ÎCCJ, decizie (scj.ro #158410)

Prin cererea înregistrată sub nr. x/115/2016 din 23 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Caraș-Severin, Secția I civilă, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcții Vest a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Reșița, Primăria Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița, precum și pe pârâta S.C. A. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea acestora la plata sumei totale de 1.139.687,52 lei, reprezentând cota de 0,1%, cota de 0,7% și penalități de întârziere, aferente autorizației de construire (AC) nr. 14/19.01.2009, emisă de primarul Municipiului Reșița pentru executarea lucrărilor de construire „Reabilitare stație de tratare a apei potabile și modernizarea stației de pompare a apei brute din municipiul Reșița, județul Caraș-Severin fără decantoare” și autorizație de construire (AC) nr. 51 din 11 martie 2009, emisă de primarul Municipiului Reșița pentru „Reabilitare stație de tratare a apei potabile și modernizarea stației de pompare a apei brute din municipiul Reșița, județul Caraș-Severin, zona decantoare”, precum și la plata cheltuielilor de judecată. B. Hotărârea primei instanțe. 2.Prin sentința civilă nr. 515 din 23 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, Secția I civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Reșița, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliului Local Reșița, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C. A. S.A și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâților Municipiul Reșița, Consiliul Local al Municipiului Reșița și S.C. A. S.A. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel principal reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcții Vest, precum și pârâta S.C. A. S.A.

Împotriva aceleiași sentințe au declarat apel incident și pârâții Municipiul Reșița, Primăria Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița. D. Prima hotărâre a instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 123 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC - Inspectoratul Regional în Construcții Vest și, în parte, apelul declarat de pârâta S.C. A. S.A., a fost anulată sentința apelată și s-a fixat termen pentru judecata fondului. A fost respins apelul incident formulat de pârâții Municipiul Reșița, Primăria Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița.

În dispozitivul acestei decizii s-a menționat faptul că aceasta ar fi definitivă.

Pentru a hotărî astfel, rezumând argumentele expuse, instanța de apel a avut în vedere, în esență, faptul că pretențiile deduse judecății au natura unei creanțe bugetare, supuse termenului de prescripție de 5 ani (prevăzut de art. 91 C. proc. fisc.), iar nu celui de drept comun, de 3 ani (prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 reținut de prima instanță) și că acestea, în mod justificat, au fost opuse atât S.C. A. S.A., cât și Municipiului Reșița și Consiliului local al municipiului Reșița care, toți, își justifică, în cauză, calitatea de pârâți. E. A doua hotărâre a instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 147 din 26 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC - Inspectoratul Regional în Construcții Vest împotriva pârâților Municipiul Reșița, Consiliul Local al Municipiului Reșița și S.C. A. S.A, fiind obligați să plătească reclamantei suma de 334.874,92 lei, reprezentând cota de 0,1% datorată în baza Legii nr. 50/1991, cota de 0,70% datorată în baza Legii nr. 10/1995, precum și penalitățile legale aferente. Au fost respinse, în rest, celelalte pretenții ale reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel în a doua hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: 10.Prin sentința apelată, Tribunalul Caraș-Severin, Secția I civilă a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantului față de pârâta S.C. A. SA (având în vedere că termenul de 5 ani aplicabil în materie fiscală se calculează de la momentul notificării către ISC a începerii lucrărilor) și reținând că Municipiul Reșița și Consiliul local al Municipiului Reșița nu justifică în cauză calitatea de pârâți.

Prin decizia civilă nr. 123/29.06.2017 a Curții de Apel Timișoara a fost respins apelul incident declarat împotriva sentinței de către Municipiul Reșița, Primăria Municipiului Reșița și Consiliul local al Municipiului Reșița (care a vizat doar considerentele hotărârii, solicitate a fi schimbate prin reținerea ca incident în cauză a termenului de prescripție de drept comun, de 3 ani), însă au fost admise apelurile reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcții I.S.C. și pârâtei S.C. A. SA, a fost anulată sentința și s-a fixat termen pentru judecarea fondului acțiunii.

În cuprinsul primei hotărâri a instanței de apel au fost dezlegate mai multe probleme juridice, respectiv natura fiscală a creanței solicitate la plată de către reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, supunerea ei termenului special de 5 ani aplicabil în materie (care, conform art. 91 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003, se calculează de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală, iar nu de la data reținută de prima instanță potrivit dreptului comun), precum și existența calității de pârât atât a S.C. A. SA, cât și a Municipiului Reșița și a Consiliului local al Municipiului Reșița.

Chestiunile juridice tranșate prin această hotărâre au fost considerate că se impun cu autoritate de lucru judecat, neavând natura unor aspecte ce țin de încheierile premergătoare - așa cum greșit au susținut instituțiile pârâte în concluziile lor - ceea ce ar putea permite instanței, în anumite condiții, revenirea asupra lor.

Din această cauză, instanța de apel nu a procedat la examinarea susținerilor niciuneia din părți care se referă la aspectele menționate, fiind discutate doar acele aspecte invocate, de pe poziții diferite, referitoare la prescripția sau actualitatea pretențiilor, iar în cazul confirmării acestei din urmă ipoteze, a regimului juridic aplicabil pretențiilor în raport de datele particulare ale cauzei.

