ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1014/2024

Obiectul acțiunii arbitrale Prin cererea înregistrată la Comisia Centrală de Arbitraj de pe lângă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, reclamantul Spitalul Orășenesc "Sf. Filofteia" Mizil a solicitat obligarea pârâtei Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Prahova la plata sumei de 49.872,99 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/21.02.2019, emise pentru serviciile medicale prestate în 2016 peste valoarea contractului, la plata sumei de 333.261,83 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/21.02.2019, emise pentru serviciile medicale prestate în 2017 peste valoarea contractului, precum și la plata sumei de 164.133,45 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x/21.02.2019, emise pentru serviciile medicale prestate în 2018 peste valoarea contractului.

Hotărârea arbitrală Prin hotărârea arbitrală nr. 183 din 15 octombrie 2020, Comisia Centrală de Arbitraj de pe lângă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a respins, ca neîntemeiată, cererea arbitrală.

Hotărârea pronunțată asupra acțiunii în anulare Prin sentința civilă nr. 48F din 7 aprilie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare formulată de către reclamant.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei sentințe civile, la 1 august 2023, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea sentinței recurate, admiterea acțiunii în anulare, anularea hotărârii arbitrale și admiterea cererii de arbitrare. În Recurentul-reclamant a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente: Sentința civilă recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 606 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea arbitrală trebuie să conțină locul pronunțării. Astfel, instanța de fond a apreciat, în mod greșit, că neindicarea în hotărârea arbitrală a locului pronunțării nu reprezintă un motiv de anulare a hotărârii arbitrale. Este de observat că în hotărârea arbitrală nu se menționează că hotărârea a fost pronunțată la sediul Comisiei Centrale de Arbitraj, iar instanța de fond nu a pus în discuția părților dacă sediul acestei Comisii este același cu locul pronunțării și nici nu a expus considerentele pentru care a respins acest motiv de nulitate. Instanța de fond a apreciat, în mod greșit, că normele ce stabilesc că plata se face în limitele contractului sunt imperative și speciale și că reclamantul nu se poate prevala de dispozițiile art. 1.272 din C. civ. și nici de apariția unor urgențe chirurgicale, ipoteză în care există obligația legală de acorda îngrijire medicală sau a respecta dreptul pacientului de a alege furnizorul de servici medicale. Or, actele normative de natură civilă și penală sunt imperative, de ordine publică și nu pot fi catalogate ca fiind de ordine privată, astfel că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 203 din C. pen., art. 24 și art. 34 din Constituție, Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1034/2010, art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 35 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 11 și art. 13 din Carta socială europeană, art. 2 din Carta europeană a drepturilor pacienților.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că motivarea recursului presupune invocarea unor motive dintre cele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.. În cauză, recurentul-reclamant a respectat aceste exigențe legale, din moment ce criticile pe care le-a invocat în memoriul de recurs se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de către Înalta Curte, atunci când, în ședința publică din 11 aprilie 2024, a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a argumentat că sentința recurată a fost dată cu interpretarea eronată a art. 606 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ., instanța de fond apreciind, în mod greșit, că neindicarea în hotărârea arbitrală a locului pronunțării nu reprezintă motiv de anulare a hotărârii arbitrale și că aceasta a fost pronunțată la sediul Comisiei Centrale de Arbitraj. Înalta Curte constată că acest prim motiv este nefondat. Conform dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desființată prin acțiune în anulare, atunci când nu cuprinde, printre altele, locul pronunțării. Contrar susținerii recurentului-reclamant, prima instanță nu a argumentat că neindicarea locului pronunțării nu ar reprezenta motiv de anulare a hotărârii arbitrale, ci a apreciat că aceasta a fost pronunțată la sediul Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, respectiv în Bucurelti, Calea x, bl. S19. Referitor la sancțiunea nulității, învederată de către recurentul-reclamant, se reține că aceasta este una condiționată, în sensul prevederilor art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., iar nu una necondiționată, nefiind vorba despre o cerință extrinsecă actului de procedură, dintre cele enumerate la art. 176 din C. proc. civ.. Ca atare, hotărârea arbitrală este lovită de nulitate dacă, prin nerespectarea cerinței legale privind