ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 220/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII a, la data de 28 februarie 2007, reclamantul N.R.S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.S., obligarea la plata sumei de 3.665 lei, reprezentând prime de vacanță corespunzătoare concediilor de odihnă efectuate în anii 2003, 2004 și 2005. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că pentru perioada în speță, în calitate de funcționar public, este îndrituit, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit 34 alin. (2) în forma republicată a actului normativ, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Prin sentința civilă nr. 2150 din 28 martie 2007 a Tribunalului București, secția a VIII a, Instanța a admis excepția de necompetență materială invocată de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, reținând incidența prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 2 pct. 1 lit. d) și art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. La termenul de judecată din 30 mai 2007, reclamantul a formulat cerere prin care a arătat că înțelege să-și micșoreze câtimea obiectului acțiunii, în sensul că suma solicitată este de 2.932 lei, actualizată cu indicele de inflație la data plății.

Prin sentința civilă nr. 1470 din 30 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, așa cum aceasta a fost îndreptată prin încheierea din 12 iulie 2007, acțiunea formulată a fost admisă, Instanța obligând pârâta să plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând prima de concediu pentru anii 2003, 2004 și 2005, actualizată cu indicele de inflație la data plății Pentru a pronunța această hotărâre Instanța a reținut, în esență, că normele prin care au fost suspendate prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, contravin dispozițiilor art. 41, art. 53 și art. 16 alin. (1) din Constituție, iar că, deși exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2003 - 2005, aceasta nu echivalează cu stingerea dreptului.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs C.N.A.S., criticând soluția pronunțată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că potrivit reglementărilor exprese din legile bugetare anuale, prevederile actelor normative referitoare la primele de concediu au fost suspendate, astfel încât autoritatea pârâtă avea obligația respectării acestor prevederi legale imperative și de strictă interpretare. S-a mai precizat totodată, că potrivit dispozițiilor Legii 24/2000, în cazuri speciale, aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un act normativ de același nivel sau de nivel superior. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 alin. (2) ulterior republicării acestui act normativ, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Este de necontestat că, prin dispoziții succesive, acordarea primei de concediu a fost suspendată, dar, după cum în mod corect a reținut Instanța de Fond, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui. Soluția Instanței de Fond este în concordantă cu jurisprudența unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și cu soluția pronunțată în materie de către secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, avându-se în vedere noțiune de bun.

Astfel, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin noțiunea de bun se înțelege și speranța legitimă de a dobândi un bun prin lege. Noțiunea de speranță legitimă presupune existența unei reglementări prin lege, or, de vreme ce printr-o lege se recunoaște dobândirea unui bun, în speță patrimonial, nu se poate interzice, tot prin lege, dobândirea bunului, deoarece, în acest fel, dreptul consacrat prin lege este golit practic de conținutul său. Prin urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, nu se poate considera că un atare drept nu a existat în perioada în care exercițiul său a fost suspendat.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca a nu obstacula titularii drepturilor recunoscute în a beneficia efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Pentru considerentele arătate, se constată că Instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1470 din 30 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2008.