ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4995/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la C.C.I.A. a Județului Dâmbovița sub nr. 7216 din 29 septembrie 2002, reclamanta SC A.C.S. SRL Pucioasa a solicitat obligarea pârâtei SC R.S. G.M.B.H. Germania la plata sumei de 34.786,22 Euro reprezentând penalități de 2 % pe zi de întârziere în livrarea a 28 mașini de cusut industriale de diverse tipuri și o mașină de tăiat textile, precum și a sumei de 19.756.000 lei cu titlu de taxă arbitrală.

Prin hotărârea nr. 5 din 3 decembrie 2002, pronunțată în dosarul 6/2002, Tribunalul Arbitral a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să plătească reclamantei 34.786,22 Euro penalități de 2 % pe zi de întârziere în executarea livrării unor mașini de cusut industriale și a unei mașini de tăiat textile calculate în conformitate cu dispoziția art. 3 din contractul de vânzare cumpărare ST 51/2001; a mai obligat pe pârâtă și la plata către reclamantă a sumei de 19.756.000 lei cheltuieli de arbitrare (taxă arbitrală). În motivarea acestei hotărâri Tribunalul Arbitral a reținut, pe baza actelor depuse la dosar, că pretențiile reclamantei sunt întemeiate, iar pârâta nu a contestat calculul penalităților care rezultă din respectarea prevederilor contractului dintre părți.

Împotriva hotărârii Tribunalului Arbitral pârâta a formulat acțiune în anulare, solicitând anularea hotărârii arbitrale și, pe fond, respingerea acțiunii, în acest scop, susținând în esență că: - SC M.P. SRL Ulmi, reținută de instanța de arbitraj ca fiind reprezentanta pârâtei, nu a fost citată și astfel nu s-a respectat egalitatea de tratament, dreptul la apărare și principiul contradictorialității consacrate în dispozițiile art. 358 C. proc. civ., astfel că hotărârea este nulă; - nu au fost respectate prevederile art. 349 – art. 350 C. proc. civ., privind desemnarea arbitrilor, astfel că Tribunalul Arbitral nu a fost legal constituit, potrivit art. 352 2 alin. (1) C. proc. civ.; - contractul ST 51/2001 este nul absolut pentru că nu îndeplinește condițiile de valabilitate, nu exprimă voința pârâtei care nu l-a semnat și nici nu a dat împuternicire SC M.P.

SRL să încheie contracte, așa încât și clauza arbitrală prevăzută în art. 9 din contract este nulă, nu conține termen ferm de aplicabilitate și este echivocă, iar litigiul nu putea fi soluționat pe această cale. Pe fondul cauzei, pârâta susține că Tribunalul Arbitral a interpretat greșit clauzele contractului, astfel că nu datorează penalitățile de întârziere. Prin decizia nr. 1972 din 27 mai 2003, secția comercială și de contencios administrativ, Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de pârâta SC R.S. G.M.B.H. Germania. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 364 C. proc. civ. Astfel, a reținut instanța de apel, reprezentantul în România al pârâtei este SC M.P.

SRL Ulmi cu care s-a efectuat procedura de conciliere prealabilă, procedura de desemnare a arbitrilor, iar prin avocatul ales de ea însăși să-i reprezinte interesele, pârâta a formulat întâmpinare și a participat la dezbateri în fața instanței de arbitraj și a pus concluzii, respectându-se deplin dispozițiile art. 358 C. proc. civ., pretinse de pârâtă ca încălcate. Reține instanța de apel că, în mod corect, Tribunalul Arbitral a citat pe avocata împuternicită de pârâtă să o reprezinte în cauză și nu pe SC M.P. SRL Ulmi care este reprezentanta pârâtei pentru activitatea ce o desfășoară în România, calitate ce rezultă din contractul în litigiu.

Mai reține instanța de apel că prin intermediul avocatului ales, pârâta a comunicat instanței de arbitraj numele arbitrului desemnat în cauză, arbitru care împreună cu arbitrul desemnat de reclamantă au desemnat pe supraarbitru, acceptând toți însărcinarea, astfel că Tribunalul Arbitral a fost legal constituit, dovada în acest sens fiind și faptul că pârâta nu a contestat niciodată compunerea instanței în cursul dezbaterilor, critica dovedindu-se nefondată. Mai reține instanța de apel că nici criticile cu privire la valabilitatea contractului ST 51/2001 nu sunt fondate, deoarece acesta a fost încheiat prin reprezentanta din România a pârâtei, respectiv prin SC M.P. SRL care l-a semnat și ștampilat și pe care l-a și executat, fără a se fi invocat vreo modificare, astfel că și clauza compromisorie formulată la art. 9 din contract este valabilă.

