ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 515/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 515/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința civilă nr. 1141 din 18 martie

2009 pronunțată în Dosarul nr. 10916/2/2006, Curtea de Apel București, secția

contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta S.C. "N. România" S.R.L. București și a anulat parțial

Decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 emisă de Agenția Națională de Administrare

Fiscală și procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 al DRV București, în

ceea ce privește accesoriile în sumă de 1.016.284 RON, aferente declarațiilor

din perioada 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004. De asemenea, pârâtele au fost

obligate să-i plătească reclamantei suma de 7.039 RON reprezentând cheltuieli

de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

În consecință, s-a

stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei mai sus menționate,

cu toate că operațiunile de import au fost verificate la momentul realizării

lor sub aspectul legalității încadrării tarifare, iar organul vamal a

considerat corectă încadrarea tarifară făcută de reclamantă.

Produsul importat,

A., nu constituie altceva decât forma lichidă a metioninei, folosit fiind în

exclusivitate ca aditiv furajer în hrana animalelor. Metionina poate fi

furnizată ca produs comercial fie sub formă uscată - pulbere DL metionina (cu

99% substanță activă), fie sub formă lichidă DL metionina hidroxianalog (MHA cu

88% substanță activă).

Soluționarea

legalității încadrării tarifare, arată reclamanta, presupune o opțiune între

destinația produsului importat, aspect care are prioritate și care definește un

produs, constituind rațiunea care a determinat realizarea importurilor și

structura moleculară a produsului, singurul argument care a justificat

adoptarea măsurilor dispuse prin actul de control.

Referitor la

accesoriile calculate de organul de control, învederează instanței că până la

adoptarea Legii nr. 174/2004, acestea se datorau doar după expirarea termenului

de 7 zile pentru plata debitelor constatate suplimentar, de la data comunicării

acestora, astfel că în mod nelegal au fost calculate de la data declarațiilor

vamale de import.

Examinând cererea

reclamantei prin prisma actelor dosarului și a reglementărilor legale

aplicabile, Curtea de apel a reținut următoarele:

Prin procesul-verbal

de control din 11 aprilie 2006 s-a reținut că în perioada 2001 - 2005

reclamanta S.C. "N. România" S.R.L. București a efectuat un număr de

55 de importuri de "A. - Liquid methinonine hidroxy analogue pentru uz

furajer", pentru care a declarat, în declarațiile vamale în detaliu în

regim de import definitiv, depuse cu ocazia vămuirii, încadrarea în codul

tarifar 29.30.40.10, cu consecința exceptării de la plata taxelor vamale pentru

mărfuri origine SUA).

Această încadrare

tarifară a fost reținută ca eronată de către organul de control, care a

apreciat ca fiind corectă încadrarea tarifară 29.30.90.30, cu taxa vamală 20%

pentru mărfuri origine SUA, întrucât analogul hidroxil al metioninei reprezintă

o cu totul altă specie chimică decât metionina.

În consecință, au

fost stabilite în sarcina reclamantei, drepturile vamale de import potrivit

legii, astfel:

- 1.389.978 RON

reprezentând taxe vamale,

- 262.325 RON

reprezentând TVA,

- 850.428 RON

reprezentând dobânzi calculate până la data de 31 decembrie 2005, compuse din

714.885 RON dobânzi taxe vamale și respectiv 135.543 RON dobânzi TVA,

- 207.840 RON

penalități calculate până la data de 31 decembrie 2005,

- 148.707 RON

majorări de întârziere calculate până la data de 31 martie 2006.

Prin Decizia nr. 134

din 31 iulie 2006 a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția

Generală de Soluționare a Contestațiilor, adoptată în soluționarea Contestației

din 11 mai 2006, aceasta din urmă a fost respinsă ca neîntemeiată.

Potrivit raportului

de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expert A.D.C., Metionina

este un aminoacid esențial, anume acid 2-amino-4-metiltio butiric.

