Decizia nr. 515/2011 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 10916/2/2006 — recurs

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 1141 din 18 martie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 10916/2/2006, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. "N. România" S.R.L. București și a anulat parțial Decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală și procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 al DRV București, în ceea ce privește accesoriile în sumă de 1.016.284 RON, aferente declarațiilor din perioada 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004. De asemenea, pârâtele au fost obligate să-i plătească reclamantei suma de 7.039 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: În consecință, s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei mai sus menționate, cu toate că operațiunile de import au fost verificate la momentul realizării lor sub aspectul legalității încadrării tarifare, iar organul vamal a considerat corectă încadrarea tarifară făcută de reclamantă. Produsul importat, A., nu constituie altceva decât forma lichidă a metioninei, folosit fiind în exclusivitate ca aditiv furajer în hrana animalelor. Metionina poate fi furnizată ca produs comercial fie sub formă uscată - pulbere DL metionina (cu 99% substanță activă), fie sub formă lichidă DL metionina hidroxianalog (MHA cu 88% substanță activă). Soluționarea legalității încadrării tarifare, arată reclamanta, presupune o opțiune între destinația produsului importat, aspect care are prioritate și care definește un produs, constituind rațiunea care a determinat realizarea importurilor și structura moleculară a produsului, singurul argument care a justificat adoptarea măsurilor dispuse prin actul de control. Referitor la accesoriile calculate de organul de control, învederează instanței că până la adoptarea Legii nr. 174/2004, acestea se datorau doar după expirarea termenului de 7 zile pentru plata debitelor constatate suplimentar, de la data comunicării acestora, astfel că în mod nelegal au fost calculate de la data declarațiilor vamale de import. Examinând cererea reclamantei prin prisma actelor dosarului și a reglementărilor legale aplicabile, Curtea de apel a reținut următoarele: Prin procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 s-a reținut că în perioada 2001 - 2005 reclamanta S.C. "N. România" S.R.L. București a efectuat un număr de 55 de importuri de "A. - Liquid methinonine hidroxy analogue pentru uz furajer", pentru care a declarat, în declarațiile vamale în detaliu în regim de import definitiv, depuse cu ocazia vămuirii, încadrarea în codul tarifar 29.30.40.10, cu consecința exceptării de la plata taxelor vamale pentru mărfuri origine SUA). Această încadrare tarifară a fost reținută ca eronată de către organul de control, care a apreciat ca fiind corectă încadrarea tarifară 29.30.90.30, cu taxa vamală 20% pentru mărfuri origine SUA, întrucât analogul hidroxil al metioninei reprezintă o cu totul altă specie chimică decât metionina. În consecință, au fost stabilite în sarcina reclamantei, drepturile vamale de import potrivit legii, astfel: - 1.389.978 RON reprezentând taxe vamale, - 262.325 RON reprezentând TVA, - 850.428 RON reprezentând dobânzi calculate până la data de 31 decembrie 2005, compuse din 714.885 RON dobânzi taxe vamale și respectiv 135.543 RON dobânzi TVA, - 207.840 RON penalități calculate până la data de 31 decembrie 2005, - 148.707 RON majorări de întârziere calculate până la data de 31 martie 2006. Prin Decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, adoptată în soluționarea Contestației din 11 mai 2006, aceasta din urmă a fost respinsă ca neîntemeiată. Potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză de expert A.D.C., Metionina este un aminoacid esențial, anume acid 2-amino-4-metiltio butiric. Produsul în discuție în prezenta cauză, importat de reclamantă pe parcursul celor 5 ani de referință, este A., care - potrivit aceluiași raport de expertiză - este analogul hidroxil al sus-menționatei metionine, adică acid 2 hidroxi-4-metiltio butiric, fiind un compus organic cu funcțiuni mixte, având în structura sa grupările tio, hidroxil și carboxil, prezentându-se ca un lichid stabil de culoare brună, cu miros specific de sulf, în registrul CAS (Chemical Abstract Number) situându-se la poziția 583-91-5. Se folosește în producția de furaje, pentru asigurarea necesarului de metionina din acestea. Rezultă, prin urmare, că suntem în prezența a doi compuși diferiți, cu structură moleculară diferită, cu încadrări tarifare explicit diferite. Faptul că A. este un precursor al metioninei (foarte asemănător, dar diferit