Pretențiile deduse judecății de către reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții I.S.C. își au temeiul în două acte normative, primul fiind cel reprezentat de dispozițiile art. 30 al Legii nr. 50/1991 (privind autorizarea lucrărilor de construcții) iar, cel de-al doilea, de art. 40 al Legii nr. 10/1995 (privind calitatea în construcții).

Contrar a ceea ce pârâții susțin, natura fiscală a pretențiilor reclamantului ISC este dedusă din dispozițiile legale care reglementau cadrul materiei la data nașterii obligației de plată.

În concret, la acel moment, Regulamentul de organizare și funcționare a ISC, aprobat prin Decizia nr. 164/2008 a Primului ministru, prevedea că acesta funcționa în subordinea Guvernului României și în coordonarea primului ministru, prin Cancelaria acestuia (art. 2), că se finanțează integral din venituri proprii (art. 14 alin. 1) care erau, în principal, cele constituite în temeiul Legii nr. 50/1991 și al Legii nr. 10/1995 (alin. 2 al aceluiași articol).

Fiind vorba despre o structură specială din aparatul de lucru al Guvernului abilitată să perceapă taxe în numele său, conform art. 21 alin. 1 și 2 (care definește creanțele fiscale) și art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (act în vigoare la data nașterii obligației de plată a taxelor), regimului taxelor îi sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură fiscală (iar nu cele ale Codului de procedură civilă), întrucât creanța reclamantului ISC are o natură fiscală.

Lucrările de reabilitare a rețelei de alimentare cu apă nu sunt, prin natura lor, excluse de la obligația de plată a taxelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcții, voința legiuitorului fiind aceea de a scuti de această sarcină financiară doar lucrările efectuate la clădiri monumente istorice sau la cele cu valoare patrimonială deosebită, precum și la lăcașele de cult (în ceea ce privește taxa de 0,1% datorată în baza Legii nr. 50/1991) și, de asemenea, lucrările de consolidare și reparații efectuate la locuințele din proprietatea privată (în privința taxei de 0,70% datorată în baza Legii nr. 10/1995).

Situația pârâților nu se încadrează în niciuna din situațiile de excepție pentru care cele două legi speciale permit scutirea de plata taxelor solicitate de Inspectoratul de Stat în Construcții, dar nici dispozițiile de ordin general ale Codului fiscal nu permit o asemenea exceptare.

Din conținutul art. 269 lit. c) C. fisc. (Legea nr. 571/2003) - act normativ în vigoare la momentul nașterii dreptului reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcții de a percepe taxele solicitate - rezultă că pentru lucrările de interes public județean sau local (cum sunt și cele în discuție) nu se datorează taxe pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor însă sumele cerute prin acțiune nu au o asemenea natură. Acest lucru rezultă din art. 65 al Ordinului ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 1430/2005 prin care s-au aprobat normele de aplicare a Legii nr. 50/1991 (act normativ în vigoare la data nașterii obligației de plată), care consacră taxa prevăzută de art. 30 din Legea nr. 50/1991 (alin. 1) și taxa prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995 (alin. 2) ca fiind cote ulterioare autorizării.

Simplul fapt că finanțarea lucrărilor s-a făcut și printr-un împrumut extern, în cadrul programelor structurale derulate în perioada preaderării României la U.E., nu constituie, prin el însuși, un motiv de exonerare de plată, câtă vreme nu a existat o prevedere legală care să consacre o astfel de ipoteză. 23.Totodată, potrivit Memorandumului de finanțare încheiat între Guvernul României și Comisia Europeană (publicat în Monitorul Oficial prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 304/2007), rezultă că pârâții aveau cunoștință despre faptul că datorează taxele și cotele stabilite de legislația internă pentru regimul executării lucrărilor - deci, inclusiv taxele datorate Inspectoratului de Stat în Construcții - ca fiind cheltuieli neeligibile (adică, suportate din fonduri proprii, nu din fondurile puse la dispoziție prin contracte de împrumut), aspect menționat și în documentele subsidiare întocmite în derularea proiectului.

Potrivit regulii tempus regit actum , ridicată la rang de principiu constituțional (art. 15 alin. 2), regimul juridic aplicabil obligațiilor de plată este supus legilor în vigoare la momentul nașterii lor.

S-a mai reținut că pârâții nu se pot prevala de pretinsa pasivitate a reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcții în urmărirea punctuală a încasării taxelor ce-i sunt datorate - și, deci, nu pot solicita respingerea acțiunii pentru acest motiv - întrucât dispozițiile legale invocate ca argumente în acest sens sunt ulterioare nașterii obligației lor de plată, iar ele sunt inserate în acte normative care nu consacră posibilitatea aplicării retroactive a noilor proceduri.

Taxa de 0,1% datorată în baza Legii nr. 50/1991 se percepe, ca regulă, o dată cu transmiterea înștiințării de începere a lucrărilor și se calculează la valoarea lucrărilor autorizate. Prin excepție, în cazul existenței unor diferențe de valoare la finalul execuției, o aceeași taxă se datorează și asupra acestora, o dată cu recepția la terminarea lucrărilor.

S-a constatat că este vorba de o taxă pentru care momentul nașterii obligației de plată este diferit în raport de situația de fapt a lucrărilor executate.

