ÎCCJ, Decizia nr. 391/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele:

La data de 21 iulie 2005, în conformitate cu dispozițiile art. 21, 22 și 23 din Legea nr. 115/1996, raportat la art. 9-12 din aceeași lege, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 161/2003 și O.U.G. nr. 24 din 21 aprilie 2004, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Comisia Specială cu cererea de cercetare a averii domnului D.I.P., fost ministru în cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, iar apoi ministru de stat.

Cererea de cercetare a avut ca fundament sesizarea nr. 163 din 27 iunie 2005 a Centrului de Resurse Juridice din care rezulta că, între averea declarată la data învestirii în funcția de ministru a domnului D.I.P. și aceea dobândită pe parcursul exercitării funcției s-au constatat diferențe vădite în sensul că, unele bunuri cuprinse în declarațiile de avere nu puteau fi dobândite din veniturile declarate.

Prin Ordonanța nr. 1 dată în Camera de Consiliu de la 16 ianuarie 2006 în Dosarul nr. 6/2005, Comisia Specială de Cercetare a Averii persoanelor prevăzute în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 a admis cererea de cercetare formulată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință:

- a constatat că cercetații D.I.P. și E.P.

- domiciliați în București, Calea Victoriei, nu justifică în perioada 12 decembrie 2000 - 14 decembrie 2004 caracterul licit al unor bunuri în valoare de 46.029.123.730 ROL;

- a dispus aplicarea de măsuri asigurătorii, prin instituirea sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri imobile, din cele în număr de 23, dobândite de cercetați în perioada supusă cercetării:

- teren curți - construcții în suprafață de 490 mp situat în intravilanul orașului Azuga, strada Gârbovei, F.N., lot 40, pct. Monument cu nr. de cadastru provizoriu 317 dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2040 din 22 august 2001 de B.N.P. - M.M. - Câmpina;

- teren în suprafață de 500 mp situat în intravilanul orașului Azuga, județul Prahova, pct. „L.M.” lot 33, înscris în C.F. Azuga, nr. cadastral x, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1092 din 5 mai 2002 de B.N.P. - R.C. - București;

- teren curți - construcții în suprafață de 801 mp situat în intravilanul orașului Azuga, str. Prahovei, cu nr. cadastral provizoriu x dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 3 iulie 2002 de B.N.P. - M.M. - Câmpina;

- teren în suprafață totală de 1669 mp, din care 978 mp fâneață și 691 mp pădure, situat în intravilanul orașului Azuga, pct. ”S.”, F.N, lot 1, județul Prahova cu nr. cadastral provizoriu 441, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 24 octombrie 2002 de B.N.P. Mărgărit Mușat - Câmpina;

- teren fâneață în suprafață de 493 mp situat în intravilanul orașului Azuga, F.N., lot 39, nr. cadastral provizoriu y, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 29 noiembrie 2002 a B.N.P. - R.C. - București;

- teren în suprafață de 502 mp (523,67 mp din măsurători cadastrale) situat în orașul Azuga, str. Gârbovei, lot 30, județul Prahova, înscris în C.F. a localității Azuga nr. cadastral al parcelei 591, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 5 decembrie 2003 de B.N.P. - R.C. - București;

- teren în suprafață de 475 mp situat în intravilanul orașului Azuga str. Gârbovei F.N., lot nr. 38, înscris în C.F. cu nr. cadastral al parcelei z, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1878 din 5 decembrie 2003 de B.N.P. - R.C. - București;

- teren în suprafață de 467 mp (523 mp din măsurători cadastrale) situat în orașul Azuga, str. Gârbovei - F.N., înscris în C.F., cu nr. cadastral al parcelei 119, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 28 aprilie 2004 de B.N.P. - R.C. - București;

- apartamentul nr. 2 situat în București, str. Uruguay nr. 12, dobândit în baza contractului de asociere civilă nr. 880 din 18 iunie 2003 încheiat între cercetata E.P. și constructorul D.V.R.I.

În consecință, cauza a fost trimisă spre soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție spre a se proceda potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu referire la art. 53 din Legea nr. 304/2004 republicată.

