ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2568/2023

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea arbitrală, înregistrată sub nr. x/2018, reclamantul Spitalul Orășenesc "Sf. Filofteia" Mizil a solicitat obligarea pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate Prahova la plata sumei de 897.633,34 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/06.08.2018 emisă pentru serviciile medicale prestate în anul 2015, peste valoarea contractului.

Prin hotărârea arbitrală nr. 182 din 15 octombrie 2020 pronunțată de Comisia Centrală de Arbitraj în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea de arbitrare formulată de către reclamantul Spitalul Orășenesc "Sf. Filofteia" Mizil în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Prahova.

Prin sentința civilă nr. 52F din 03 aprilie 2023, Curtea de Apel București – secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins acțiunea în anulare formulată de reclamantul Spitalul Orășenesc "Sfânta Filofteia" Mizil, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 52F din 03 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Spitalul Orășenesc "Sfânta Filofteia" Mizil, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea căii de atac menționează că prin hotărârea instanței de fond au fost încălcate normele de drept material și procesual.

Astfel, susține că în hotărârea arbitrală nu se menționează locul în care aceasta a fost pronunțată, condiție prevăzută sub sancțiunea nulității prin dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ.

Se mai susține că hotărârea instanței de fond este contradictorie, instanța reținând că nulitatea pentru lipsa precizării exprese a locului pronunțării hotărârii arbitrale are natură extrinsecă, ceea ce presupune că este necondiționată de existența unei vătămări, pentru ca apoi să aprecieze că nulitatea este una condiționată de existența unei vătămări.

Susține recurentul că vătămarea, în acest caz, este prezumată, iar partea adversă nu a făcut dovada contrară, în sensul demonstrării lipsei vătămării. Mai mult, instanța s-a substituit părții care ar fi trebuit să facă această dovadă, fără a pune în discuție acest aspect.

Sub un al treilea aspect, se critică hotărârea curții de apel din perspectiva nereținerii preeminenței Constituției și a Convențiilor internaționale în raport cu normele de aplicare ale Contractului Cadru. Arată că instanța arbitrală nu a explicat de ce nu dă forță juridică Ordinului nr. 1043/2010 invocat în susținerea cererii arbitrale.

Conchizând, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, anularea hotărârii arbitrale și plata facturilor emise pentru serviciile medicale realizate peste valoarea de contract.

În data de 11 octombrie 2023, prin poștă, în termen legal, intimata Casa de Asigurări de Sănătate Prahova a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția nulității recursului, față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate în cererea de recurs, susținându-se că recurentul preluat ca atare a argumentele din cererea de chemare în judecată. În subsidiar, se solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului în data de 17 octombrie 2023, fiind formulat răspuns la întâmpinare în data de 25 octombrie 2023, prin care se solicită respingerea excepției și a apărărilor invocate de intimată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prioritar, în ceea ce privește excepția nulității, invocată de intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Prahova, prin întâmpinare, Înalta Curte reține că ceea ce se invocă prin motivele de recurs este că hotărârea arbitrală a fost pronunțată cu încălcarea art. art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ. și că instanța nu a făcut aplicarea directă în speță a Constituției și a Convențiilor internaționale. Aceste critici pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că se tinde a se demonstra că în speță au fost greșit aplicate o serie de norme de drept procesual.

Totodată, mai invocă recurentul că hotărârea este motivată contradictoriu, aspect ce poate fi analizat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acesta a fost, într-adevăr, invocat formal, fără a se menționa în mod concret norma de drept material încălcată de instanța de fond și fără a dezvolta un raționament juridic apt a releva greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material. Simpla susținere potrivit căreia instanța trebuia să facă aplicarea directă a Constituției și a tratatelor internaționale nu reprezintă o critică de natură a respecta aceste exigențe.

Cu toate acestea, având în vedere că recursul se soluționează unitar, neputând fi pronunțată o hotărâre de constatare a nulității parțiale a căii de atac, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca nefondată.

Prin primul motiv de recurs, recurentul-reclamant Spitalul Orășenesc "Sfânta Filofteia" Mizil a susținut nulitatea hotărârii arbitrale nr. 182 din 15 octombrie 2020, pronunțată de Comisia Centrală de Arbitraj, față de lipsa indicării în cuprinsul acesteia a mențiunii referitoare la locului pronunțării, în conformitate cu dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată, între altele, atunci când nu cuprinde dispozitivul și motivele sau când nu arată locul pronunțării.