Făcând aplicarea acestui text de lege la datele particulare ale cauzei s-a reținut că taxa de 0,1% la valoarea lucrărilor din autorizații (în total 60.500.000 lei) trebuia virată la momentul înștiințării I.S.C. despre data începerii execuției lor, fapt care s-a produs ca urmare a emiterii înștiințărilor nr. 88/21.01.2009 (pentru prima autorizație) și nr. 714/23.03.2009 (pentru cea de-a doua autorizație).

Fiind vorba de o lucrare unitară, chiar și luând în considerare ultima dintre notificări, a rezultat că, pentru plata sumei inițiale, termenul de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 91 C. proc. fisc., a început să curgă de la data de 1.01.2010 și că el era de mult depășit la data introducerii acțiunii (27.12.2016 data poștei).

Taxa de 0,1% datorată pentru diferența dintre valoarea inițială a lucrărilor (60.500.000 lei) și valoarea lor finală (71.230.476,34 lei), respectiv pentru suma de 10.730.476,34 - ceea ce reprezintă 10.730,47 lei - trebuia virată, conform textului art. 30 alin. 3 din Legea nr. 50/1991, o dată cu recepția la terminarea lucrărilor, fapt consemnat în procesul-verbal de recepție nr. 11/29.11.2011, care a fost întocmit și în prezența reprezentantului I.S.C.

În raport cu data recepției, cu același termen de prescripție de 5 ani (care a început să curgă de la data de 1.01.2012), a rezultat că la momentul înregistrării acțiunii de față, această creanță a I.S.C. era actuală, iar nu prescrisă, motiv pentru care pârâții au fost obligați la suma de 10.730,47 lei cu acest titlu.

Conform art. 30 alin. 2 al Legii nr. 50/1991, neplata la timp a taxei legal datorate se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși, însă, suma datorată, constatându-se că pârâții sunt datori să plătească și penalități în sumă de 10.730,47 lei.

În ceea ce privește taxa pretinsă de I.S.C. în baza Legii nr. 10/1995, potrivit art. 40 alin. 1 al acestei legi investitorii sau proprietarii trebuie să plătească, lunar, I.S.C. o taxă de 0,7% din valoarea construcțiilor.

Instanța de apel a constatat că, datorită caracterului succesiv al obligației de plată, pentru fiecare prestație lunară se calculează un termen de prescripție distinct.

În atare condiții, s-a calculat că taxa datorată de pârâți, în cotă de 0,70% din valoarea de execuție a lucrărilor (71.230.476,34 x 0,70%) - ținând cont și de timpul de 35 de luni de execuție a lor -, reprezintă o sumă de 14.246,09 lei lunar.

Observând, pe de o parte, efectele termenului de prescripție de 5 ani asupra fiecăreia din obligațiile succesive (lunare) iar, pe de altă parte, data înregistrării acțiunii (27.12.2016), instanța de apel a constatat ca prescrise sumele periodice datorate de pârâți pentru anii 2009 și 2010, actuale fiind la acea dată doar sumele datorate pentru anul 2011.

Având în vedere suma lunară de 14.246,09 lei datorată conform art. 40 alin. 1 din Legea nr. 10/1995, precum și faptul că recepția lucrărilor s-a făcut la finele lunii noiembrie 2011 (mai precis, la data de 29.11.2011), s-a calculat că pentru cele 11 luni ale anului 2011, pârâții datorează, cu acest titlu, o sumă totală de 156.706,99 lei.

Neplata la timp a taxelor lunare impune în sarcina pârâților, conform art. 40 alin. 2 al Legii nr. 10/1995 și obligația de plată a unor penalități de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, care nu pot depăși însă suma datorată cu titlu principal, ceea ce înseamnă că ei mai datorează ca penalități încă 156.706,99 lei. F. Calea de atac împotriva hotărârilor instanței de apel.

În recursul său, reclamantul-recurent I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcții Vest a adus următoarele critici deciziei civile nr. 147 din 26 septembrie 2017.

Această decizie a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat. Astfel, prin decizia civilă nr. 123 din 29 iunie 2017, ce are, în opinia recurentei-reclamante, caracter definitiv, s-au stabilit, cu autoritate de lucru judecat, următoarele: natura juridică a creanței, anume aceea de creanță fiscală, fiind incidente prevederile art. 91 C. proc. fisc.; nu este întemeiată cererea de scutire de la plata celor două taxe solicitate de reclamantă, cerere formulată de pârâți în temeiul art. 269 lit. c) C. fisc., deoarece această scutire vizează doar taxa pentru eliberarea autorizațiilor de construire; Municipiul Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița au calitate procesuală pasivă; excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei-recurente este neîntemeiată, deoarece, potrivit art. 91 alin. (2) din O.G. nr. 93/2003, termenul de prescripție de 5 ani începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală.

În speța de față termenul de prescripție de 5 ani s-a împlinit la data de 31 decembrie 2016, iar cererea de chemare în judecată s-a depus la data de 29 decembrie 2016, astfel încât concluzia instanței de apel din decizia recurată cum că, în ce privește cota de 0,7%, sumele periodice datorate de pârâți pentru anii 2009 și 2010 ar fi prescrise încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 123 din 29 iunie 2017.