Produsul în discuție

în prezenta cauză, importat de reclamantă pe parcursul celor 5 ani de

referință, este A., care - potrivit aceluiași raport de expertiză - este

analogul hidroxil al sus-menționatei metionine, adică acid 2 hidroxi-4-metiltio

butiric, fiind un compus organic cu funcțiuni mixte, având în structura sa

grupările tio, hidroxil și carboxil, prezentându-se ca un lichid stabil de

culoare brună, cu miros specific de sulf, în registrul CAS (Chemical Abstract

Number) situându-se la poziția 583-91-5. Se folosește în producția de furaje,

pentru asigurarea necesarului de metionina din acestea.

Rezultă, prin urmare,

că suntem în prezența a doi compuși diferiți, cu structură moleculară diferită,

cu încadrări tarifare explicit diferite.

Faptul că A. este un

precursor al metioninei (foarte asemănător, dar diferit din punct de vedere

chimic, principala diferență fiind aceea a prezenței unui radical hidroxi (OH)

în locul unui radical amino (NH

2

)), A. fiind convertit în metionina

de/în corpul animalelor, după cum reiese din însăși descrierea produsului,

constituie un argument în plus că nu suntem în prezența a doi compuși identici.

Or, în condițiile

inexistenței unei identități între cele două substanțe, încadrarea tarifară

diferită este justificată, iar încadrarea A. la codul tarifar 29.30.90.30 s-a

făcut în mod legal.

Diferența între cele

două substanțe este consacrată expres și în Directiva 82/471/CEE privind

anumite produse utilizate în hrana animalelor, forma consolidată, în anexa

căreia metionina, cu formula chimică CH

3

S(CH

2

)

2

-CH(NH

2

)-COOH,

este menționată la subpct. 3.1, în cadrul pct. 3 Aminoacizi și sărurile lor, pe

când analogul hidroxil al metioninei, cu formula chimică CH

3

S(CH

2

)

2

-CH(OH)-COOH,

este menționat la subpct. 4.1.1, ca analog al metioninei (subpct. 4.1.) în

cadrul pct. 4 analogi ai aminoacizilor.

De asemenea, în

Registrul CAS metionina are numărul 59-51-8, pe când hidroxianalogul acesteia

are numărul 583-91-5.

Or, exceptarea de la

plata taxelor vamale de import s-a făcut "pentru unele categorii de

mărfuri", expres menționate în hotărârile de guvern succesive în materie,

atât cu denumirea, dar și cu încadrarea tarifară.

Or, exceptarea a

operat exclusiv pentru produsul metionina (de uz furajer) pentru importurile

aferente perioadei 2001 - 2004, respectiv metionina pentru importurile aferente

anului 2005, în ambele ipoteze, indiferent de uz, codul tarifar fiind același,

29.30.40 octombrie.

În lumina

considerentelor expuse, instanța a apreciat ca fiind justă încadrarea tarifară

a produsului A. la cod tarifar 29.30.90.30, cu consecința lipsei de incidență a

exceptării reglementate de actele normative mai sus menționate, astfel că va

respinge ca neîntemeiate criticile reclamantei privind stabilirea obligațiilor

vamale de import ce constituie debit principal, anume 1.389.978 RON

reprezentând taxe vamale și 262.325 RON reprezentând TVA.

Pentru diferențele de

impozite, taxe, contribuții, precum și cele administrate de organele vamale,

stabilite de organele competente, dobânzile se datorează începând cu ziua

imediat următoare scadenței impozitului, taxei sau contribuției, pentru care

s-a stabilit diferența, până la data stingerii acesteia inclusiv.

Pentru această

perioadă, 25 mai 2004 - 31 decembrie 2005, accesoriile calculate de organul

fiscal sunt în sumă totală de 190.691 RON, din care 109.562 RON cu titlu de

dobânzi, 31.218 RON cu titlu de penalități, iar 49.911 RON cu titlu de

majorări.

În raport de cele

două reglementări, redate mai sus, Curtea a reținut nelegalitatea stabilirii

accesoriilor aferente perioadei 01 ianuarie 2001 - 25 mai 2004, cât timp

acestea deveneau scadente abia la expirarea termenului de grație de 7 zile,

instituit de lege pentru plata diferențelor, termen care curge de la data

comunicării sumelor de plată.

exercitate de părți

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, au formulat recurs atât reclamanta, cât și pârâtele.