din punct de vedere chimic, principala diferență fiind aceea a prezenței unui radical hidroxi (OH) în locul unui radical amino (NH 2 )), A. fiind convertit în metionina de/în corpul animalelor, după cum reiese din însăși descrierea produsului, constituie un argument în plus că nu suntem în prezența a doi compuși identici. Or, în condițiile inexistenței unei identități între cele două substanțe, încadrarea tarifară diferită este justificată, iar încadrarea A. la codul tarifar 29.30.90.30 s-a făcut în mod legal. Diferența între cele două substanțe este consacrată expres și în Directiva 82/471/CEE privind anumite produse utilizate în hrana animalelor, forma consolidată, în anexa căreia metionina, cu formula chimică CH 3 S(CH 2 ) 2 -CH(NH 2 )-COOH, este menționată la subpct. 3.1, în cadrul pct. 3 Aminoacizi și sărurile lor, pe când analogul hidroxil al metioninei, cu formula chimică CH 3 S(CH 2 ) 2 -CH(OH)-COOH, este menționat la subpct. 4.1.1, ca analog al metioninei (subpct. 4.1.) în cadrul pct. 4 analogi ai aminoacizilor. De asemenea, în Registrul CAS metionina are numărul 59-51-8, pe când hidroxianalogul acesteia are numărul 583-91-5. Or, exceptarea de la plata taxelor vamale de import s-a făcut "pentru unele categorii de mărfuri", expres menționate în hotărârile de guvern succesive în materie, atât cu denumirea, dar și cu încadrarea tarifară. Or, exceptarea a operat exclusiv pentru produsul metionina (de uz furajer) pentru importurile aferente perioadei 2001 - 2004, respectiv metionina pentru importurile aferente anului 2005, în ambele ipoteze, indiferent de uz, codul tarifar fiind același, 29.30.40 octombrie. În lumina considerentelor expuse, instanța a apreciat ca fiind justă încadrarea tarifară a produsului A. la cod tarifar 29.30.90.30, cu consecința lipsei de incidență a exceptării reglementate de actele normative mai sus menționate, astfel că va respinge ca neîntemeiate criticile reclamantei privind stabilirea obligațiilor vamale de import ce constituie debit principal, anume 1.389.978 RON reprezentând taxe vamale și 262.325 RON reprezentând TVA. Pentru diferențele de impozite, taxe, contribuții, precum și cele administrate de organele vamale, stabilite de organele competente, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței impozitului, taxei sau contribuției, pentru care s-a stabilit diferența, până la data stingerii acesteia inclusiv. Pentru această perioadă, 25 mai 2004 - 31 decembrie 2005, accesoriile calculate de organul fiscal sunt în sumă totală de 190.691 RON, din care 109.562 RON cu titlu de dobânzi, 31.218 RON cu titlu de penalități, iar 49.911 RON cu titlu de majorări. În raport de cele două reglementări, redate mai sus, Curtea a reținut nelegalitatea stabilirii accesoriilor aferente perioadei 01 ianuarie 2001 - 25 mai 2004, cât timp acestea deveneau scadente abia la expirarea termenului de grație de 7 zile, instituit de lege pentru plata diferențelor, termen care curge de la data comunicării sumelor de plată.

Recursurile exercitate de părți Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au formulat recurs atât reclamanta, cât și pârâtele. În recursul său, reclamanta a arătat, în esență, că încadrarea tarifară corectă este la poziția 29.30.40.10, instanța de fond greșind atunci când s-a raportat la structura moleculară a produselor și nu a avut în vedere că apartenența la o anumită categorie presupune analiza tehnică, ceea ce ar fi condus la încadrarea tarifară cu exonerarea de plată a taxelor vamale. Reclamanta a mai arătat că încadrarea tarifară de la momentul importurilor a fost cea corectă, validată de organele vamale prin acordarea liberului de vamă, iar nu încadrarea tarifară realizată de organele de control după 5 ani de la data realizării importurilor, în baza unei interpretări discutabile. În recursurile lor pârâtele au arătat, în esență, că hotărârea primei instanțe este nelegală sub aspectul soluționării capătului de cerere referitor la accesoriile calculate pentru perioada 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004, urmare a ignorării incidenței prevederilor art. 14 1 alin. (1) și (2) C. vam., conform cărora obligația bugetară se datorează de la data înregistrării vamale. Recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală, în recursul său, a invocat inadmisibilitatea acestui capăt de cerere în condițiile în care modul de calcul al accesoriilor nu a fost contestat în calea de atac administrativă, ci reclamanta s-a adresat direct instanței de judecată. De asemenea, a fost criticată hotărârea instanței de fond și în privința acordării cheltuielilor de judecată reclamantei, cu toate că a fost respins capătul de cerere din acțiunea acesteia.