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 și a art. 40 din Legea nr. 10/1995.

Potrivit dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991, investitorii trebuie să plătească organelor de control, în speță reclamantei, cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cotă care se aplică și diferențelor rezultate din actualizarea valorilor lucrărilor autorizate, care se face odată cu recepția la terminarea lucrărilor, virarea sumelor trebuind să se facă în contul inspectoratelor teritoriale odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, în caz contrar datorându-se penalități de 0,15%/zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată, iar, potrivit art. 40 din Legea nr. 10/1995, investitorii sau proprietarii trebuie să vireze lunar, către aceleași organe de stat, o sumă echivalentă cu o cotă de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor, întârzierea la plată fiind penalizată cu 0,15%/zi de întârziere, fără a se putea depăși suma datorată.

Potrivit prevederilor art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în cel mult 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcții, odată cu efectuarea recepției la terminarea lucrărilor, investitorul/beneficiarul are obligația de a regulariza taxele și cotele legale, astfel că în termen de 15 zile de la finalizarea lucrărilor începe să curgă și termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.

În opinia reclamantei-recurente, obligația de plată a cotei de 0,1% se naște odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, dar, în contextul în care ea nu a fost achitată, obligația de plată subzistă pe tot parcursul executării lucrărilor și întreaga sumă devine scadentă la data recepției la terminarea lucrărilor, iar nu de la data de 1 ianuarie 2010, care este data transmiterii înștiințării privind începerea lucrărilor, așa după cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel în decizia recurată.

S-a mai susținut de către recurenta-reclamantă că și în ce privește cota de 0,7%, pentru care art. 40 din Legea nr. 10/1995 prevede că trebuie virată lunar, calculul sumelor datorate nu trebuie făcut lunar, acesta trebuind a fi făcut prin raportare la momentul efectuării de investitor a cheltuielilor cu executarea lucrărilor, respectiv plata acestora, or, în acest context, creanța reclamantei devine certă, lichidă și exigibilă doar la finalizarea lucrărilor și încheierea procesului verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

În acest context, recurenta-reclamantă a înfățișat instanței propriile calcule privind cuantumul sumelor datorate de pârâți.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Recurenții-pârâți Municipiul Reșița - Primăria Municipiului Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 123/22.06.2017 și a deciziei civile nr. 147 din 26 septembrie 2017, aducându-i următoarele critici:

Hotărârile instanței de apel au fost date cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Astfel, în primă instanță cauza a fost înregistrată pe rolul Secția I civile a Tribunalului Caraș-Severin ca o acțiune de drept comun. Cu toate acestea, prin sentința civilă nr. 515 din 23 martie 2017, Tribunalul Caraș-Severin a reținut că sumele pretinse de reclamantă au natura unor venituri ale bugetului de stat și că termenul de prescripție este de 5 ani, dar fără să pună în discuție competența materială funcțională a instanței.

De asemenea, prin decizia nr. 123/2015, instanța de apel a reținut că veniturile pretinse de reclamant au natura juridică a unei creanțe fiscale și că se aplică, în ceea ce privește stabilirea, colectarea și executarea silită a acestora, prevederile Codului de procedură fiscală, or, în această situație soluționarea litigiilor izvorâte din aplicarea acestor prevederi legale sunt de competența instanței de contencios administrativ, așa cum s-a stipulat prin art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003.

Prin decizia nr. 13 din 29 iunie 2007, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, prin această decizie instanța de apel a intenționat să lămurească trei aspecte: natura juridică a creanței, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prin dispozitivul deciziei arătate mai sus, instanța de apel a respins apelul incident și a admis apelul reclamantei, dar și apelul pârâtei S.C. A. S.A., în parte, a anulat sentința atacată și a acordat termen pentru judecarea în fond, fără a soluționa cele trei aspecte arătate mai sus.

În aceste condiții, în opinia acestor recurenți-pârâți, decizia nr. 123/2017 nu poate reprezenta decât o încheiere premergătoare, cu caracter preparatoriu, care nu conține soluționări parțiale ale aspectelor de drept ale litigiului și care nu leagă în niciun fel instanța de judecată, încheiere ce poate fi atacată o dată cu fondul.

Hotărârile recurate nu cuprind motivele pe care se întemeiază. Astfel, cât timp s-a considerat că sumele pretinse au natura juridică a unei creanțe fiscale, aceasta înseamnă că devin aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală și, pe cale de consecință, și cele privind competența instanțelor de judecată cu privire la soluționarea unor astfel de litigii.

De asemenea, motivarea instanței de apel este contradictorie, cât timp s-a apreciat că, deși este vorba de o acțiune civilă, sumele pretinse au natura juridică a unei creanțe fiscale.