În recursul său,

reclamanta a arătat, în esență, că încadrarea tarifară corectă este la poziția

29.30.40.10, instanța de fond greșind atunci când s-a raportat la structura

moleculară a produselor și nu a avut în vedere că apartenența la o anumită

categorie presupune analiza tehnică, ceea ce ar fi condus la încadrarea

tarifară cu exonerarea de plată a taxelor vamale. Reclamanta a mai arătat că

încadrarea tarifară de la momentul importurilor a fost cea corectă, validată de

organele vamale prin acordarea liberului de vamă, iar nu încadrarea tarifară

realizată de organele de control după 5 ani de la data realizării importurilor,

în baza unei interpretări discutabile.

În recursurile lor

pârâtele au arătat, în esență, că hotărârea primei instanțe este nelegală sub

aspectul soluționării capătului de cerere referitor la accesoriile calculate

pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004, urmare a ignorării incidenței

prevederilor art. 14

1

alin. (1) și (2) C. vam., conform cărora

obligația bugetară se datorează de la data înregistrării vamale. Recurenta

Agenția Națională de Administrare Fiscală, în recursul său, a invocat

inadmisibilitatea acestui capăt de cerere în condițiile în care modul de calcul

al accesoriilor nu a fost contestat în calea de atac administrativă, ci reclamanta

s-a adresat direct instanței de judecată.

De asemenea, a fost

criticată hotărârea instanței de fond și în privința acordării cheltuielilor de

judecată reclamantei, cu toate că a fost respins capătul de cerere din acțiunea

acesteia.

pronunțată în recurs

Prin Decizia nr. 1739

din 25 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de pârâtele Agenția

Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București împotriva Sentinței

civile nr. 1141 din 18 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal. În consecință, a modificat, în parte, sentința

atacată, în sensul respingerii capătului de cerere privind anularea Deciziei

din 31 iulie 2006 și a procesului-verbal din 11 aprilie 2006 emis de Direcția

Regională Vamală București în ceea ce privește accesoriile în sumă de 1.016.284

RON aferente perioadei 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004 și exonerarea de la plata

acestei sume, ca inadmisibilă, și respingerii capătului de cerere privind

acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.

De asemenea, instanța

de recurs a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a respins

recursul declarat de reclamanta S.C. "N. România" S.R.L. împotriva

aceleași sentințe, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

În privința

încadrării tarifare a produsului "A." este de reținut că organele de

control au apreciat corect că analogul hidroxil al metioninei este un compus

diferit de metionină, încadrându-se la poziția 29.30.40 octombrie, cum a

procedat reclamanta la momentul importurilor, soluție împărtășită, sub acest

aspect, și de prima instanță.

Reclamanta S.C.

"N. România" S.R.L. București susține că în urma analizei tehnice

rezultă destinația identică acelor doi compuși, că A. este forma lichidă a

metioninei (88% substanță activă), însă concluziile expertizei sunt în această

privință categorice: metionina are structura acido-amino-4-metiltio butiric,

iar produsul aliment are structura 2 hidroxi 4 metiltio butiric diferiți, cu

structură moleculară diferită. Prin urmare, corect a concluzionat instanța de

judecată că fiind vorba de substanțe diferite, în mod explicit, încadrările

tarifare sunt diferite. Diferența între cele două substanțe, a reținut prima

instanță rezultă și din Directiva 82/471/CEE, produsele fiind menționate la

poziții diferite, cu formule chimice diferite, precum și din Registrul C.A.S.,

poziționarea diferită.

Susținerile

reclamantei conform cărora la momentul importului a întrunit condițiile de

legalitate în privința încadrării tarifare a produsului în discuție care a fost

validată de autoritățile vamale prin acordarea "liberului de vamă" și

că, apoi, după 5 ani printr-o interpretare discutabilă s-ar fi schimbat

încadrarea tarifară, nu sunt întemeiate.

