ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 799/2003

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 15 mai 2001, reclamanta SC Y.D.T. – Izmir

Turcia a chemat în judecată pe pârâtele SC R. SA București și Ministerul

Agriculturii Alimentației și Pădurilor pentru ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să se dispună recunoașterea în România, în vederea executării, a sentinței

arbitrale din data de 15 mai 1998, de Tribunalul Arbitral al Curții

Internaționale de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț Internațională – Paris,

astfel cum a fost completată prin Hotărârea interpretativă din 7 ianuarie 1999

a aceluiași tribunal, în ceea ce privește rata dobânzii aplicabilă.

Prin sentința civilă nr. 10758 din 21 decembrie 2001,

Tribunalul București a admis acțiunea reclamantei și a dispus recunoașterea în

România a sentinței arbitrale, pronunțată, la data de 15 mai 1998, în dosarul

nr. 8721/ J.K. de la Tribunalul Arbitral al Curții Internaționale de Arbitraj

de pe lângă Camera de Comerț și Industrie – Paris, astfel cum a fost completată

prin Hotărârea interpretativă din 7 ianuarie 1999 a aceluiași Tribunal,

încuviințarea executării în România a hotărârii arbitrale menționate, cu

cheltuieli de judecată în sarcina părților, reprezentând taxa de timbru și

onorariu avocat.

Curtea de Apel București, secția comercială, prin

decizia civilă nr. 126 din 18 iulie 2002, a respins apelurile pârâtelor

debitoare, ca nefondate, și a luat act că reclamanta creditoare nu a solicitat

cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă hotărâri judecătorești,

pârâtele au declarat recurs.

Prin apelul său pârâta SC R. SA București a

solicitat, în esență, respingerea cererii reclamantei, privind recunoașterea

hotărârii arbitrale străine, menționate în acțiune, întrucât nu sunt

îndeplinite cerințele Legii nr. 105/1992, respectiv, art. 167 lit. b), privind

competența instanței care a pronunțat-o în lipsa unei clauze compromisorii sau

a unui compromis de arbitraj din contractul de barter semnat de parte la 26

iulie 1992.

Prin apelul său, pârâtul Ministerul Agriculturii,

Alimentației și Pădurilor a solicitat, în esență, respingerea acțiunii

reclamantei, întrucât: nu este îndeplinită condiția din art. 167 din Legea nr.

105/1992, privind competența instanței, datorită lipsei clauzei compromisorii,

art. C8 fiind o clauză de forță majoră, procedura de citare și comunicare a

acțiunii viciată prin frauda secretariatului Curții de Comerț Internațional,

lipsa reciprocității cu Turcia.

Recursurile declarate de pârâte sunt nefondate pentru

cele ce se vor arăta în continuare:

Ambele pârâte recurente consideră că, în mod greșit,

instanțele au admis cererea creditoarei și au recunoscut Hotărârea arbitrală a

C.C.I. – Paris din dosarul nr. 8721 din 15 mai 1998 și Hotărârii interpretative

din 7 iunie 1999, întrucât nu a fost respectat art. 167 lit. b) din Legea nr.

105/1992, privind competența instanței, în lipsa unei clauze compromisorii.

Potrivit art. 167 din Legea nr. 105/1992, cu privire

la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, hotărârile străine

pot fi recunoscute în România pentru a putea beneficia de autoritatea de lucru

judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului

unde a fost pronunțată;

b) instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii

sus menționate, competența să judece procesul;

c) există reciprocitate, în ceea ce privește efectele

hotărârilor străine, între România și statul instanței care a pronunțat

hotărârea.

În baza procedurii prealabile, de încuviințare a

executării silite a unei hotărâri străine ca titlu executoriu pe teritoriul

României, denumită de doctrină și jurisprudență procedura de executor, sub

rezerva verificării condițiilor legale, menționate mai sus, instanța română nu

poate proceda la examinarea pe fond a hotărârii străine și nici la modificarea

ei.

În speță, se reține că hotărârea arbitrală străină,

supusă procedurii de executor în pricina de față, îndeplinește condițiile

legale cumulative prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992.

Raporturile comerciale dintre părți s-au derulat în

temeiul unui contract comercial de barter din data de 16 iulie 1992, în care

părțile au stabilit, de comun acord, la art. C8, ca, în caz de litigiu datorat

unui caz de forță majoră sau în alte cazuri neprevăzute în contract, situația

se va soluționa pe cale amiabilă a părților sau dacă nu chestiunea va fi supusă

Tribunalului Comercial Internațional.

Rezultă deci, că părțile au stabilit, în acești

termeni, o clauză compromisorie, prin care au înțeles să stabilească modul de

soluționare a eventualelor litigii datorate unei situații de forță majoră sau

în alte cazuri neprevăzute de contract, menționând și instanța de arbitraj,

Curtea Comercială din Paris.

Având în vedere termenii clauzei din contract, corect

instanța de arbitraj de la Paris a statuat asupra competenței sale și, potrivit

regulamentului, a desemnat arbitrul unic care a soluționat litigiul pe fondul

său.

Astfel, reținând că litigiul pe fond a fost

soluționat de o instanță arbitrală competentă să judece această pricină, corect

instanțele de fond și apel au înlăturat susținerile celor două pârâte

reiterate, de altfel, și prin recursul de față, sub acest aspect.

În ceea ce privește celelalte susțineri făcute de

pârâtul Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, în ceea ce privește

vicierea procedurii de citare și comunicare a acțiunii arbitrale, acestea nu

pot fi primite.

Deși, inițial, a fost citat în str. W.M., ulterior,

întreaga procedură a fost legal îndeplinită la adresa acestuia din B-dul C. nr.

1, delegatul său participând la Paris, la desfășurarea întregii proceduri,

potrivit regulamentului de arbitraj al C.C.I. din Paris, îndeplinind toate

formalitățile stabilite de instanță în susținerea punctelor sale de vedere.

Această împrejurare a participării efective a

reprezentantului M.A.A.P. – la întreaga procedură arbitrală desfășurată la

Paris, exclude, fără putință de tăgadă, frauda Secretariatului Curții de Comerț

Internațional, cum eronat susține acest recurent pârât.

De altfel, hotărârea arbitrală a statuat asupra

tuturor aspectelor de competență și procedură ridicate de părțile în litigiu.

În ceea ce privește lipsa reciprocității cu Turcia

(cu care s-a încheiat contractul de barter este nerelevantă, în speță, întrucât

condiția reciprocității, privind efectele hotărârilor străine, se referă la

România și statul străin care a pronunțat hotărârea (Franța), ceea ce nu s-a

pus în discuție.

Astfel că, susținerile recurenților pârâți examinate

mai sus, nu sunt de natură a conduce la casarea hotărârii atacate, întrucât nu

sunt îndeplinite nici una dintre situațiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Față de această soluție, recurentele vor fi obligate,

în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în recurs, potrivit art. 274 C.

proc. civ., în sumă de 2.000 dolari S.U.A., în echivalent în lei de la data

plății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursurile declarate de pârâtele SC R. SA

București și Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, împotriva

deciziei nr. 126 din 18 iulie 2002 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială.

Obligă recurentele pârâte, în solidar, să plătească

intimatei reclamante, SC Y.DT. Turcia, suma de 2.000 dolari S.U.A., în lei la

cursul din ziua plății, cu titlu cheltuieli de judecată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie

2003.