Constată instanța de apel că Tribunalul Arbitral a interpretat corect clauzele contractului care în art. 3 stabilește sancțiunea pe care vânzătorul o suportă în cazul nelivrării mărfii la termenul stabilit, iar culpa acestuia a fost dovedită și că pârâta nu și-a valorificat printr-o cerere reconvențională pretențiile la penalități care i-ar fi datorate de reclamanta cumpărătoare pentru întârziere în plata facturilor, pentru ca instanța de arbitraj să le examineze. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, pârâta a promovat recurs considerând-o nelegală și netemeinică și nemotivată în fapt și în drept, invocând motivele prevăzute în art. 304 pct. 5, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. În acest sens recurenta susține că au fost încălcate dispozițiile legale prin introducerea în cauză ca intimată de către Curtea de Apel Ploiești a C.C.I.A.

Dâmbovița care nu a fost parte în proces, că în mod greșit a reținut instanța de apel că SC M. este reprezentanta recurentei, interpretând eronat convenția din 8 mai 2001, încheiată de recurentă cu SC M. și că, în consecință, contractul nu este valabil. Mai susține recurenta că în mod greșit instanța de apel a reținut ca valabilă clauza arbitrală din art. 9 din contract, clauză apreciată de recurentă ca echivocă, fapt ignorat de instanțe care nu au examinat probele din dosar produse în acest sens. Recurenta critică decizia curții de apel și pentru respingerea celor cinci motive invocate pentru desființarea hotărârii arbitrale fără a le fi motivat legal.

Consideră, de asemeni, că instanța de apel a reținut greșit ca fiind corectă interpretarea dată de Tribunalul Arbitral clauzei din art. 3 al contractului pe care s-a întemeiat calculul penalităților de întârziere, calcul pe care, de altfel, îl contestă apreciind că eventualele penalități ar fi urmat să curgă de la data plății înscrisă de bancă pe dispoziția de plată valutară externă, plată a cărei efectuare nici nu s-a probat. Tot nelegal reține instanța, în opinia recurentei, termenul de livrare ca fiind data punerii în funcțiune a utilajelor, ignorând și că livrarea trebuia să se facă C.I.P. Pucioasa și nepronunțându-se nici asupra dovezilor administrate în contracalculul penalităților care ar conduce la valoarea reală de 12.499,36 Euro.

Mai observă recurenta o mare contradicție între considerentele hotărârii arbitrale și cele reținute de curtea de apel referitoare la formularea cererii reconvenționale privind pretențiile recurentelor pârâte. În concluzie, recurenta cere admiterea recursului, casarea deciziei curții de apel și, în fond admiterea acțiunii în anulare, cu desființarea Hotărârii nr. 5/2002 și respingerea ca nefondată a cererii reclamantei. Recursul pârâtei recurente nu este fondat. Din examinarea actelor dosarului rezultă că decizia Curții de Apel Ploiești este legală și temeinică. În acest sens se reține că, în temeiul acordului din data de 4 iunie 1998 reconfirmat la data de 8 mai 2001, recurenta a împuternicit ca reprezentant în România pe SC M.P.

SRL pe care o abilitează să reprezinte firma recurentă pe piața românească, respectiv să sprijine vânzarea produselor recurentei și, între altele să îndeplinească contractele încheiate și să sprijine montajele cu tehnicienii firmei. În consecință se reține ca valabil încheiat contractul nr. ST 51/2001 semnat de reprezentanta recurentei ca vânzător conform precizării din preambulul respectivului contract. De altfel validitatea contractului este confirmată de acte comerciale emanând de la recurentă, respectiv de factura proforma nr. 134/2001 prin care cere plata avansului, ca și facturile 8320 – 2 din 12 decembrie 2001 și 8320 – 2 din 17 ianuarie 2002 și 8320 – 8 din 25 februarie 2002 emise sub semnătura recurentei în baza contractului în litigiu.

Conform contractului valabil încheiat între părți la art. 9 se prevede că „toate neînțelegerile care nu rezultă din prezentul contract care nu se pot rezolva pe cale amiabilă se vor supune arbitrajului unei comisii de pe lângă Camera de Comerț din Germania în cazul vânzătorului sau din România în cazul cumpărătorului”. Rezultă din această clauză că voința părților este de a recurge la un arbitraj instituționalizat, dacă litigiul nu se poate rezolva pe cale amiabilă. Din actele dosarului rezultă că reclamanta intimată a invitat la conciliere pe recurenta pârâtă prin reprezentant prin notificarea din 14 februarie 2002 și aceasta recunoaște prin faxul din 16 februarie 2002, întârzierea în livrarea utilajelor, justificând-o ca datorată unor cauze obiective, fără a accepta însă o decalare corespunzătoare a termenelor de plată față de cele convenite inițial.