În adoptarea acestei soluții, Comisia a reținut, următoarele:

- cu referire la normele aplicabile în cauză, s-a reținut incidența dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 115/1996, modificată și completată prin Legea nr. 161/2003 și O.U.G. nr. 24 din 21 aprilie 2004 privind creșterea transparenței în exercitarea demnităților publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupției, aprobată prin Legea nr. 601 din 16 decembrie 2004.

- în temeiul normelor evocate, Comisia a stabilit că D.I.P. face parte din categoria persoanelor care au obligația declarării averii în forma și condițiile stabilite de lege, dată fiind calitatea acestuia de membru al guvernului și deputat în perioada 2000 - 2004, iar potrivit acelorași norme, în cazul declanșării procedurii de control a averii, controlul se extinde și asupra veniturilor și averii soției, doamna E.P., persoană care, în puterea legii, a dobândit calitatea de cercetat;

- relativ la modul de sesizare a Comisiei, aspect contestat de cercetați, s-a reținut, în esență, că cererea formulată și completată de Procurorul General a fost justificată, chiar dacă nu era însoțită de toate înscrisurile doveditoare, fiind formulată în concordanță cu exigențele dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 115/1996.

În opinia Comisiei, chiar dacă actul de sesizare ar fi fost incomplet din perspectiva aspectelor contestate, o atare împrejurare nu este de natură să împiedice efectuarea cercetării și cu atât mai puțin să constituie motiv de nulitate a sesizării.

În acest context, Comisia a subliniat că cercetații nu au pus la dispoziția sa toate declarațiile și dovezile referitoare la averea dobândită și nici nu au prezentat elemente de identificare ale conturilor bancare pe care le-au deținut în țară în perioada de referință;

- cu referire la veniturile obținute și la cheltuielile efectuate de către cercetați, Comisia a stabilit că perioada supusă controlului se încadrează de la data de 12 decembrie 2000 (corespunzător datei la care cercetatul D.I.P. a depus declarația de avere ca deputat) și până la data de 14 decembrie 2004.

Cererea cercetaților privind extinderea perioadei de control până la finele lunii decembrie 2004, dată ce coincide cu revocarea cercetatului D.I.P. din funcția de ministru, a fost respinsă de Comisie, motivat de împrejurarea că semnificația acestei cereri era includerea în calculul veniturilor și a sumelor de 15.063.094.970 ROL și 136.506.670 ROL, dobândite de E.P. cu titlu de salarii de la SC I.A. SRL la finele lunii decembrie 2004.

Invocând dispozițiile Regulamentului nr. 1/2004 al B.N.R. privind efectuarea operațiunilor valutare, Comisia a stabilit, în raport cu probele existente, că moneda în care s-a întocmit balanța de venituri și cheltuieli este moneda națională - ROL.

Expertiza efectuată a în cauză a stabilit că, în perioada de referință, cercetații au realizat venituri în sumă de 54.401.616.235 ROL, sumă din care Comisia a exclus veniturile încasate de cercetata E.P. în luna decembrie 2004, respectiv 15.063.094.970 ROL și 136.506.670 ROL, motivat de faptul că sumele nu pot justifica dobândirea licită a bunurilor achiziționate anterior acestei perioade.

Cererea cercetaților privind includerea în venituri și a sumei de 493.000 dolari S.U.A., obținută din cesionarea părților sociale pe care aceștia le dețineau la SC I.A. SRL, a fost respinsă de Comisie, motivat de împrejurarea că actul de cesionare este un act juridic fictiv și fondat pe o cauză falsă, astfel cum rezultă din operațiunile desfășurate în cursul cesionării și după aceasta când, în realitate, cercetații au continuat să administreze și să conducă societatea menționată.

În fine, relativ la aspectul anterior enunțat, Comisia a stabilit că, deși cercetații au depus extrase bancare ce confirmă primirea sumei de 986.000 dolari S.U.A., urmarea a cesiunii amintite, documentele nu pot avea valoare probatorie, având în vedere că acestea nu poartă ștampila băncii, iar cercetații nu au făcut dovada că aceste sume au stat la baza achiziționării unor bunuri.