Ultima hotărâre a instanței de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dacă se au în vedere prevederile O.G. nr. 63/2001, ale Legii nr. 329/2009 și ale O.G. nr. 24/2014, sumele datorate reclamantei, aferente perioadei 12 noiembrie 2009 - 1 ianuarie 2015, pot fi considerate sume ce se fac venit la bugetul de stat.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, virarea sumelor datorate inspectoratului teritorial în construcții, trebuia să se facă odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, astfel că, în speță, în ceea ce privește nașterea dreptului la creanță referitor la cota 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, aceasta s-a produs la data de 21 ianuarie 2009, respectiv la data de 23 martie 2009, date când s-au efectuat transmiteri de înștiințări privind începerea lucrărilor, or, la aceste date finanțarea reclamantului se realiza integral din venituri extrabugetare, nefiind în vigoare Legea nr. 329/2009, astfel încât creanța reprezentând cota de 0,1% nu poate fi considerată o creanță fiscală, fiindu-i aplicabil termenul general de prescripție, acela de 3 ani.

În ceea ce privește penalitățile de 0,15%/zi de întârziere aferente cotei de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate s-a susținut că acestea au un caracter accesoriu dreptului de creanță născut la data de 21 ianuarie 2009, respectiv 23 martie 2009, astfel încât au același regim juridic și li se aplică același termen de prescripție.

În mod greșit a reținut instanța de apel că data de 29 noiembrie 2011 reprezintă momentul nașterii dreptului de creanță al reclamantului, dat fiind faptul că la această dată s-a încheiat procesul verbal nr. 11 de recepție la terminarea lucrărilor, în realitate acest moment fiind cel la care se realizează regularizarea taxei pentru autorizația de construire și celelalte cote prevăzute de lege.

