 16.025 dolari SUA către reclamanta-intimată.
Privind
această sumă instanța a reținut în esență că soluția tribunalului este corectă,
având în vedere că apelanta beneficiară a preluat marfa fără rezerve, astfel
cum rezultă din procesul verbal de recepție, pe care și l-a însușit și deci
nu-și poate invoca propria turpitudine; pârâta nu a arătat care sunt motivele
de neplată în raport de obligația asumată prin contractul încheiat între părți
și prin procesul verbal de recepție, în timp ce reclamanta și-a îndeplinit
obligația contractuală; expertiza tehnică solicitată de apelantă a fost
respinsă fiind apreciată neconcludentă și neutilă cauzei.
Împotriva
deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta, întemeindu-se pe dispozițiile
art.304 pct.7 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia și
modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, astfel cum
a fost formulat, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantei și admiterea
cererii reconvenționale, așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. A
mai cerut și suspendarea executării deciziei criticate în recurs – cerere ce a
fost respinsă prin încheierea pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția
comercială, la data de 13 iunie 2003.
În
motivarea recursului său, pârâta arată că:
1) greșit s-a reținut că a renunțat la
capătul de cerere din apel privind atacarea soluției instanței de fond sub
aspectul respingerii cererii reconvenționale, întrucât această renunțare nu
s-a făcut cu respectarea dispozițiilor imperative ale art.69 C. proc. civ.;
2)
hotărârea pronunțată de instanța de apel cuprinde motive contradictorii, în
sensul că instanța a considerat primul motiv de apel nefondat, dar a luat și
act că s-a renunțat la judecata recursului;
3) în
mod eronat s-a reținut că apelanta nu a invocat excepția de neexecutare a
contractului, pentru că intimata-reclamantă, nu și-a respectat obligațiile
contractuale în ceea ce privește termenul de livrare a produselor, calitatea
acestora și garantarea calității produselor, toate aceste încălcări ale
prevederilor contractuale conducând în mod clar la fundamentarea excepției de
neexecutare a contractului, care nu era necesar a fi invocată expres și, în consecință,
pârâta nu poate fi ținută de angajamentul de plată, pentru suma solicitată de
reclamantă.
Recursul
nu este fondat.
Din
examinarea actelor dosarului se constată următoarele:
Susținerea
aplicării dispozițiilor art.69 alin.1 C. proc. civ., în conformitate cu care
„recunoașterile privitoare la drepturile în judecată, renunțările, cum și
propunerile de tranzacție nu se pot face decât în temeiul unor procuri
speciale”, considerate a fi ignorate de instanța de apel în soluționarea
capătului de cerere privind cererea reconvențională, nu poate fi primită.
Astfel,
recurenta-pârâtă a declarat explicit prin motivele de recurs inițial formulate
că renunță la critica sentinței sub aspectul soluționării cererii
reconvenționale: „pe care în mod neîndoielnic apelanta înțelege să renunțe a le
susține”, iar Curtea Supremă de Justiție a reținut prin decizia nr.3737 din 14
iunie 2001 că „...prin motivele de apel este criticată sentința numai pe
acțiunea principală...” – împrejurare în care se constată că nu se poate vorbi
de o renunțare la drept în condițiile art.69 alin.1 C. proc. civ., atât timp
cât acest drept nu a fost exercitat, - așa cum a stabilit Curtea Supremă de
Justiție -, iar curtea de apel s-a pronunțat corect doar în limitele apelului
și dispozițiilor Curții Supreme de Justiție.
În ce
privește cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la contradictorialitatea
considerentelor deciziei curții de apel, în sensul că instanța, în ce privește
primul capăt de cerere, vizând cererea reconvențională, l-a respins ca nefondat
și apoi a luat act de renunțarea la judecata acestuia, se reține că este
nefondat, întrucât este cert că a fost examinată legalitatea hotărârii de fond
numai în ce privește acțiunea principală, sub mai multe aspecte și argumentele
invocate în apărare, constatându-se a fi neîntemeiate, au fost respinse în
consecință.
Referitor
la excepția de neexecutare a contractului formând obiectul celui de-al treilea
motiv de recurs, se constată că această excepție nu a fost ridicată nici în
fața instanței de fond și nici în apel, în condițiile art.136 C. proc. civ.,
cum se impunea pentru a putea fi luată în considerare și, oricum, toate
susținerile pârâtei sub acest aspect au fost examinate și au fost respinse,
reținându-se corect în soluționarea cauzei că reclamanta și-a îndeplinit
obligația de a produce și livra mărfurile potrivit celor stipulate în
contractul încheiat între părți, iar pârâta le-a preluat prin procesul verbal
de recepție, așa cum au fost executate, fără a face obiecțiuni sau solicita refacerea
lor, astfel încât datorează plata acestora și în mod nejustificat a refuzat
achitarea diferenței contravalorii lor, pe care o datorează, în sumă de 16.025
dolari SUA.
În
consecință față de considerentele mai sus arătate, reținându-se că nu există
nici un motiv întemeiat în condițiile art.304 C. proc. civ. pentru
desființarea deciziei curții de apel, urmează a se respinge recursul declarat
de pârâta S.C. „A.” S.R.L., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâta S.C. „A.” S.R.L. împotriva deciziei nr.91 din 11 aprilie
2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată,
în ședința publică, astăzi 20 ianuarie 2004.