Relativ la cheltuielile efectuate de cercetați în perioada supusă controlului, expertiza efectuată în cauză a stabilit că acestea însumează un total de 66.558.207.775 ROL.

La această sumă, Comisia a apreciat că se impune adăugarea sumei de 4.438.148.450 ROL (diferența de valoare ce rezultă din calculul valorii de impozitare a imobilelor case de vacanță din orașul Azuga față de suma menționată în declarația de avere), a sumei de 1.575.440.000 ROL (contravaloarea obiectelor de artă, bijuterii, colecții numismatice) și a sumei de 1.624.441.440 ROL (cheltuieli de întreținere).

În concluzie, Comisia a reținut că totalul cheltuielilor efectuate de cercetați se ridică la suma de 74.196.237.695 ROL, iar în raport cu veniturile obținute, 28.167.114.235 ROL, s-a conchis că cercetații nu pot justifica în perioada 12 decembrie 2000 - 14 decembrie 2004 caracterul licit al unor bunuri în valoare de 446.029.123.730 ROL.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu referire la art. 53 din Legea nr. 304/2004 republicată, cauza a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție fiind înregistrată la această instanță sub nr. 2163/1/2006.

În această fază procesuală cercetații au depus la dosarul cauzei un memoriu privind situația veniturilor și cheltuielilor în perioada supusă controlului însoțit de înscrisuri doveditoare.

Prin decizia nr. 1 din 1 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul special - Legea nr. 115/1996 a închis dosarul privind pe cercetații D.I.P. și E.P. și a ridicat măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor menționate în dispozitivul Ordonanței nr. 1 din 16 ianuarie 2006 a Comisiei Speciale de Cercetare a Averii Persoanelor.

Pentru a hotărî astfel, instanța supremă a reținut următoarele argumente:

Pornind de la principiul constituțional relativ la prezumția de liceitate a bunurilor dobândite, s-a apreciat că, sesizarea completată ulterior de Procurorului General nu a fost însoțită de dovezile necesare și suficiente declanșării unei atare proceduri, iar Comisia, efectuând doar demersurile pe care le-a considerat de cuviință, a impus cercetaților sarcina probei, cu încălcarea principiul menționat.

Relativ la soluționarea excepției de nulitate a sesizării Comisiei, s-a relevat că motivarea Comisiei, bazată pe un probatoriu insuficient, este contradictorie, iar aspectele invocate de cercetați în susținerea acesteia au fost întemeiate în parte. Însă, în absența unei reglementări imperative ce ar putea sancționa cu nulitatea un atare demers și față de împrejurarea că interesul părților în cauză este conform cu principiul aflării adevărului și accesului liber la justiție, s-a apreciat că sesizarea, deși deficitară și incompletă, nu poate fi considerată nulă.

În ceea ce privește perioada supusă controlului, instanța supremă a reținut că, soluția de respingere a cererii cercetaților de a fi avută în vedere și perioada până la 29 decembrie 2004, este fundamental greșită.

S-a relevat în acest sens că, intervalul de timp avut în vedere de către Comisie este cel în care cercetatul D.I.P. a avut calitatea de deputat, iar nu cea de ministru, aceasta din urmă fiind calitatea ce a generat, în fapt, sesizarea Comisiei.

Concluzionând asupra acestor aspecte, instanța supremă a reținut că perioada supusă controlului o constituie intervalul de timp situat între 29 decembrie 2000 - 29 decembrie 2004, iar sumele obținute ca salarii de cercetata E.P. la finele acestui interval sunt licite și vor fi luate în calculul veniturilor legal dobândite.

Referitor la veniturile realizate de cercetați, instanța supremă a reținut că sumele încasate de cercetata E.P., cu titlu de salarii la finele lunii decembrie 2004, înlăturate nejustificat de Comisie, vor fi avute în vedere la capitolul venituri realizate de cercetați.

