ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 220/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VIII a, la data de 28 februarie 2007, reclamantul N.R.S. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.S., obligarea la plata sumei de

3.665 lei, reprezentând prime de vacanță corespunzătoare concediilor de odihnă

efectuate în anii 2003, 2004 și 2005.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că pentru perioada în speță, în calitate de funcționar

public, este îndrituit, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999, devenit 34 alin. (2) în forma republicată a actului normativ, pe

lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Prin sentința civilă nr. 2150

din 28 martie 2007 a Tribunalului București, secția a VIII a, Instanța a admis

excepția de necompetență materială invocată de pârâtă prin întâmpinare și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel

București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, reținând

incidența prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv art.

2 pct. 1 lit. d) și art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

La termenul de judecată din 30

mai 2007, reclamantul a formulat cerere prin care a arătat că înțelege să-și

micșoreze câtimea obiectului acțiunii, în sensul că suma solicitată este de

2.932 lei, actualizată cu indicele de inflație la data plății.

Prin sentința civilă nr. 1470

din 30 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios

administrativ și fiscal, așa cum aceasta a fost îndreptată prin încheierea din

12 iulie 2007, acțiunea formulată a fost admisă, Instanța obligând pârâta să

plătească reclamantului drepturile bănești reprezentând prima de concediu

pentru anii 2003, 2004 și 2005, actualizată cu indicele de inflație la data

plății

Pentru a pronunța această

hotărâre Instanța a reținut, în esență, că normele prin care au fost suspendate

prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, contravin dispozițiilor

art. 41, art. 53 și art. 16 alin. (1) din Constituție, iar că, deși exercițiul

dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2003 -

2005, aceasta nu echivalează cu stingerea dreptului.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs C.N.A.S., criticând soluția pronunțată prin prisma motivului

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că potrivit

reglementărilor exprese din legile bugetare anuale, prevederile actelor

normative referitoare la primele de concediu au fost suspendate, astfel încât

autoritatea pârâtă avea obligația respectării acestor prevederi legale

imperative și de strictă interpretare.

S-a mai precizat totodată, că

potrivit dispozițiilor Legii 24/2000, în cazuri speciale, aplicarea unui act

normativ poate fi suspendată printr-un act normativ de același nivel sau de

nivel superior.

Examinând sentința atacată în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele

ce urmează:

În conformitate cu prevederile

art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 alin. (2) ulterior

republicării acestui act normativ, funcționarul public are dreptul, pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu.

Este de necontestat că, prin

dispoziții succesive, acordarea primei de concediu a fost suspendată, dar, după

cum în mod corect a reținut Instanța de Fond, suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui.

Soluția Instanței de Fond este

în concordantă cu jurisprudența unitară a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

precum și cu soluția pronunțată în materie de către secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, avându-se în vedere noțiune de bun.

Astfel, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, prin noțiunea de bun se înțelege și speranța

legitimă de a dobândi un bun prin lege.

Noțiunea de speranță legitimă

presupune existența unei reglementări prin lege, or, de vreme ce printr-o lege

se recunoaște dobândirea unui bun, în speță patrimonial, nu se poate interzice,

tot prin lege, dobândirea bunului, deoarece, în acest fel, dreptul consacrat

prin lege este golit practic de conținutul său.

Prin urmare, pentru ca un drept

prevăzut de lege să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la

nudum jus, nu se poate considera că un atare drept nu a existat în perioada în

care exercițiul său a fost suspendat.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca a nu

obstacula titularii drepturilor recunoscute în a beneficia efectiv de acestea

pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Pentru considerentele arătate,

se constată că Instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar

recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.N.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1470 din 30 mai 2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 ianuarie 2008.