indicarea locului pronunțării, părții i s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii arbitrale. Or, recurentul-reclamant nu a dovedit existența unei atare vătămări, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se pronunța nulitatea hotărârii arbitrale. Sub acest aspect, se reține că prevederile art. 608 alin. (1) lit. g) din C. proc. civ. sunt menite să contribuie la garantarea dreptului la apărare, drept fundamental care a fost respectat în cauză, din moment ce reprezentantul reclamantului a fost prezent la termenul din 15 octombrie 2020, când a avut loc judecata care s-a desfășurat la sediul Comisiei Centrale de Arbitraj, și a formulat concluzii în cadrul dezbaterilor. Reținându-se că sediul instanței arbitrale reprezintă atât locul unde a avut loc judecata, cât și pronunțarea hotărârii atacate, conform uzanțelor, rezultă că recurentul-reclamant nu poate pretinde că a suferit o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea hotărârii arbitrale. De asemenea, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 175 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât nulitatea pentru neindicarea locului pronunțării nu este expres prevăzută la art. 608 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că vătămarea nu este una prezumată, ci trebuie dovedită. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că prima instanță nu a expus motivele pentru care a apreciat că nu este incidentă sancțiunea nulității hotărârii arbitrale, în raport cu nemenționarea în cuprinsul acesteia a locului pronunțării, precum și faptul că sentința civilă recurată cuprinde considerente contradictorii. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Pe de o parte, astfel cum s-a arătat deja, prima instanță nu a reținut că neindicarea locului pronunțării nu ar reprezenta motiv de anulare a hotărârii arbitrale, ci a apreciat că aceasta a fost pronunțată la sediul Comisiei Centrale de Arbitraj din cadrul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, context în care nu se poate reține că au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Pe de altă parte, se constată că recurentul-reclamant nu a argumentat motivul de casare privind existența unor motive contradictorii iar, în urma lecturării sentinței civile recurate, nu se rețin astfel de motive. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că prima instanță a reținut, în mod greșit, că actele normative indicate în cuprinsul acțiunii arbitrale nu sunt imperative, de ordine publică, ci sunt de ordine privată. Înalta Curte constată că această primă critică este nefondată. Se constată că recurentul-reclamant se află în eroare, întrucât, în cadrul ultimului paragraf de la pagina 9 a sentinței recurate, prima instanță a reținut explicit că normele legale incidente litigiului sunt de ordine publică, imperativă, context în care a enumerat următoarele acte normative: H.G. nr. 161/2016 pentru aprobarea pachetelor de servicii și a contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2016-2017; Normele metodologice de aplicare în anul 2016 a H.G. nr. 161/2016, aprobate prin Ordinul ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 763/377/2016; Normele metodologice de aplicare în anul 2017 a H.G. nr. 161/2016, aprobate prin Ordinul ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 196/139/2017; H.G. nr. 140/2018 pentru aprobarea pachetelor de servicii și a contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2018-2019; Normele metodologice de aplicare în anul 2018 a H.G. nr. 140/2018, aprobate prin Ordinul ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 397/836/2018; Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a apreciat, în mod greșit, că nu se poate prevala de dispozițiile art. 1.272 din C. civ. și nici de apariția unor urgențe chirurgicale, ipoteză în care există obligația legală de a se acorda îngrijire medicală sau de a se respecta dreptul pacientului de a alege furnizorul de servicii medicale. Înalta Curte constată că aceste susțineri nu pot fi primite, întrucât recurentul-reclamant nu critică modalitatea în care prima instanță a interpretat și/sau a aplicat normele de drept material incidente în cauză, ci clauzele contractelor de furnizare servicii medicale spitalicești, încheiate cu Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Prahova. Or, o atare critică, prin intermediul căreia se aduce în discuție modul de interpretare a unor contracte, nu se subsumează niciuna dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., în reglementarea actuală nemaifiind prevăzut un motiv de recurs similar celui de la art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. de la 1865 ("când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia"). Referitor la prevederile art. 1.272 din C. civ., invocate de către recurentul-reclamant, se constată că acestea au în vedere tot interpretarea contractelor, din prisma efectelor pe care acestea le produc între părți. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către recurentul-reclasmant, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.