ÎCCJ, Decizia nr. 116/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Susținând că, în cauză, sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992, SC Y.T.D.

Turcia a solicitat, prin cererea înregistrată la 15 mai 2001, în contradictoriu

cu SC R.O.M. SA București și Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor,

recunoașterea sentinței arbitrale a Tribunalului Arbitral al Curții

Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațional Paris,

pronunțată, la data de 15 mai 1998, în dosarul nr. 8721/JK/1995, astfel cum

aceasta a fost completată de către același tribunal arbitral, prin hotărârea

interpretativă din 7 ianuarie 1999, prin care pârâții au fost obligați să

plătească, în solidar, 401.140 dolari S.U.A., cu dobânda LIBOR, începând cu

data de 28 iunie 1995, cu titlu de daune pentru neexecutarea integrală a

obligațiilor asumate printr-un contract de barter, precum și 46.700 dolari

S.U.A., cu titlu de cheltuieli de arbitrare, la care se adaugă aceeași dobândă LIBOR,

calculată de la 15 mai 1998.

Totodată, aceeași societate a

solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța să

încuviințeze executarea acestei hotărâri pe teritoriul României.

Prin sentința nr. 10758 din 21

decembrie 2001, Tribunalul București, secția comercială, a admis acțiunea, așa

cum a fost formulată, reținând că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile art. 167

și, respectiv, 174 din Legea nr. 105/1992.

Împotriva acestei sentințe, pârâtele

au declarat apel, invocând pronunțarea hotărârii cu încălcarea prevederilor

Legii nr. 105/1992.

Curtea de Apel București, secția a V

- a comercială, prin decizia nr. 126 din 18 iulie 2002, a respins apelurile ca

nefondate, cu motivarea că prima instanță a reținut corect starea de fapt și a

făcut o aplicare legală a dispozițiilor incidente în materie.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

pârâtele au declarat recurs, reiterând motivele apelurilor declarate împotriva

hotărârii primei instanțe.

Secția comercială a Curții Supreme

de Justiție, prin decizia nr. 799 din 11 februarie 2003, a respins recursurile,

ca nefondate.

În motivarea acestei decizii,

instanța de recurs a reținut că hotărârea străină supusă recunoașterii

îndeplinește condițiile prevăzute de art. 167 din Legea 105/1992 și că

instanțele române nu puteau proceda la examinarea pe fond a acestei hotărâri și

nici la modificarea ei.

Împotriva celor trei hotărâri judecătorești

pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art.

330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că hotărârile atacate

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond și că, totodată, acestea sunt și vădit

netemeinice.

Astfel, litigiul dintre părți a fost

soluționat de către tribunalul arbitral în absența acordului de voință al

părților, privitor la judecarea acestuia de către o astfel de instanță.

Ca atare, în această situație devin

aplicabile prevederile art. 167 lit. b) din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora

o hotărâre străină nu poate fi recunoscută dacă instanța care a pronunțat-o nu

a avut competența judecării cauzei.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești

criticate și, pe fond, respingerea cererii de executare.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 370 C. proc. civ.,

„prin hotărâre arbitrală străină se înțelege o hotărâre dată pe teritoriul unui

stat străin, care nu este considerată ca hotărâre națională în România”.

Legea nr. 105/1992, cu privire la

reglementarea raporturilor de drept internațional privat, dispune prin art. 181

că „dispozițiile art. 167-178, privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești

străine se aplică, în mod corespunzător, și sentințelor arbitrale străine”.

Așadar, hotărârile arbitrale străine

pot fi recunoscute în țara noastră, spre a beneficia de autoritatea lucrului

judecat, numai dacă sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art. 167

din Legea nr. 105/1992.

Potrivit acestui din urmă text,

recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine poate fi recunoscută, dacă:

a) hotărârea este definitivă,

potrivit legii statului unde a fost pronunțată;

b) instanța care a pronunțat-o a

avut, potrivit legii menționate, competența să soluționeze litigiul respectiv;

c) există reciprocitate de executare

în privința efectelor hotărârii străine între România și statul în care s-a

pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se solicită.

În cauză, se contestă îndeplinirea

celei de a doua condiții prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992, cu

referire la competența tribunalului arbitral, în sensul lipsei clauzei

compromisorii.

Într-adevăr, arbitrajul are caracter

contractual, în sensul că părțile pot conveni, prin acordul lor de voință, ca

soluționarea diferendului dintre ele să se soluționeze pe această cale.

Instanțele au apreciat că, în cauză,

competența tribunalului arbitral menționat a fost atrasă de clauza

compromisorie inserată în pct. 8 al contractului de barter.

Prin recursul în anulare se susține

că, în raport cu așezarea în contract și conținutul textului menționat, art. 8

nu are valoare de clauză compromisorie pentru toate litigiile ce ar putea

izvorî din executarea contractului de barter, ci numai pentru cele generate de

anumite cauze.

Cu alte cuvinte, nu se contestă

lipsa clauzei compromisorii și, pe cale de consecință, necompetența

tribunalului arbitral care a soluționat litigiul, ci doar interpretarea care

s-a dat, cu ocazia verificării competenței, conținutului acestei clauze.

Or, examinând textul invocat de titularul

recursului în anulare, se constată că prevederea înscrisă la pct. C 8 din

contractul de barter are semnificația unei clauze compromisorii care, în

valorificarea principiului autonomiei de voință a părților contractante, dă

expresie înțelegerii părților de a soluționa pe calea arbitrajului toate

litigiile ce ar putea izvorî din executarea contractului, concluzie ce se desprinde

din sintagma „în alte condiții neprevăzute în acest contract”.

Ca atare, recunoașterea hotărârii

arbitrale străine nu s-a făcut cu încălcarea condiției imperative prevăzute în art.

167 lit. b) din Legea nr. 105/1992, așa încât hotărârile atacate nu sunt supuse

cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 teza I C. proc. civ.

Pe de altă parte, vădita

netemeinicie privește exclusiv situația în care soluția adoptată de instanță nu

este susținută de probele dosarului, fie că este în vădită contradicție cu

concluzia pe care materialul probator administrat în cauză o impune, fie că se

sprijină pe probe inexistente la dosar.

Ca atare, vădita netemeinicie în

sensul legii procesuale civile nu privește interpretarea probelor, cu referire

la clauza deficitară menționată.

Or, în cauză, soluția adoptată este

susținută de materialul probator administrat, în sensul dovedirii existenței

clauzei compromisorii, așa încât hotărârile criticate nu sunt supuse nici cazului

de casare prevăzut de teza II art. 330 pct. 2 C. proc. civ., de asemenea,

invocat de procurorul general.

În concluzie, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței nr. 10758 din 21 decembrie 2001 a Tribunalului

București, secția comercială, deciziei nr. 126 din 18 iulie 2002 a Curții de

Apel București, secția a V – a comercială, și deciziei nr. 799 din 11 februarie

2003 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.