ÎCCJ, Decizia nr. 134/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 16 februarie 2005, deținutul M.N. a solicitat efectuarea de cercetări față de procurorul T.T., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals intelectual, abuz în serviciu în formă calificată, represiune nedreaptă și trafic de influență, constând în aceea că în rechizitoriul nr. 65/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a înserat fapte și date necorespunzătoare realității. Prin rezoluția nr. 504/P/2005 din 11 iulie 2005, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul T.T.

pentru infracțiunile prevăzute de art. 248 1 , în referire la art. 246, 268 și 289 C. pen. Pentru a dispune în acest sens, organul de urmărire penală a constatat că petentul contestă partea expozitivă a rechizitoriului întocmit de procurorul T.T., atât în ceea ce privește situația de fapt reținută, cât și în ceea ce privește antecedentele sale penale. Din examinarea rechizitoriului menționat rezultă că procurorul a avut în vedere toate probele administrate în cauză, necombătute în nici un fel de inculpat, care s-a prevalat de dispozițiile art. 70 C. proc. pen. De altfel, rechizitoriul întocmit de procuror este doar actul de sesizare al instanței de judecată, care este singura în măsură a se pronunța cu privire la vinovăția inculpatului și cu privire la situația de fapt cu care a fost învestită.

În fața instanței de judecată, inculpatul are posibilitatea de a solicita administrarea de probe, în apărarea sa, pentru a combate probele ce-l inculpă. Pe de altă parte, din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză nu rezultă că procurorul T.T. a săvârșit vreuna din acțiunile care realizează latura obiectivă a infracțiunilor reclamate. Plângerea formulată de petent împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 13.307/302/N/2005 a procurorului șef de secție. S-a reținut că susținerile petentului sunt neîntemeiate, din următoarele considerente: - Rechizitoriul constituie actul de sesizare al instanței de judecată, prin care aceasta este învestită să judece faptele și persoanele arătate în act.

- Cererile și apărările pe care inculpatul înțelege să le facă în legătură cu faptele pentru care a fost trimis în judecată, urmează să le formuleze în fața instanței. - Până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive care să confirme sau să infirme învinuirile aduse inculpatului, nu se poate susține că rechizitoriul a fost întocmit în fals ori că ar conține date nereale. - De altfel, împotriva hotărârilor judecătorești netemeinice și nelegale, condamnatul poate uza de căile de atac ordinare și extraordinare prevăzute de lege. - Din analiza materialului de urmărire penală efectuat în cauză nu rezultă că făptuitorul a dispus trimiterea în judecată știind că inculpatul este nevinovat.

Împotriva rezoluției de netrimitere în judecată, petentul M.N. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Acesta a susținut că rezoluțiile sunt netemeinice și nelegale, întrucât faptele reclamate există și acestea constituie infracțiuni. Prin sentința nr. 680 din 2 decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată, reținând că pretinsa întocmire defectuoasă a rechizitoriului, precum și pretinsele neadevăruri conținute, sunt aspecte pe care, potrivit legii, acuzatul le poate invoca și proba în fața instanței învestită cu soluționarea cauzei în primă instanță, precum și în fața instanțelor de control judiciar. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul M.N.

a declarat recurs. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Petentul a susținut că procurorul, la întocmirea rechizitoriului privindu-l pe acesta, a săvârșit mai multe infracțiuni. Este adevărat că săvârșirea unor infracțiuni, independent de calitatea făptuitorului, duce la nașterea raportului juridic de drept penal, în virtutea căruia apare dreptul statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor și, corelativ, obligația acestuia de a suporta, în condițiile legii, consecințele faptelor sale.

În acest context, în raport cu dispozițiile legii procesual-penale, procesul penal reprezintă o activitate complexă, riguros determinată, în care se succed mai multe acte, progresiv, la care participă organele competente, părțile și alte persoane, în scopul aflării adevărului, prin constatarea la timp a faptelor penale și sancționarea persoanei care a încălcat legea, cu referire la normele penale substanțiale, în raport cu vinovăția acesteia. În cadrul procesului penal trebuie, însă, a se face cuvenita distincție, decurgând din legea procesuală, între faza urmăririi penale și faza judecății, în fond sau căi de atac după caz. Astfel, actul de justiție penală, de competența exclusivă a instanțelor de judecată, este precedat de o activitate prealabilă de urmărire penală, având ca finalitate pregătirea condițiilor care să asigure desfășurarea optimă a judecății.

În acest sens, prin art. 200 C. proc. pen. s-a stabilit că, „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”. În cazul în care se constată îndeplinirea condițiilor art. 262 alin. (1) C. proc. pen., procurorul dă rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată care, potrivit art. 264 din același cod, constituie actul de sesizare a instanței. Probele strânse în cursul urmăririi penale sunt verificate de instanța sesizată, în ședință publică, oral, nemijlocit și în contradictoriu, conform dispozițiilor art. 289 și 290 C. proc.

pen. Convingerea formată pe baza probelor administrate în condițiile arătate, se regăsește în hotărârea pronunțată în cauză, ca act jurisdicțional penal, prevăzut de lege, constituind o finalizare a activității judiciare. Prin urmare, în raport cu natura funcțională a actului de sesizare a instanței, astfel cum aceasta este prevăzută de legea procesual-penală, în mod întemeiat s-a reținut că, în sine, rechizitoriul nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii penale a procurorului. Așadar, respingând plângerea și menținând rezoluția atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nesupusă nici unuia dintre cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen.

Pe de altă parte, nu există, însă, temei pentru angajarea răspunderii penale a procurorului în cazul în care actele procesuale menționate sunt urmarea unei aprecieri eronate, neintenționate. A raționa altfel, ar însemna că independența procurorilor, stabilită prin art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, constituie o noțiune lipsită de conținut, respectiv de finalitate practică, ceea ce ar fi de natură a-i pune pe aceștia în imposibilitate de a-și îndeplini atribuțiile stabilite prin art. 63 din Legea nr. 304/2004, republicată, corespunzător dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Constituția României, republicată. Sunt de reținut în acest sens și dispozițiile art. 504 C. proc. pen., care stabilesc în această materie, condiții precis determinate pentru repararea pagubei materiale sau daunei morale produse unei persoane.

Evident că în alți termeni se examinează urmărirea penală și sesizarea instanței de judecată, când acestea constituie acte procesuale realizate cu intenție de către procuror, știind că învinuitul sau inculpatul este nevinovat, cu încălcarea voită a dispozițiilor legii procesual-penale și nesocotirea dispozițiilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, republicată și art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, edictate în considerarea art. 132 din legea fundamentală. Or, o asemenea ipoteză nu a fost afirmată și, cu atât mai puțin, dovedită în cauză. De altfel, nici aprecierea eronată, fără consecințe juridice sub aspect penal, așa cum s-a arătat, nu a fost probată în cauză. Prin urmare, și sub aspectul acestor critici, hotărârea atacată se constată a fi temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul M.N. împotriva sentinței nr. 680 din 2 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, petentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul M.N. împotriva sentinței nr. 680 din 2 decembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 5388/2005. Obligă recurentul menționat, să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.