Prima decizie pronunțată în recurs Prin Decizia nr. 1739 din 25 martie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursurile declarate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București împotriva Sentinței civile nr. 1141 din 18 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. În consecință, a modificat, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii capătului de cerere privind anularea Deciziei din 31 iulie 2006 și a procesului-verbal din 11 aprilie 2006 emis de Direcția Regională Vamală București în ceea ce privește accesoriile în sumă de 1.016.284 RON aferente perioadei 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004 și exonerarea de la plata acestei sume, ca inadmisibilă, și respingerii capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat. De asemenea, instanța de recurs a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a respins recursul declarat de reclamanta S.C. "N. România" S.R.L. împotriva aceleași sentințe, ca nefondat. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele: În privința încadrării tarifare a produsului "A." este de reținut că organele de control au apreciat corect că analogul hidroxil al metioninei este un compus diferit de metionină, încadrându-se la poziția 29.30.40 octombrie, cum a procedat reclamanta la momentul importurilor, soluție împărtășită, sub acest aspect, și de prima instanță. Reclamanta S.C. "N. România" S.R.L. București susține că în urma analizei tehnice rezultă destinația identică acelor doi compuși, că A. este forma lichidă a metioninei (88% substanță activă), însă concluziile expertizei sunt în această privință categorice: metionina are structura acido-amino-4-metiltio butiric, iar produsul aliment are structura 2 hidroxi 4 metiltio butiric diferiți, cu structură moleculară diferită. Prin urmare, corect a concluzionat instanța de judecată că fiind vorba de substanțe diferite, în mod explicit, încadrările tarifare sunt diferite. Diferența între cele două substanțe, a reținut prima instanță rezultă și din Directiva 82/471/CEE, produsele fiind menționate la poziții diferite, cu formule chimice diferite, precum și din Registrul C.A.S., poziționarea diferită. Susținerile reclamantei conform cărora la momentul importului a întrunit condițiile de legalitate în privința încadrării tarifare a produsului în discuție care a fost validată de autoritățile vamale prin acordarea "liberului de vamă" și că, apoi, după 5 ani printr-o interpretare discutabilă s-ar fi schimbat încadrarea tarifară, nu sunt întemeiate. În realitate, reține instanța de recurs, încadrarea tarifară de la momentul importurilor este opera reclamantei, produsă prin întocmirea declarațiilor vamale, iar noua încadrare tarifară a produsului A. a avut loc în urma controlului ulterior efectuat în baza art. 61 alin. (5) din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României, în vigoare la data efectuării controlului, recursul formulat de reclamantă fiind nefondat. În schimb, se arată în considerentele deciziei atacate, recursurile declarate de pârâte sunt întemeiate atât în privința modului în care s-a soluționat de către instanța de fond capătul de cerere referitor la accesoriile în număr de 1.016.284 RON aferente perioadei 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004, cât și în privința cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță. În privința accesoriilor calculate pentru perioada 1 ianuarie - 25 mai 2004, instanța de recurs reține că reclamanta nu a formulat contestație în procedură administrativă, motiv pentru care atacarea sub acest aspect a actului administrativ fiscal direct la instanța de contencios administrativ face ca cererea respectivă să fie inadmisibilă, contestația reglementată în art. 175 C. proc. fisc. fiind o astfel de procedură administrativă obligatorie.

Contestația în anulare formulată de S.C. "N. România" S.R.L. București Împotriva acestei decizii, a formulat contestație în anulare S.C. "N. România" S.R.L. București, invocând prevederile art. 318 teza I-a C. proc. civ., în sensul că soluția pronunțată este rezultatul unei greșeli materiale. În motivare, contestatoarea a arătat că instanța de recurs a soluționat în mod greșit capătul de cerere privind accesoriile în cuantum de 1.016.284 RON, reținând, din eroare, că pentru "accizări" este necesară formularea unei plângeri prealabile distincte de aceea care vizează actul fiscal principal. În realitate, consideră contestatoarea, soluția pronunțată pe acest aspect este rezultatul unei greșeli materiale, instanța de recurs neobservând faptul că în cauză sunt incidente prevederile speciale cuprinse în art. 175 și urm. din O.G. nr. 92/2003, precum și pct. 2.1. din Ordinul Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 519/2005, în raport de care contestația administrativă îndreptată împotriva actului fiscal se consideră formulată și împotriva accesoriilor. Procedând astfel, mai afirmă contestatoarea, instanța de recurs i-a încălcat accesul liber la justiție din perspectiva art. 6 pct. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin concluziile scrise depuse în ședința publică de la 5 noiembrie 2010, contestatoarea și-a completat argumentele prezentate în cererea introductivă, invocând și împrejurarea că excepția pe baza căreia s-a soluționat capătul de cerere în discuție nu a fost pusă în dezbaterea părților, fiind astfel în imposibilitate de a se apăra.