În realitate, reține

instanța de recurs, încadrarea tarifară de la momentul importurilor este opera

reclamantei, produsă prin întocmirea declarațiilor vamale, iar noua încadrare

tarifară a produsului A. a avut loc în urma controlului ulterior efectuat în

baza art. 61 alin. (5) din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României,

în vigoare la data efectuării controlului, recursul formulat de reclamantă

fiind nefondat.

În schimb, se arată

în considerentele deciziei atacate, recursurile declarate de pârâte sunt

întemeiate atât în privința modului în care s-a soluționat de către instanța de

fond capătul de cerere referitor la accesoriile în număr de 1.016.284 RON

aferente perioadei 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004, cât și în privința

cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță.

În privința

accesoriilor calculate pentru perioada 1 ianuarie - 25 mai 2004, instanța de

recurs reține că reclamanta nu a formulat contestație în procedură

administrativă, motiv pentru care atacarea sub acest aspect a actului

administrativ fiscal direct la instanța de contencios administrativ face ca

cererea respectivă să fie inadmisibilă, contestația reglementată în art. 175 C.

proc. fisc. fiind o astfel de procedură administrativă obligatorie.

anulare formulată de S.C. "N. România" S.R.L. București

Împotriva acestei

decizii, a formulat contestație în anulare S.C. "N. România" S.R.L.

București, invocând prevederile art. 318 teza I-a C. proc. civ., în sensul că

soluția pronunțată este rezultatul unei greșeli materiale.

În motivare,

contestatoarea a arătat că instanța de recurs a soluționat în mod greșit

capătul de cerere privind accesoriile în cuantum de 1.016.284 RON, reținând,

din eroare, că pentru "accizări" este necesară formularea unei

plângeri prealabile distincte de aceea care vizează actul fiscal principal. În

realitate, consideră contestatoarea, soluția pronunțată pe acest aspect este

rezultatul unei greșeli materiale, instanța de recurs neobservând faptul că în

cauză sunt incidente prevederile speciale cuprinse în art. 175 și urm. din O.G.

nr. 92/2003, precum și pct. 2.1. din Ordinul Agenției Naționale de Administrare

Fiscală nr. 519/2005, în raport de care contestația administrativă îndreptată

împotriva actului fiscal se consideră formulată și împotriva accesoriilor.

Procedând astfel, mai

afirmă contestatoarea, instanța de recurs i-a încălcat accesul liber la

justiție din perspectiva art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin concluziile

scrise depuse în ședința publică de la 5 noiembrie 2010, contestatoarea și-a

completat argumentele prezentate în cererea introductivă, invocând și

împrejurarea că excepția pe baza căreia s-a soluționat capătul de cerere în

discuție nu a fost pusă în dezbaterea părților, fiind astfel în imposibilitate

de a se apăra.

asupra contestației în anulare

Prin Decizia nr. 4815

din 5 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis contestația în anulare formulată de S.C.

"N. România" S.R.L. București împotriva Deciziei nr. 1739 din 25 martie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a anulat decizia contestată, în partea privind soluționarea

recursurilor formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și

Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni

Vamale București și a fixat termen pentru soluționarea recursurilor la 28

ianuarie 2011.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut următoarele:

Contestatoarea și-a

fundamentat calea extraordinară de atac de retractare exercitată pe prevederile

art. 318 alin. (1) teza (1) C. proc. civ., text care dispune că:

"Hotărârile

instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată

este rezultatul unei greșeli materiale …".

În speță s-a susținut

că soluția pronunțată în privința recursurilor formulate de Agenția Națională

de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională

pentru Accize și Operațiuni Vamale București a fost determinată de o astfel de

greșeală.

Verificând dosarul de

recurs, Înalta Curte a constatat că recursurile formulate de pârâtele Agenția

Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția

Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București au vizat capătul de

cerere privind accesoriile în sumă de 1.016.284 RON, aferente declarațiilor

vamale din perioada 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004 întrucât actele administrativ

fiscale atacate: Decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 emisă de Agenția Națională

de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și

procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 fuseseră anulate de instanța de

fond numai în această privință.

