ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 13/2007
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 13/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de
față;
În baza lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul D.N.A., secția
de combatere a infracțiunilor conexe, infracțiunilor de corupție,
nr. 100 din 20 aprilie 2006, s-a dispus trimiterea în judecată a
inculpaților C.C.V. și L.F.V., pentru săvârșirea
infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, raportat
la art. 254 alin. (2) C. pen., atr.13
2
din Legea nr. 78/2000, cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 8 din Legea nr. 39/2003; V.D. pentru
săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (2) din
Legea nr. 78/2000, raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., art. 7 alin. (2) din
Legea nr. 78/2000, raportat la art. 255 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41
alin. (2) C. pen. și art. 8 din Legea nr. 39/2003; C.A., I.G. și C.M.,
pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 6 din
Legea nr. 78/2000, raportat la art. 257 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
și art. 8 din Legea nr. 39/2003, cu reținerea art. 33 lit. a) C. pen.,
pentru inculpatul I.G.
În fapt, s-a reținut
că inculpatul C.C., ofițer al Poliției de Frontieră a
pretins și acceptat promisiunea unor foloase necuvenite de la inculpatul V.D.,
facilitând, în perioada anilor 2004 – 2005 trecerea prin P.T.F. Borș a mai
multor persoane care nu îndeplineau condițiile de intrare și
ședere în spațiul „Schengen”.
De asemenea, s-a
reținut că inculpatul L.F.V., subofițer la Poliția de
frontieră a pretins și acceptat promisiunea unor foloase necuvenite
de la inculpatul V.D., facilitând, în cursul anilor 2004 - 2005 trecerea prin
P.T.F. Borș a mai multor persoane care nu îndeplineau condițiile legale.
Referitor la inculpații
I.G., C.A. și C.M. s-a reținut că, în perioada anilor 2003 –
2005, au făcut parte din grupul inițiat de inculpatul V.D. ce a avut
drept scop comiterea unor infracțiuni de corupție. Astfel,
inculpații I.G. și C.A., conducători auto și C.M.,
secretară și coordonator transport la firmele inculpatului V.D., au
pretins persoanelor care doreau să meargă și pe care le
transportau în străinătate și care nu îndeplineau
condițiile legale, pe lângă costul călătoriei și
diferite sume de bani, de obicei câte 50 Euro, lăsând să se
creadă că au influență asupra organelor vamale.
Prin sentința
penală nr. 66/P/2006 din 13 septembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția
pentru minori și familie, s-a dispus, în baza art. 332 alin. (2) C. proc.
pen., restituirea la procuror a cauzei penale privind pe inculpații
menționați, pentru refacerea urmăririi penale urmând ca organele
de urmărire penală să respecte dispozițiile art. 2, 200
și 202 C. proc. pen. și de art. 6 paragraful 3 lit. d) din C.A.D.O.L.F.,
ratificate prin Legea nr. 30/1994.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța a considerat că actul de sesizare
a instanței este lovit de nulitate absolută întrucât după
începerea urmăririi penale nu s-au mai efectuat acte de urmărire
penală.
Astfel, s-a reținut
că începerea urmăririi penale împotriva inculpaților, s-a dispus
prin două rezoluții distincte și ca toate actele procedurale
efectuate în cauză (audieri de martori, adrese, procese verbale) s-au
realizat în cursul anului 2005, înainte de începerea urmăririi penale, în
faza actelor premergătoare.
După data începerii
urmăririi penale nu s-au administrat probe și s-a procedat la
audierea inculpaților și trimiterea în judecată pentru
infracțiuni grave de corupție.
În legătură cu
actele premergătoare s-a apreciat că acestea nu au nici o valoare în
lipsa procesului verbal prin care se constată efectuarea lor /și/
care poate constitui mijloc de probă.
S-a considerat că nu au
fost respectate dispozițiile art. 224 și 220 C. proc. pen.,
privitoare la obligația organului de urmărire penală de a
întocmi proces verbal de constatare a actelor premergătoare efectuate
și de a strânge probele necesare cu privire la existența
infracțiunilor, identificarea făptuitorilor și la stabilirea
răspunderii acestora pentru a se constata dacă este cazul trimiterii
în judecată.
De asemenea, s-a
reținut că în privința autorizării interceptărilor
și prelungirii acestora, nu s-au respectat dispozițiile referitoare
la competență și că astfel opina la sancțiunea
nulității absolute a acestor probe conform art. 197 alin. (2) C.
proc. pen.