Decizia pronunțată asupra contestației în anulare Prin Decizia nr. 4815 din 5 noiembrie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a admis contestația în anulare formulată de S.C. "N. România" S.R.L. București împotriva Deciziei nr. 1739 din 25 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a anulat decizia contestată, în partea privind soluționarea recursurilor formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București și a fixat termen pentru soluționarea recursurilor la 28 ianuarie 2011. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut următoarele: Contestatoarea și-a fundamentat calea extraordinară de atac de retractare exercitată pe prevederile art. 318 alin. (1) teza (1) C. proc. civ., text care dispune că: "Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale …". În speță s-a susținut că soluția pronunțată în privința recursurilor formulate de Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București a fost determinată de o astfel de greșeală. Verificând dosarul de recurs, Înalta Curte a constatat că recursurile formulate de pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale București au vizat capătul de cerere privind accesoriile în sumă de 1.016.284 RON, aferente declarațiilor vamale din perioada 1 ianuarie 2001 - 25 mai 2004 întrucât actele administrativ fiscale atacate: Decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 fuseseră anulate de instanța de fond numai în această privință. Soluționând aceste recursuri, instanța a reținut că "reclamanta nu a formulat contestație în procedura administrativă" și a concluzionat că atacarea, direct la instanța de contencios administrativ a actelor fiscale, în partea privitoare la accesorii, este inadmisibilă. Această concluzie este însă rezultatul unei greșeli materiale, pentru că instanța de recurs nu a observat că la filele X din dosarul de fond se găsește contestația administrativă formulată de către S.C. "N. România" S.R.L. București, înregistrată la Direcția Regională Vamală București în 10 mai 2006, unde se arată explicit că se contestă procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 atât în partea privitoare la debitul principal, taxe vamale și TVA, cât și în partea privitoare la accesorii. Mai mult decât atât, după cum bine a punctat contestatoarea, chiar și în lipsa unei contestări exprese a accesoriilor, deveneau incidente prevederile pct. 2.1 din Ordinul Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 519/2005, emise pentru aplicarea art. 175 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora: "În situația în care contestatorul precizează că obiectul contestației îl formează actul administrativ atacat, fără însă a menționa înlăuntrul termenului acordat de organul de soluționare, cuantumul sumei totale contestate, individualizată pe feluri de impozite, taxe, datorie vamală, contribuții, precum și accesorii ale acestora, sau măsurile pe care le contestă, contestația se consideră formulată împotriva întregului act administrativ fiscal". De altfel, soluționând contestația administrativă, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin Decizia nr. 134 din 31 iulie 2006 s-a considerat legal învestită și în privința accesoriilor, respingând-o în întregime, pentru suma totală de 2.859.278 RON, ce cuprinde 1.389.978 RON - taxe vamale, 262.325 RON TVA, 714.885 RON dobânzi taxe vamale, 135.543 RON dobânzi TVA, 207.840 RON penalități până la 31 decembrie 2005 și 148.707 RON majorări de întârziere până la 31 martie 2006. Conchizând, Înalta Curte a reținut că, într-adevăr, decizia instanței de recurs în privința modului în care au fost soluționate recursurile autorităților publice, este rezultatul unei greșeli materiale, așa încât contestația în anulare de față este fondată. II. Considerentele reținute în rejudecarea recursului Recurentele-pârâte invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și critică sentința instanței de fond sub aspectul aplicării greșite a legii cu privire la Modul de calcul al accesoriilor vamale stabilite printr-un act de control ulterior al autorităților vamale asupra importurilor efectuate în perioada 01 ianuarie 2001 - 25 aprilie 2004. Susține că, în ceea ce privește suma totală de 1.016.284 RON reprezentând accesorii, în mod eronat s-a reținut faptul că aceasta nu ar fi datorată de societate, față de prevederile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997. Conform dispozițiilor art. 61 alin. (3) C. vam. - Legea nr. 141/1997, atunci când printr-un controlul vamal ulterior se constată că s-au încălcat reglementările vamale aplicate datorită unor date cuprinse în declarația vamală, autoritatea vamală, după determinarea taxelor vamale cuvenite, ia masuri de încasare, respectiv