Sub un prim aspect, se constată că, într-adevăr, în cuprinsul hotărârii arbitrale pronunțate de Comisia Centrală de Arbitraj în dosarul nr. x/2018 nu este indicat locul pronunțării, însă, sintagma din cuprinsul normei citate, în sensul că hotărârea "poate fi desființată", relevă că nulitatea operează în condițiile dreptului comun al nulității actelor de procedură, conturat de art. 175 și urm. C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, nulitatea invocată în cauză nu este una extrinsecă, în condițiile în care nu privește încălcarea unor norme referitoare la capacitatea procesuală, reprezentarea procesuală, competența instanței sau alt motiv prevăzut la art. 176 C. proc. civ., însă acest aspect atrage aplicarea dispozițiilor art. 175 din același act normativ, care reglementează nulitatea condiționată.

Astfel, nu orice act de procedură efectuat cu neobservarea formelor legale este nul ci, pentru anularea actului se cer a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiții: actul de procedură să fi produs părții o vătămare, iar vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

Noțiunea de vătămare desemnează un prejudiciu procesual.

Chiar dacă, în situația nulităților intrinseci, atunci când se vorbește despre încălcarea unor condiții proprii ale actului de procedură, vătămarea se prezumă până la proba contrarie, în speță, aceasta nu a fost nici măcar indicată în sensul existenței acesteia, astfel încât partea adversă să se poată raporta la un fapt concret, pe care ulterior să îl poată demonta.

Mai mult, în speță nu este îndeplinită nici condiția prevăzută de lege în sensul ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

În mod legal a reținut Curtea de Apel că presupusa vătămare este răsturnată în speță de împrejurarea că este indicat în concret sediul Comisiei de arbitraj, cunoscut părților, care s-au prezentat la dezbateri și au formulat concluzii. Sediul amintit constituie și locul unde a avut loc pronunțarea hotărârii a cărei anulare se solicită, astfel încât în mod legal s-a statuat că partea nu mai poate pretinde aplicarea sancțiunii nulității, viciul fiind înlăturat.

Ca urmare, Înalta Curte reține că, în condițiile în care reprezentantul reclamantului a fost prezent la sediul tribunalului arbitral la termenul la care a avut loc judecata, reiese în mod evident că acesta a cunoscut locul unde a fost realizată pronunțarea, lipsa vătămării rezultând din chiar împrejurările expuse. Instanța era în drept să verifice chiar și din oficiu existența unor circumstanțe de natură a înlătura vătămarea, fără ca această verificare inerentă statuării jurisdicționale asupra existenței ori inexistenței unei cauze de nulitate să fie condiționată de invocarea expresă a respectivelor circumstanțe de către partea interesată.

În sensul celor de mai sus este și decizia nr. 13/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, al cărei raționament se aplică mutatis mutandis și în prezenta cauză, prin care s-a statuat în sensul că "minuta întocmită cu ocazia deliberării trebuie să cuprindă mențiunea că pronunțarea acesteia s-a făcut în ședință publică. Nerespectarea acestei cerințe atrage nulitatea relativă a hotărârii, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (1865), numai atunci când se dovedește că s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act."

Ca urmare, lipsa din dispozitivul hotărârii a mențiunii că pronunțarea s-a făcut în ședință publică nu poate atrage nulitatea hotărârii decât în cazul când această omisiune a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.

A considera altfel ar însemna să se adauge la dispozițiile legale prin care sunt reglementate nulitățile și să se reia judecata pentru omisiuni de ordin formal, în cazuri în care o asemenea nulitate nu se impune, ceea ce ar fi inadmisibil.

Așa fiind, se impune concluzia că nerespectarea cerinței ca dispozitivul hotărârii să cuprindă mențiunea că pronunțarea hotărârii s-a făcut în ședință publică atrage nulitatea hotărârii numai atunci când s-a adus o vătămare care nu se poate înlătura decât prin anularea acelui act".

În mod similar, în prezenta cauză, în condițiile în care lipsa mențiunii locului pronunțării hotărârii arbitrale nr. 182 din 15 octombrie 2020 a fost acoperită prin cunoașterea efectivă a locului desfășurării arbitrajului, fără a se invoca și demonstra că pronunțarea hotărârii arbitrale s-ar fi petrecut în alt loc, lipsa formală invocată nu constituie, în realitate, o împiedicare a recurentului-reclamant la exercitarea unui drept procesual.