Soluționând aceste

recursuri, instanța a reținut că "reclamanta nu a formulat contestație în

procedura administrativă" și a concluzionat că atacarea, direct la

instanța de contencios administrativ a actelor fiscale, în partea privitoare la

accesorii, este inadmisibilă.

Această concluzie

este însă rezultatul unei greșeli materiale, pentru că instanța de recurs nu a

observat că la filele X din dosarul de fond se găsește contestația

administrativă formulată de către S.C. "N. România" S.R.L. București,

înregistrată la Direcția Regională Vamală București în 10 mai 2006, unde se

arată explicit că se contestă procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006

atât în partea privitoare la debitul principal, taxe vamale și TVA, cât și în

partea privitoare la accesorii.

Mai mult decât atât,

după cum bine a punctat contestatoarea, chiar și în lipsa unei contestări

exprese a accesoriilor, deveneau incidente prevederile pct. 2.1 din Ordinul

Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 519/2005, emise pentru aplicarea

art. 175 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit

cărora:

"În situația în

care contestatorul precizează că obiectul contestației îl formează actul

administrativ atacat, fără însă a menționa înlăuntrul termenului acordat de

organul de soluționare, cuantumul sumei totale contestate, individualizată pe

feluri de impozite, taxe, datorie vamală, contribuții, precum și accesorii ale

acestora, sau măsurile pe care le contestă, contestația se consideră formulată

împotriva întregului act administrativ fiscal".

De altfel,

soluționând contestația administrativă, Agenția Națională de Administrare

Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin Decizia nr.

134 din 31 iulie 2006 s-a considerat legal învestită și în privința

accesoriilor, respingând-o în întregime, pentru suma totală de 2.859.278 RON,

ce cuprinde 1.389.978 RON - taxe vamale, 262.325 RON TVA, 714.885 RON dobânzi

taxe vamale, 135.543 RON dobânzi TVA, 207.840 RON penalități până la 31

decembrie 2005 și 148.707 RON majorări de întârziere până la 31 martie 2006.

Conchizând, Înalta

Curte a reținut că, într-adevăr, decizia instanței de recurs în privința

modului în care au fost soluționate recursurile autorităților publice, este

rezultatul unei greșeli materiale, așa încât contestația în anulare de față

este fondată.

II. Considerentele

reținute în rejudecarea recursului

Recurentele-pârâte

invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și critică sentința instanței

de fond sub aspectul aplicării greșite a legii cu privire la Modul de calcul al

accesoriilor vamale stabilite printr-un act de control ulterior al

autorităților vamale asupra importurilor efectuate în perioada 01 ianuarie 2001

- 25 aprilie 2004.

Susține că, în ceea

ce privește suma totală de 1.016.284 RON reprezentând accesorii, în mod eronat

s-a reținut faptul că aceasta nu ar fi datorată de societate, față de

prevederile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997.

Conform dispozițiilor

art. 61 alin. (3) C. vam. - Legea nr. 141/1997, atunci când printr-un controlul

vamal ulterior se constată că s-au încălcat reglementările vamale aplicate

datorită unor date cuprinse în declarația vamală, autoritatea vamală, după

determinarea taxelor vamale cuvenite, ia masuri de încasare, respectiv de

restituire a acestora. Diferențele în minus se comunică titularului operațiunii

comerciale și urmează a fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării.

Neplata diferenței datorate de titularul operațiunii comerciale atrage

suportarea de majorări de întârziere aferente acestei diferențe.

Procesul-verbal de

control din 11 aprilie 2006 s-a întocmit în baza dispozițiilor art. 61 din

Legea nr. 141/1997, C. vamal al României.

Art. 158 alin. (2) C.

vam. stabilește că în cazul unor diferențe ulterioare la datoria vamală,

debitorul ia cunoștință despre noua datorie pe baza actului constatator întocmit

de autoritatea vamală, actul constatator fiind conform dispozițiilor alin. (3)

al aceluiași articol - titlul executor.