Totodată, sesizarea
instanței s-a apreciat a fi nelegală, prin încălcarea
dispozițiilor art. 2 C. proc. pen. și ale art. 6 paragraf 3 lit. d)
din C.A.D.O.L.F.
Împotriva acestei
hotărâri s-a declarat recurs de către Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A. susținându-se
că soluția pronunțată este nelegală, fiind urmarea
unei greșite aplicări a legii și că s-au respectat toate
dispozițiile procesuale în cursul urmăririi penale.
S-a solicitat casarea
hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre judecare la prima
instanță.
Examinând hotărârea
atacată în baza motivelor de casare invocate, dar și întreaga
cauză, în baza art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., sub toate
aspectele, Curtea constată întemeiat recursul procurorului așa cum se
va arăta în continuare.
În conformitate cu
dispozițiile art. 332 alin. (2) și (4) C. proc. pen., instanța
se desesizează și restituie cauza procurorului pentru refacerea
urmăririi penale în cazul nerespectării dispozițiilor privitoare
la competența după materie sau după calitatea persoanei,
sesizarea instanței, prezența învinuitului sau inculpatului și
asistarea acestuia de către apărător, iar împotriva restituirii
se poate face recurs de către procuror sau persoana ale cărei
interese au fost vătămate.
Potrivit art. 62 și 64 alin.
(2) din același cod, în vederea aflării adevărului organul de
urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate
să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe
iar mijloacele de probă obținute în mod legal nu pot fi folosite în
procesul penal.
Pe de altă parte, în
baza art. 300 C. proc. pen., instanța este datoare să verifice din
oficiu, la prima înfățișare regularitatea actului de sesizare
iar când constată că sesizarea nu este făcută conform
legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată, dosarul se
restituie organului de urmărire penală în vederea refacerii acestuia.
Din examinarea prevederilor
de mai sus, rezultă că numai nerespectarea dispozițiilor privind
sesizarea instanței constituie temei de restituire a cauzei la procuror,
iar aprecierea caracterului ilegal al mijloacelor de probă obținute
de procuror la urmărirea penală, care constituie fundamentul
trimiterii în judecată este de atributul instanței care se pronunță,
însă, după efectuarea cercetării judecătorești și
după dezbateri prin hotărâre.
Analizând rechizitoriul nr. 100/A/2004
din 20 aprilie 2004 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, D.N.A., secția de combatere a
infracțiunilor conexe, infracțiunilor de corupție, se
constată că acest act o respectă prin formă și
conținut toate cerințele legii.
Astfel, actul de sesizare a
instanței cuprinde toate elementele prevăzute de art. 263 C. proc.
pen., respectiv datele referitoare la persoana inculpaților, faptele
reținute sarcina lor, încadrarea juridică, probele pe care se
întemeiază învinuirea și dispoziția de trimitere în
judecată, precum și numele persoanelor care trebuie citate în instanță.
Totodată, acest act nu
cuprinde aspecte de neregularitate care să impună refacerea lui de
către procuror.
Se mai constată că
în cauză, prima instanță, fără a efectua cercetarea
judecătorească s-a pronunțat asupra unor mijloace de probe pe
care procurorul și-a întemeiat trimiterea în judecată a
inculpaților, apreciind că nelegalitatea actelor premergătoare
și neadministrarea de probe după începerea urmăririi penale ar
atrage nelegalitatea actului de sesizare în întregul său și ar face
necesară refacerea urmăririi penale.
Or, extinzând obiectul
verificării de la actul de sesizare (căruia sub aspectul formei
și conținutului nu au fost aduse critici) la materialul probator pe
care respectivul act s-a fundamentat, instanța de fond a încălcat
dispozițiile imperative evocate cât și cele referitoare la
obligativitatea efectuării cercetării judecătorești, în
cadrul căreia se putea examina public, nemijlocit și contradictoriu
întregul material probator și a pronunțat astfel o hotărâre
nelegală.
În consecință,
constatând întemeiate criticile formulate, Curtea, în baza art. 385
15
pct. 2 lit. c) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de
procuror, a casa sentința atacată și a trimite cauza pentru
continuarea judecății la aceeași instanță,
competența în raport cu calitatea de ofițer de poliție judiciară
a inculpatului C.C.V.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.N.A.
- Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinței penale nr. 66/ P din 13
septembrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția penală și
pentru cauze cu minori, privind pe inculpații C.C.V., L.F.V., V.D., C.A.,
I.G. și C.M.
Casează hotărârea
atacată și trimite cauza pentru continuarea judecății la
aceeași instanță.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi 8 ianuarie 2007.