ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 149/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr.2666/1999 la Tribunalul București, venită prin declinare de competență de la Tribunalul Timiș, reclamanta S.C. „D.” S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. „A.” S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 16.025 dolari SUA sau contravaloarea în lei la data efectuării plății, cât și instituirea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile proprietatea pârâtei, cu cheltuieli de judecată. Pârâta a formulat cerere reconvențională, susținând că livrarea mărfii s-a făcut cu întârziere și cu deficiențe de fabricație și, a solicitat obligarea reclamantei să-i plătească suma de 41.876 mărci germane reprezentând suma reținută de beneficiarul final al mărfii, firma D. GmbH pentru efectuarea remedierilor datorate calității necorespunzătoare a mărfii.

Prin sentința civilă nr.71 din 12 ianuarie 2000, Tribunalul București, secția comercială a admis acțiunea principală formulată de reclamanta pârâtă și a obligat-o pe pârâta reclamantă la plata sumei de 16.025 dolari SUA echivalent în lei la data executării reprezentând contravaloare produse neachitate. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei-pârâte și excepția prescripției dreptului la acțiune privind pretențiile S.C. „A.” S.R.L. A respins cererea reconvențională. A obligat-o pe pârâta-reclamantă la plata sumei de 13.350.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta-pârâtă.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că potrivit contractului nr.177/1995, reclamanta a executat și livrat pârâtei tâmplărie tip DOVA în valoare totală de 33.283 dolari SUA, din care s-a achitat un avans în sumă de 17.258 dolari SUA, iar diferența de 16.025 dolari SUA, deși trebuia plătită până la 17 noiembrie 1995, nu a mai fost achitată de către pârâtă, chiar dacă produsele au fost recepționate la 2 noiembrie 1995, fără a se consemna vicii ascunse. Cu privire la cererea reconvențională s-a considerat că, pe de-o parte, în contractul nr.2/1995 încheiat de pârâtă cu societatea germană D. GmbH reclamanta nu este parte, și prin urmare, nu are calitate procesuală pasivă, iar pe de altă parte, pârâta-reclamantă ar fi putut cere recunoașterea dreptului său în termenul general de prescripție, ori cererea a fost formulată cu depășirea acestui termen.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta și, prin decizia civilă nr.1443 din 16 mai 2000, Curtea de Apel București, secția comercială l-a anulat ca insuficient timbrat, obligând-o pe apelanta-pârâtă la plata sumei de 8.000.000 lei către intimata-reclamantă. Prin decizia nr.3737 din 14 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială a admis recursul pârâtei împotriva deciziei mai sus menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe spre soluționare. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială prin decizia civilă nr.91 din 11 aprilie 2002 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr.71 din 12 ianuarie 2000, pronunțate de Tribunalul București, secția comercială, obligând-o pe apelantă către intimată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.000.000 lei.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că în ședința publică din 24 ianuarie 2002, apelanta și-a precizat apelul în sensul că renunță la primul motiv de apel referitor la cererea reconvențională, contestând numai obligarea sa la plata sumei de 16.025 dolari SUA către reclamanta-intimată. Privind această sumă instanța a reținut în esență că soluția tribunalului este corectă, având în vedere că apelanta beneficiară a preluat marfa fără rezerve, astfel cum rezultă din procesul verbal de recepție, pe care și l-a însușit și deci nu-și poate invoca propria turpitudine; pârâta nu a arătat care sunt motivele de neplată în raport de obligația asumată prin contractul încheiat între părți și prin procesul verbal de recepție, în timp ce reclamanta și-a îndeplinit obligația contractuală; expertiza tehnică solicitată de apelantă a fost respinsă fiind apreciată neconcludentă și neutilă cauzei.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta, întemeindu-se pe dispozițiile art.304 pct.7 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea acestuia și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantei și admiterea cererii reconvenționale, așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. A mai cerut și suspendarea executării deciziei criticate în recurs – cerere ce a fost respinsă prin încheierea pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, la data de 13 iunie 2003. În motivarea recursului său, pârâta arată că: 1) greșit s-a reținut că a renunțat la capătul de cerere din apel privind atacarea soluției instanței de fond sub aspectul respingerii cererii reconvenționale, întrucât această renunțare nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor imperative ale art.69 C. proc.