Înalta Curte reține

că în mod corect prima instanță a stabilit că noua datorie vamală a societății

a luat naștere pentru importurile menționate la data întocmirii actului

constatator, acest act constituind singurul titlu de creanță bugetară și titlu

executor și că această nouă datorie vamală trebuia achitată în termen de 7

zile. Pentru sumele neachitate în acest termen de grație, societatea reclamantă

este obligată să suporte majorări de întârziere la această nouă datorie vamală,

neputând fi obligată să plătească penalități de întârziere și dobânzi aferente

perioadei cuprinse între momentul înregistrării declarații vamale și cel al întocmirii

actului constatator.

În cauză nu-și găsesc

aplicarea prevederile art. 14

1

alin. (1) din Legea nr. 141/1997, în

condițiile în care aceste dispoziții se refereau la datoria vamală raportată la

data înregistrării datoriei vamale de import definitive în cadrul unei

operațiuni obișnuite de import care nu se identifică cu cea a unui control

vamal ulterior.

Susținerile

recurentei-pârâte - Direcția Vamală București - conform cărora trebuie să se

aplice pentru dobânzile și penalitățile de întârziere aferente TVA ca drept de

import, un regim juridic diferit de cel prevăzut în art. 61 alin. (3) din Legea

nr. 141/1997 privind majorările de întârziere aferente diferențelor de taxe

vamale nu pot fi reținute în condițiile în care noua datorie vamală a

reclamantei a luat naștere la data emiterii actului constatator, act care

reprezintă singurul titlu de creanță bugetară și titlu executor în sensul

prevăzut de art. 61 alin. (3) și 158 alin. (2) și (3) din Legea nr. 141/1997 și

art. 108 C. proc. fisc., plata trebuind să se facă în termen de 7 zile de la

comunicarea acestuia.

Astfel, în mod corect

prima instanță a reținut că atât TVA cât și taxele vamale ca drepturi de import

au același act generator al obligației de plată (actul constatator) și

exigibilitatea diferențelor ulterioare de plată și calculul dobânzilor și

penalității lor de întârziere se supun regulilor prevăzute de art. 61 alin. (3)

din Legea nr. 141/1997.

În acest sens,

reclamanta-intimată a invocat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv Deciziile nr. 640 din

20 februarie 2002 și nr. 365 din 30 ianuarie 2004 și chiar deciziile emise de

către recurentă, în soluționarea contestațiilor promovate de petentele

S.C."D." S.R.L. - Decizia nr. 64 din 15 martie 2007 și S.C.

"L.N.B. România" S.R.L. - Decizia nr. 240 din 05 martie 2007.

În aceste condiții

sunt nefondate criticile aduse de recurentă soluției instanței de fond cu

privire la modul de calcul al accesoriilor taxelor vamale pentru perioada 01

ianuarie 2001 - 25 aprilie 2004.

De asemenea, a fost

criticată hotărârea instanței de fond și în privința acordării cheltuielilor de

judecată reclamantei, cu motivarea că nu ar fi îndeplinite condițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ., respectiv culpa procesuală și că partea care le

solicită, să fi câștigat irevocabil procesul.

Criticile sunt

nefondate în condițiile în care cheltuielile de judecată au fost acordate în

măsura admiterii acțiunii principale.

Astfel, dacă

pretențiile au fost admise numai în parte, instanța va acorda celui care a

câștigat procesul, numai cheltuielile de judecată corespunzătoare pretențiilor

admise.

Dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ., au fost aplicate în mod corect, respectiv, partea care

a căzut în pretenții a fost obligată la cerere, în măsura pretențiilor admise

la plata cheltuielilor de judecată dovedite conform regulilor de acordare a

cheltuielilor de judecată.

La data acordării

cheltuielilor de judecată hotărârea nu era irevocabilă, fiind supusă căilor de

atac, astfel că nu se pune problema irevocabilității în acest stadiu procesual.

Pentru toate aceste

considerente și în baza prevederilor art. 312 C. proc. civ., recursurile

formulate de pârâte au fost respinse ca nefondate, fiind menținută sentința

primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională

a Vămilor prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București

împotriva Sentinței nr. 1141 din 18 martie 2009 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2011.