În ceea ce privește cota de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor s-a susținut că, potrivit art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, calculul acesteia și virarea sumelor se fac eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor, or, reclamantul nu a făcut dovada momentului și a cuantumului plății prestațiilor periodice, la care să se aplice cota de 0,7% și în funcție de care să se calculeze și pretențiile privind penalitățile aferente. 93. S-a apreciat de către recurenții-pârâți că suma reprezentând cota de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor aferente perioadei 21 ianuarie 2009 - 12 noiembrie 2009 și respectiv 23 martie 2009 - 12 decembrie 2009, data de 12 noiembrie 2009 fiind data intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009, nu pot fi considerate ca având natură fiscală, astfel că li se aplică termenul general de prescripție, de 3 ani. 94. În opinia recurenților-reclamanți, sumele aferente cotei de 0,7% pot fi considerate ca fiind venituri de natură fiscală doar începând cu data de 12 noiembrie 2009, data intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009, până la data de 29 noiembrie 2011, care este data recepției la terminarea lucrărilor, însă calculul pentru determinarea acestor sume nu a fost efectuat de reclamantă prin raportare la prestațiile periodice. 95. S-a mai susținut că, potrivit legislației prezente, finanțarea reclamantului se realizează din venituri proprii, astfel încât acesta nici nu mai poate pretinde încasarea unor sume care la momentul respectiv se făceau venit la bugetul de stat, deoarece pentru astfel de sume sunt aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală, or, o creanță fiscală trebuie stabilită de un organ fiscal, însă reclamantul nu a avut și nu are o astfel de calitate. 96. Potrivit art. 85 alin. (1) C. proc. fisc., taxele se stabilesc fie prin declarație fiscală, fie prin decizie emisă de organul fiscal, or, în speța de față nu există nici declarație fiscală și nici vreo decizie emisă de un organ fiscal. Ca atare, cât timp reclamantul nu a stabilit și nu a determinat vreo obligație fiscală potrivit prevederilor legale referitoare la creanțele bugetare/fiscale, prin emiterea unei decizii ori a unui act administrativ fiscal, cu respectarea cerințelor art. 43 din O.G. nr. 92/2003, acesta nici nu deține un titlu de creanță fiscală sau titlu executoriu conform prevederilor Codului de procedură fiscală. 97. În speță nu au fost respectate nici prevederile art. 7 din O.G. nr. 92/2003 și nici prevederile Codului civil, cu privire la punerea în întârziere a debitorilor, reclamantul dând dovadă de o totală pasivitate de la începutul anului 2009 până în luna decembrie 2016. 98. În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a învederat faptul că, dată fiind forma cererii de chemare în judecată, reclamantul a intenționat chemarea în judecată doar a pârâtei S.C. A. S.A. și a Municipiului Reșița reprezentat de Primar, iar nu toate cele trei entități legate de Municipiul Reșița. Reclamantul nu și-a motivat pretențiile față de fiecare dintre cele trei entități legate de Municipiul Reșița, însă, potrivit Legii nr. 215/2001, doar Municipiul Reșița este o unitate administrativ-teritorială care se citează prin cei însărcinați să-l reprezinte în justiție, Consiliul local fiind doar o autoritate administrativă, iar Primăria doar o structură funcțională. 99. Obligarea Municipiului Reșița la plata sumei de bani s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/2009, în care se stipulează că orice alte cheltuieli neeligibile efectuate în legătură cu împrumutul de la Banca Europeană de Investiții vor fi suportate din bugetele beneficiarilor finali ai împrumutului, or, din prevederile Anexei 1 la Memorandumul de Finanțare aprobat prin ordinul MFP nr. 304/2007 rezultă că beneficiarul final al lucrărilor este S.C. A. S.A., aceasta fiind și autoritatea contractantă, așa după cum rezultă din contractul de lucrări nr. 2 din 14 decembrie 2008. 100. Tot astfel rezultă și din prevederile art. 2 din Regulamentul de recepție al lucrărilor de construcții și instalații aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 2736/1994, în sensul că investitorul este persoana fizică sau juridică care încheie contractul de executare de lucrări de construcții, urmărește îndeplinirea lui și preia lucrarea, în speță, această persoană fiind S.C. A. S.A., neavând nicio relevanță faptul că unitatea administrativ teritorială Reșița este unul dintre acționarii S.C. A. S.A. 101. S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă. 102. Recurenta-pârâta S.C. A. S.A. a formulat recurs împotriva deciziilor civile nr. 123 din 29 iunie 2017 și nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/115/2016, aducându-i următoarele critici: 103. Atât sentința pronunțată de prima instanță, cât și deciziile pronunțate de instanța de apel au fost date cu încălcarea competenței de ordine publică, în opinia recurentei-pârâte această competență nerevenindu-i Secției I civile de la fiecare dintre aceste instanțe, ci Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal, așa cum chiar Curtea de Apel Timișoara a decis în spețe similare. De altfel, în ședința publică din 23 martie 2017, prima instanță a cerut să se pună concluzii doar cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive și cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a se pune în discuție competența generală, materială și teritorială a instanței. 104. Deși reținerea cauzei spre rejudecare de către Secția I civilă a fost motivată de calificarea cererii de chemare în judecată, ca cerere în pretenții formulată pe calea dreptului comun, instanța de apel a apreciat că este competentă să soluționeze cauza, deși a considerat că, în speță, sunt aplicabile prevederile Codului fiscal și ale Codului de procedură fiscală, situație în care trebuia declinată competența de soluționare în favoarea Secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal. 105. Instanța de apel a încălcat regulile de procedură prin aceea că a stabilit cu putere de lucru judecat calitatea procesuală a părților, prin decizia civilă nr. 123 din 29 iunie 2017, decizie care este dată fără cale de atac, deși decizia nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunțată în același dosar, este dată cu drept de recurs. 106. Cu toate că, ulterior pronunțării deciziei nr. 123 din 29 iunie 2017, părțile au formulat note de ședință și concluzii scrise cu privire la calitatea procesuală pasivă, la solicitarea instanței de apel, în considerentele deciziei nr. 147 din 26 septembrie 2017 s-a reținut că problema calității procesuale pasive ar fi fost dezlegată prin decizia civilă nr. 123 din 29 iunie 2017, care ar avea autoritate de lucru judecat cu privire la acest aspect. 107. Decizia nr. 147/2017 cuprinde motive contradictorii, în sensul că, deși s-a dovedit că bunurile realizate în urma investiției aferente Măsurii ISPA au fost predate prin procesul-verbal de predare-primire nr. 3807 din 19 noiembrie 2011 proprietarului de drept, adică Municipiului Reșița, cu toate acestea instanța de apel a reținut că această societate are calitatea de beneficiar al bunurilor rezultate din investiție. 