civ.; 2) hotărârea pronunțată de instanța de apel cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanța a considerat primul motiv de apel nefondat, dar a luat și act că s-a renunțat la judecata recursului; 3) în mod eronat s-a reținut că apelanta nu a invocat excepția de neexecutare a contractului, pentru că intimata-reclamantă, nu și-a respectat obligațiile contractuale în ceea ce privește termenul de livrare a produselor, calitatea acestora și garantarea calității produselor, toate aceste încălcări ale prevederilor contractuale conducând în mod clar la fundamentarea excepției de neexecutare a contractului, care nu era necesar a fi invocată expres și, în consecință, pârâta nu poate fi ținută de angajamentul de plată, pentru suma solicitată de reclamantă.

Recursul nu este fondat. Din examinarea actelor dosarului se constată următoarele: Susținerea aplicării dispozițiilor art.69 alin.1 C. proc. civ., în conformitate cu care „recunoașterile privitoare la drepturile în judecată, renunțările, cum și propunerile de tranzacție nu se pot face decât în temeiul unor procuri speciale”, considerate a fi ignorate de instanța de apel în soluționarea capătului de cerere privind cererea reconvențională, nu poate fi primită.

Astfel, recurenta-pârâtă a declarat explicit prin motivele de recurs inițial formulate că renunță la critica sentinței sub aspectul soluționării cererii reconvenționale: „pe care în mod neîndoielnic apelanta înțelege să renunțe a le susține”, iar Curtea Supremă de Justiție a reținut prin decizia nr.3737 din 14 iunie 2001 că „...prin motivele de apel este criticată sentința numai pe acțiunea principală...” – împrejurare în care se constată că nu se poate vorbi de o renunțare la drept în condițiile art.69 alin.1 C. proc. civ., atât timp cât acest drept nu a fost exercitat, - așa cum a stabilit Curtea Supremă de Justiție -, iar curtea de apel s-a pronunțat corect doar în limitele apelului și dispozițiilor Curții Supreme de Justiție.

În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la contradictorialitatea considerentelor deciziei curții de apel, în sensul că instanța, în ce privește primul capăt de cerere, vizând cererea reconvențională, l-a respins ca nefondat și apoi a luat act de renunțarea la judecata acestuia, se reține că este nefondat, întrucât este cert că a fost examinată legalitatea hotărârii de fond numai în ce privește acțiunea principală, sub mai multe aspecte și argumentele invocate în apărare, constatându-se a fi neîntemeiate, au fost respinse în consecință. Referitor la excepția de neexecutare a contractului formând obiectul celui de-al treilea motiv de recurs, se constată că această excepție nu a fost ridicată nici în fața instanței de fond și nici în apel, în condițiile art.136 C. proc.

civ., cum se impunea pentru a putea fi luată în considerare și, oricum, toate susținerile pârâtei sub acest aspect au fost examinate și au fost respinse, reținându-se corect în soluționarea cauzei că reclamanta și-a îndeplinit obligația de a produce și livra mărfurile potrivit celor stipulate în contractul încheiat între părți, iar pârâta le-a preluat prin procesul verbal de recepție, așa cum au fost executate, fără a face obiecțiuni sau solicita refacerea lor, astfel încât datorează plata acestora și în mod nejustificat a refuzat achitarea diferenței contravalorii lor, pe care o datorează, în sumă de 16.025 dolari SUA. În consecință față de considerentele mai sus arătate, reținându-se că nu există nici un motiv întemeiat în condițiile art.304 C. proc.

civ. pentru desființarea deciziei curții de apel, urmează a se respinge recursul declarat de pârâta S.C. „A.” S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. „A.” S.R.L. împotriva deciziei nr.91 din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 20 ianuarie 2004.