Înalta Curte apreciază prin urmare că s-a făcut dovada contrară existenței unei vătămări rezultate din omisiunea invocată, sens în care va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat.

Totodată, se constată caracterul nefondat și al criticii referitoare la existența unor rețineri contradictorii în cuprinsul hotărârii curții de apel, prin aceea că aceasta ar fi reținut incidența în speță a dispozițiilor art. 176 pct. 6 C. proc. civ., iar în același timp a considerat că nulitatea invocată este una condiționată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Analizând hotărârea curții de apel din perspectiva celor expuse, raportat la criticile recurentului, Înalta Curte constată că susținerile acestuia legate de existența unor elemente contradictorii nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enunțate.

Motivarea hotărârii cuprinde în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, neputându-se susține în mod întemeiat existența unor motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele sentinței sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii în cuprinsul acesteia, în sensul unor raționamente de natură a se exclude, respectiv invalida reciproc.

Faptul că instanța a menționat eronat că nulitatea invocată este una extrinsecă, iar nu intrinsecă, continuând raționamentul cu motivarea aferentă acesteia din urmă nu face decizia contradictorie, acesta fiind un aspect care vizează modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată asupra criticii invocate de reclamant, sens în care dezlegarea tranșată prin hotărârea instanței de fond este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În fine, nefondat este și ultimul motiv de recurs, prin care se critică refuzul instanței de fond de a face aplicarea directă în speță a Constituției și a convențiilor internaționale, care recunosc dreptul la ocrotirea sănătății.

Sub aspectul obligației de decontare a sumelor pretinse prin cererea arbitrală, instanța de apel a reținut că, prin acordul de voință al părților, ce a fost concretizat prin contractul de furnizare de servicii medicale spitalicești nr. 9/30.06.2014, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale încheiate, a fost limitată prestarea serviciilor și, pe cale de consecință, decontarea acestora la valoarea prevăzută contract. Cât privește procedura de decontare a serviciilor medicale spitalicești, aceasta este reglementată și prin dispozițiile art. 7 alin. (6) și (9) din Anexa 26 la Ordinul ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 619/360/2014 și la Ordinul ministrului sănătății și al președintelui CNAS nr. 388/186/2015.

A mai reținut curtea de apel că disfuncționalitățile pe care contractul încheiat într-un context legislativ dat le poate crea în sistemul medical nu ar putea fi corectate printr-o hotărâre judecătorească dată într-o acțiune întemeiată tocmai pe respectivul contract, care nu a fost nici revocat și nici anulat.

În ceea ce privește obligația statului de garantare a dreptului la sănătate, prin obligația de finanțare a spitalelor publice, curtea de apel a reținut, în mod corect, că dispozițiile constituționale au primit o reglementare în legislația infraconstituțională, fiind instituit în legislația internă un mecanism de garantare a obligațiilor ce revin autorităților publice, astfel încât nu se mai justifică aplicarea directă a Constituției.

Trebuie observat că dreptul la sănătate și la îngrijire medicală adecvată implică, prin natura lui, obligații pozitive în sarcina statului, respectiv obligația de a asigura condițiile-cadru necesare realizării acestui drept fundamental. Or, măsura în care statul poate asigura finanțarea serviciilor medicale furnizate în cadru spitalelor publice depinde de legile referitoare la bugetul de stat și al asigurărilor sociale de stat și, prin definiție, nu poate fi nelimitată.

Ca urmare, în mod legal a procedat instanța de apel identificând în concret actele normative interne prin care au fost reglementate drepturile și obligațiile caselor de asigurări de sănătate relativ la decontarea contravalorii serviciilor medicale prestate, neputându-se, în concret, argumenta și reține încălcarea dispozițiilor constituționale și convenționale cu valoare supralegislativă; de altfel, recursul nu argumentează în niciun fel pretinsa contrarietate a legilor interne cu actele normative cu valoare supralegislativă, instanța de recurs nefiind învestită în mod eficient cu analizarea acestei chestiuni.

Pe cale de consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Spitalul Orășenesc "Sfânta Filofteia" Mizil împotriva sentinței civile nr. 52/F din data de 03 aprilie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2023.