108. De asemenea, s-a reținut în mod greșit că recurenta-pârâtă ar avea calitatea de semnatară a contractului de asociere din 15 mai 2005, or, obligația suportării cheltuielilor neeligibile revenea fiecărui consiliu local asociat, în funcție de cheltuielile proprii. 109. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea unor prevederi de drept material. Astfel, în opinia recurentei-pârâte aceasta nu poate avea calitate procesuală în prezenta cauză nefiind nici investitor, nici proprietar și nici beneficiar al investiției Măsura ISPA 2005/RO/P/PE/003/05, această calitate aparținând Municipiului Reșița. 110. În acest sens recurenta-pârâtă a învederat faptul că înștiințarea de începere a lucrărilor s-a făcut chiar de proprietarul de drept al domeniului public afectat de investiție, adică de Consiliul Local al Municipiului Reșița, susținându-se că s-a dovedit că atât construcțiile rezultate în urma executării lucrărilor pentru care s-au solicitat și obținut autorizațiile de construire, cât și terenul aferent al acestora au fost și sunt în proprietatea UAT Reșița. 111. În sprijinul celor afirmate recurenta-pârâtă a invocat plata taxelor necesare obținerii avizelor și autorizațiilor de Municipiul Reșița, această pârâtă fiind doar operator al serviciilor publice de alimentare cu apă și de canalizare, s-a invocat și procesul-verbal de predare-primire din 19 noiembrie 2011, de asemenea s-a invocat Formularul de Acord contractual nr. 5434 din 21 octombrie 2008 din care ar rezulta că S.C. A. S.A. are doar calitatea de angajator, precum și adresa nr. 355/PIU din 3 august 2019. 112. Totodată, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor legale cu privire la prescripția dreptului la acțiune. Astfel, deși anunțul privind începerea lucrărilor a fost înregistrat la sediul reclamantei la data de 23 martie 2009, această dată fiind data de la care se naște dreptul material la acțiune, cu toate acestea, în mod nelegal a apreciat instanța de apel ca fiind actuală cota de 0,1% aferentă diferenței dintre valoarea inițială și valoarea finală a investiției, făcându-se în acest fel o greșită aplicare a prevederilor art. 30 din Legea nr. 50/1991, recurenta-pârâtă considerând că întreaga sumă ce reprezintă contravaloarea cotei de 0,1% prevăzută de lege, era prescrisă la data introducerii cererii de chemare în judecată. 113. De asemenea, în ce privește taxa de 0,7% prevăzută de art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, s-a apreciat că, în mod greșit, instanța de apel a stabilit ca fiind actuale sumele aferente anului 2011. Din analiza acestui text de lege rezultă că nu se impun la plata lunară sume rezultate din împărțirea investiției la numărul de luni de execuție a lucrărilor, ci aceste plăți lunare se raportează la cheltuielile pentru executarea construcțiilor aferente fiecărei luni, or, acest aspect nu a fost dovedit în fața instanței, iar reclamanta a susținut în fața instanței de apel că nu înțelege să se folosească de proba cu expertiză pentru a se face un calcul corect al sumelor datorate, instanța de apel făcând un calcul incorect. 114. În opinia recurentei-pârâte trebuia să se constate ca fiind prescrisă întreaga sumă pretinsă de reclamantă, având în vedere starea de pasivitate a acesteia de circa 8 ani de zile. 115. S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă. G. Apărările formulate de intimați. 116. La data de 12 februarie 2018, recurentul-reclamant I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcții Vest a formulat întâmpinare la recursul formulat de pârâții Municipiul Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița împotriva deciziei nr. 147/2017 a Curții de Apel Timișoara invocând, pe cale de excepție, nulitatea recursului, iar pe fond respingerea recursului. 117. La data de 20 februarie 2018, recurenții-pârâți Municipiul Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița, în contradictoriu cu reclamantul I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcții Vest, au formulat o întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului. 118. La data de 1 martie 2018, recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare la recursul depus de reclamantul-recurent I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcții Vest împotriva deciziei nr. 123/2017 și respectiv nr. 147/2017 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, solicitând respingerea acestuia. H. Considerentele instanței de recurs. 119. Analizând deciziile recurate, prin raportare la criticile și apărările formulate, Înalta Curte a constatat următoarele: 120. Vor fi analizate mai întâi recursurile declarate de recurenții-pârâți Municipiul Reșița - Primăria Municipiului Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița și de recurenta-pârâtă S.C. A. S.A. Toți acești recurenți au invocat ca motiv de recurs lipsa calității procesuale pasive a fiecăruia, dar ca un motiv de aplicare greșită a normelor de drept material. Astfel, Municipiul Reșița a susținut că obligarea sa la plata sumei de bani s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 83/2009, în care se stipulează că orice cheltuieli neeligibile neefectuate în legătură cu împrumutul de la Banca Europeană de Investiții vor fi suportate din bugetele beneficiarilor finali ai împrumutului, or, din prevederile Anexei 1 la Memorandumul de Finanțare aprobat prin ordinul MFP nr. 304/2007, rezultă că beneficiarul final al lucrărilor este S.C. A. S.A., aceasta fiind și autoritatea contractantă, așa după cum rezultă din contractul de lucrări nr. 2 din 14 decembrie 2008. 121. Tot astfel, recurenta-pârâtă S.C. A. S.A a susținut că nu poate avea calitate procesuală pasivă cât timp proprietar de drept al investiției este Municipiul Reșița, având în vedere faptul că atât construcțiile rezultate în urma executării lucrărilor pentru care s-au solicitat și obținut autorizațiile de construire, cât și terenul aferent acestora au fost și sunt în proprietatea UAT Reșița. 122. Înalta Curte constată că din dispozitivul deciziei nr. 147 din 26 septembrie 2017, una dintre deciziile recurate de pârâți, rezultă că acțiunea a fost admisă împotriva pârâților S.C. A. S.A, Municipiul Reșița prin Primăria Municipiului Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița, pârâții fiind obligați, în solidar, la plata sumei de 334.874,92 lei reprezentând cota de 0,1% datorată în baza Legii nr. 50/1991, cota de 0,70% datorată în baza Legii nr. 10/1995, precum și penalitățile legale aferente, fiind respinse în rest celelalte pretenții ale reclamantei. 