În consecință, în temeiul clauzei arbitrale valabile, reclamanta intimată s-a adresat unei instanțe de arbitraj instituționalizate din țara sa, respectiv Tribunalului Arbitral de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Dâmbovița. Constituirea completului de arbitrare s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art. 349, art. 350, art. 353 1 și art. 369 2 C. proc. civ. și ale R.O.F. al Tribunalului Arbitral de pe lângă C.C.I.A. a Județului Dâmbovița, arbitrii desemnați de părțile litigante, inclusiv de către recurenta pârâtă, alegând un supraarbitru și toți trei acceptând misiunea. Mai mult, se constată că recurenta pârâtă și reprezentanta sa au numit prin adrese separate același arbitru.

Tribunalul arbitral corect constituit și-a verificat competența, de altfel necontestată de pârâtă, și întreaga procedură arbitrală a asigurat părților egalitate de tratament, respectarea dreptului la apărare și principiul contradictorialității, părțile fiind legal citate, comunicându-li-se actele dosarului și fiind prezente la dezbateri prin reprezentanți legal împuterniciți. Recurenta pârâtă a fost prezentă prin avocatul desemnat de ea sau prin reprezentant al societății reprezentante cum s-a reținut în încheierea din 20 noiembrie 2002 a Tribunalului Arbitral. Abilitată cu soluționarea tuturor neînțelegerilor care ar rezulta din contractul în cauză, instanța arbitrală a fost împuternicită implicit și cu interpretarea și lămurirea sensului clauzelor contractuale contestate.

În acest sens, instanța a reținut corect că referirea în art. 1, obiect și preț, la clauza „costuri C.I.P. Pucioasa”, avea ca înțeles determinarea prețului cu reținerea conținutului clauzei Incoterms care se referă la suportarea cheltuielilor de transport și asigurare, în speță de către vânzător, și nu cum greșit arată recurenta, la predarea mărfii de către vânzător. De asemeni, instanța arbitrală a dat o interpretare corectă prevederilor din art. 2 și art. 3 din contract relative la dobânda penalizatoare de 2 % pe zi, ca referindu-se la penalități de întârziere de 2 % pe zi. Cât privește termenul de livrare, instanța de arbitraj a reținut corect că acesta este împlinit la montarea utilajului, dat fiind că în art. 7 din contract se precizează că „desfacerea coletelor livrate de vânzător se va face exclusiv de personalul acestuia” sub sancțiunea antrenării răspunderii cumpărătorului pentru lipsurile constatate, dacă acesta desface coletele.

De asemeni, a reținut corect instanța de arbitraj, interpretând dispozițiile art. 2 și 3 din contract, că livrarea trebuia făcută în termen de maxim 3 săptămâni de la data plății avansului, data luată în calcul fiind data menționată în dispoziția de plată valutară externă așa cum rezultă din prevederea art. 3 din contract conform căreia „cumpărătorul va transmite prin fax vânzătorului copia ordinului de plată virat de banca sa în termen de 24 de ore de la efectuarea plății”. Se constată, de asemeni, că pârâta recurentă nu a promovat cerere reconvențională, limitându-se la a formula doar apărări prin întâmpinare și precizări la întâmpinare prin care a arătat că și reclamanta i-a produs prejudicii prin efectuarea plății cu întârziere și, în aceste condiții, instanța de arbitraj nu a fost investită cu examinarea acestora, situație reținută corect și în considerentele deciziei recurate a Curții de Apel Ploiești.

Nu se poate primi nici critica referitoare la introducerea în cauză ca intimată de către Curtea de Apel Ploiești a C.C.I.A. a Județului Dâmbovița, aceasta neprejudiciind-o pe recurentă sau pe intimata reclamantă, așa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta intimată a fost citată la termenele de judecată, solicitând chiar amânarea unui astfel de termen pentru lipsă de apărare, astfel încât se constată că dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt incidente. Față de cele de mai sus, se reține că recursul recurentei pârâte nu este fondat, nici unul din motivele invocate nefiind dovedit, instanța de apel neîncălcând formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., motivând decizia dată, motivele nefiind contradictorii sau străine naturii pricinii, interpretând corect actul juridic dedus judecății și neschimbând natura ori înțelesul acestuia, hotărârea dată fiind pronunțată cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în vigoare, Curtea de Apel Ploiești pronunțându-se asupra tuturor mijloacelor de apărare și a dovezilor administrate în cauză. Cu această suplinire și precizare de motivare se reține că decizia instanței de apel este temeinică și legală și, pe cale de consecință, recursul îndreptat împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC R.S. G.M.B.H. Germania împotriva deciziei nr. 1972 din 27 mai 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2004.