de restituire a acestora. Diferențele în minus se comunică titularului operațiunii comerciale și urmează a fi achitate în termen de 7 zile de la data comunicării. Neplata diferenței datorate de titularul operațiunii comerciale atrage suportarea de majorări de întârziere aferente acestei diferențe. Procesul-verbal de control din 11 aprilie 2006 s-a întocmit în baza dispozițiilor art. 61 din Legea nr. 141/1997, C. vamal al României. Art. 158 alin. (2) C. vam. stabilește că în cazul unor diferențe ulterioare la datoria vamală, debitorul ia cunoștință despre noua datorie pe baza actului constatator întocmit de autoritatea vamală, actul constatator fiind conform dispozițiilor alin. (3) al aceluiași articol - titlul executor. Înalta Curte reține că în mod corect prima instanță a stabilit că noua datorie vamală a societății a luat naștere pentru importurile menționate la data întocmirii actului constatator, acest act constituind singurul titlu de creanță bugetară și titlu executor și că această nouă datorie vamală trebuia achitată în termen de 7 zile. Pentru sumele neachitate în acest termen de grație, societatea reclamantă este obligată să suporte majorări de întârziere la această nouă datorie vamală, neputând fi obligată să plătească penalități de întârziere și dobânzi aferente perioadei cuprinse între momentul înregistrării declarații vamale și cel al întocmirii actului constatator. În cauză nu-și găsesc aplicarea prevederile art. 14 1 alin. (1) din Legea nr. 141/1997, în condițiile în care aceste dispoziții se refereau la datoria vamală raportată la data înregistrării datoriei vamale de import definitive în cadrul unei operațiuni obișnuite de import care nu se identifică cu cea a unui control vamal ulterior. Susținerile recurentei-pârâte - Direcția Vamală București - conform cărora trebuie să se aplice pentru dobânzile și penalitățile de întârziere aferente TVA ca drept de import, un regim juridic diferit de cel prevăzut în art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997 privind majorările de întârziere aferente diferențelor de taxe vamale nu pot fi reținute în condițiile în care noua datorie vamală a reclamantei a luat naștere la data emiterii actului constatator, act care reprezintă singurul titlu de creanță bugetară și titlu executor în sensul prevăzut de art. 61 alin. (3) și 158 alin. (2) și (3) din Legea nr. 141/1997 și art. 108 C. proc. fisc., plata trebuind să se facă în termen de 7 zile de la comunicarea acestuia. Astfel, în mod corect prima instanță a reținut că atât TVA cât și taxele vamale ca drepturi de import au același act generator al obligației de plată (actul constatator) și exigibilitatea diferențelor ulterioare de plată și calculul dobânzilor și penalității lor de întârziere se supun regulilor prevăzute de art. 61 alin. (3) din Legea nr. 141/1997. În acest sens, reclamanta-intimată a invocat practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv Deciziile nr. 640 din 20 februarie 2002 și nr. 365 din 30 ianuarie 2004 și chiar deciziile emise de către recurentă, în soluționarea contestațiilor promovate de petentele S.C."D." S.R.L. - Decizia nr. 64 din 15 martie 2007 și S.C. "L.N.B. România" S.R.L. - Decizia nr. 240 din 05 martie 2007. În aceste condiții sunt nefondate criticile aduse de recurentă soluției instanței de fond cu privire la modul de calcul al accesoriilor taxelor vamale pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 25 aprilie 2004. De asemenea, a fost criticată hotărârea instanței de fond și în privința acordării cheltuielilor de judecată reclamantei, cu motivarea că nu ar fi îndeplinite condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respectiv culpa procesuală și că partea care le solicită, să fi câștigat irevocabil procesul. Criticile sunt nefondate în condițiile în care cheltuielile de judecată au fost acordate în măsura admiterii acțiunii principale. Astfel, dacă pretențiile au fost admise numai în parte, instanța va acorda celui care a câștigat procesul, numai cheltuielile de judecată corespunzătoare pretențiilor admise. Dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., au fost aplicate în mod corect, respectiv, partea care a căzut în pretenții a fost obligată la cerere, în măsura pretențiilor admise la plata cheltuielilor de judecată dovedite conform regulilor de acordare a cheltuielilor de judecată. La data acordării cheltuielilor de judecată hotărârea nu era irevocabilă, fiind supusă căilor de atac, astfel că nu se pune problema irevocabilității în acest stadiu procesual. Pentru toate aceste considerente și în baza prevederilor art. 312 C. proc. civ., recursurile formulate de pârâte au fost respinse ca nefondate, fiind menținută sentința primei instanțe.