123. Sub aspectul obligării în solidar a pârâților, hotărârea instanței de apel nu este motivată, astfel că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., impunându-se casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanța de apel să stabilească, pe baza probelor administrate, care dintre pârâți este, în realitate, proprietarul/investitorul/beneficiarul investițiilor/construcțiilor pentru care trebuie plătite cotele de 0,1% prevăzută de art. 30 din Legea nr. 50/1991 și, respectiv de 0,7% prevăzută de art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 sau să justifice de ce pârâții trebuie obligați în solidar la plata acestor cote. 124. Atât recurenții-pârâți Municipiul Reșița prin Primăria Municipiului Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița, cât și recurenta-pârâtă S.C. A. S.A au criticat faptul că instanța de apel, deși a reținut că sumele pretinse de reclamant au natura juridică a unei creanțe fiscale și că se aplică prevederile Codului de procedură fiscală în ce privește stabilirea, colectarea și executarea acestora, nu au pus în discuție competența funcțională a instanței, mai ales că în primă instanță litigiul debutase ca unul de drept comun, și nu ca unul de natura unui contencios administrativ. 125. Mai mult, recurenta-pârâtă S.C. A. S.A a invocat practica anterioară a Curții de Apel Timișoara, invocând faptul că litigii de același fel au fost soluționate de Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe. 126. Din analiza considerentelor deciziilor recurate, nu rezultă că instanța de apel ar fi pus în discuție această problemă, nearătând de ce s-a considerat a fi competentă să soluționeze această cauză, mai ales că potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., instanța era obligată să-și verifice competența, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol chestiunea competenței trebuia pusă în discuția părților, cu atât mai mult cu cât se discutase despre natura juridică a sumelor solicitate de reclamant. 127. În orice caz, în rejudecare, instanța de apel trebuie să pună în discuția părților și această chestiune, iar în soluționarea ei va trebui să țină cont de decizia nr. 8 din 19 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/1/2017, în care s-a reținut că obligația de plată a sumei echivalente cu cota de 0,7% prevăzută la art. 2 din Legea nr. 10/1995 este o obligație fiscală, iar obligația fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripție de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale. 128. În legătură cu criticile formulate de recurenții-pârâți Municipiul Reșița - Primăria Municipiului Reșița și Consiliul Local al Municipiului Reșița privind natura de creanță de drept comun, și nu de creanță fiscală a celor două cote prevăzute de art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 și de art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995, vor fi avute în vedere atât dispozitivul cât și considerentele deciziei nr. 8 din 19 februarie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/1/2017, publicată în M. Of., Partea I, nr. 441 din 25 mai 2018. 129. Este întemeiată și critica privind autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 123 din 29 iunie 2017 a instanței de apel, formulată de toți recurenții-pârâți. În primul rând, instanța de apel, în considerentele deciziei nr. 147 din 26 septembrie 2017, reține pur și simplu autoritatea de lucru judecat cu privire la natura fiscală a creanței solicitate, cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripție, precum și cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâților, fără a motiva de ce aceste aspecte ar fi căpătat autoritate de lucru judecat și fără să motiveze de ce decizia civilă nr. 123/2017 este definitivă. 130. Mai mult, această decizie este nelegală deoarece soluția de anulare a sentinței apelate nu se încadrează între soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel potrivit art. 480 C. proc. civ. Soluția pronunțată pare a se fi vrut a fi încadrată în prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., însă ipoteza nu a fost respectată, în sensul că pentru a se pronunța o anulare a hotărârii apelate, urmată de evocarea fondului, trebuia ca prima instanță să fi soluționat procesul fără să intre în judecata fondului, ori judecata să se fi făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, ipoteze care nu există în speța de față. 131. Dacă instanța de apel dorea să schimbe soluția în favoarea reclamantei, aceasta ar fi trebuit să admită apelul acesteia și să schimbe, în tot sau în parte, hotărârea apelată, urmând să dea apelului incident soluția corespunzătoare, deoarece soluția prevăzută la alin. (2) al aceluiași articol, privind anularea sentinței apelate, este dezvoltată în alineatele următoare. 132. Este întemeiată și critica recurenților-reclamanți Consiliul Local al Municipiului Reșița și Municipiul Reșița - prin Primăria Municipiului Reșița privind calitatea procesuală pasivă doar a uneia dintre aceste entități, instanța de apel urmând să aibă în vedere prevederile Legii nr. 215/2001, potrivit cărora Municipiul Reșița este o unitate administrativ-teritorială, care stă în justiție prin cei însărcinați să-l reprezinte, în speță prin Primar, Consiliul Local fiind doar o autoritate administrativă deliberativă, iar Primăria doar o structură funcțională. 133. Criticile formulate de recurenții-pârâți, cu privire la prescripție, vor fi avute în vedere de instanța de apel în rejudecarea apelului, dar ținând cont de natura creanței solicitate de reclamantă, așa după cum reiese din decizia nr. 8/2018 a Înaltei Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. 134. În ce privește recursul formulat de recurentul-reclamant I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcții Vest, Înalta Curte a constatat următoarele: 135. Afirmația potrivit căreia decizia civilă nr. 123 din 29 iunie 2017 a instanței de apel ar avea caracter definitiv și autoritate de lucru judecat în ce privește natura juridică a creanței (cele două taxe solicitate), scutirea pârâților de la plata celor două taxe solicitate, calitatea procesuală pasivă a pârâților și, respectiv, prescripția dreptului material la acțiune, nu poate fi reținută, având în vedere cele arătate mai sus, când s-au analizat motivele de recurs formulate de pârâții-recurenți cu privire la aceste aspecte, cele arătate acolo urmând să fie avute în vedere la rejudecarea apelului. 136. Cu toate acestea, pentru soluționarea unitară a cauzei se impune a fi admis și recursul formulat de recurentul-reclamant, urmând ca toate motivele de recurs, inclusiv cele ce vizează prescripția dreptului la acțiune și modul de calcul al sumelor datorate de unul dintre pârâți, dacă instanța de apel va ajunge la această concluzie, să fie analizate, în mod unitar, în cadrul analizei apelului principal și a apelului incident, ținând seama de cele reținute de Înalta Curte. 137. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. - Inspectoratul Regional în Construcții Vest împotriva deciziei civile nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, a admis recursurile declarate de pârâții Consiliul Local al Municipiului Reșița și Municipiul Reșița - prin Primăria Municipiului Reșița și de pârâta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 123 din 29 iunie 2017 și a deciziei civile nr. 147 din 26 septembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, a casat deciziile recurate și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.