În ceea ce privește suma de 986.000 dolari S.U.A., echivalentul la acel moment a 26.234.502.000 ROL, instanța supremă a reținut că aceasta a fost înlăturată de către Comisie în mod nelegal.

În concluzie, instanța supremă a constatat că totalul sumei reprezentând veniturile încasate de cercetați a fost de 69.601.217.875 ROL.

În privința cheltuielilor efectuate de cercetați, instanța supremă a reținut că stabilirea acestora este rezultatul greșitei interpretări a probelor administrate în cauză, iar soluția Comisiei vizând acest aspect a fost adoptată cu încălcarea prezumției de licitate și a principiului in dubio pro reo.

Relativ la construcția unei a doua case de vacanță în localitatea Azuga, s-a reținut că, includerea sumei de 4.438.148.750 ROL, la capitolul cheltuieli, este greșită în raport cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Astfel, apărarea cercetaților potrivit căreia există o singură casă de vacanță și o anexă gospodărească (seră), care are un branșament separat la gaze și a fost construită în anul 2000, înainte de perioada supusă controlului, este confirmată de certificatul de urbanism din august 2000, autorizația de construcție din august 2000, procesul verbal de finalizare a lucrărilor din 5 ianuarie 2001, precum și certificatul fiscal ce atestă existența unei singure proprietăți deținute de cercetați în localitatea Azuga.

În opinia instanței supreme, aceste înscrisuri nu au fost combătute sau contestate așa încât, includerea sumei amintite la capitolul cheltuieli este nejustificată, motiv pentru care această sumă a fost înlăturată.

Un alt aspect a vizat includerea de către Comisie la capitolul cheltuieli a sumei de 1.575.440.000 ROL (echivalentul a 40.000 euro), reprezentând contravaloarea obiectelor de artă, bijuterii și colecții numismatice.

Instanța supremă a reținut că, atât existența bunurilor cât și valoarea acestora a fost stabilită în mod subiectiv, prin simpla apreciere a Comisie, în condițiile în care, la dosarul cauzei nu există dovezi care să ateste, în perioada supusă controlului, dobândirea unor bunuri în valoarea amintită. Mai mult, lipsa probatoriilor nu putea fi reproșată cercetaților, în caz contrar fiind încălcate dispozițiile relative la sarcina probei.

În același sens, s-a relevat că, potrivit declarației de avere din 7 mai 2005, bunurile respective au fost dobândite începând din anii 1971, 1975-2005, prin moștenire ori din repatrierea soției, conform documentelor vamale sau achiziționate. Însă, în absența oricărei probe privind achiziționarea acestor bunuri, în perioada supusă controlului, aprecierea Comisiei este nefundamentată așa încât, suma amintită se impune a fi exclusă din capitolul cheltuieli.

S-a apreciat, totodată, relativ la cheltuielile de întreținere ale cercetaților, că suma de 1500 euro se justifică în raport cu numărul imobilelor deținute de cercetați, cu implicații asupra impozitelor, întreținerii lor și standardul de viață al persoanelor în cauză, motiv pentru care instanța supremă a înlăturat apărările formulate de cercetați din această perspectivă.

În concluzie, instanța supremă a reținut că totalul cheltuielilor efectuate de cercetați, în perioada supusă controlului, a fost de 68.183.649.215 ROL.

Comparând suma stabilită a veniturilor obținute de cercetați 69.601.217.875 ROL cu suma stabilită a cheltuielilor efectuate de aceștia 68.183.649.215 ROL, în perioada supusă controlului, instanța supremă a constatat că nu există niciun element de diferență care să ateste dobândirea ilicită a unor bunuri, motiv pentru care se impune închiderea dosarului potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 115/1996 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003.

Soluția privind ridicarea sechestrului asigurător a fost avută în vedere de instanța supremă în raport cu soluția adoptată pe fond.

Împotriva acestei hotărâri, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs.

În sprijinul recursului declarat, Ministerul Public a formulat în scris și a susținut oral, prin reprezentant, două motive de casare:

Prin unul din motive, s-a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv ce se subscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, ce se subscrie dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., s-a susținut că hotărârea atacată se grefează pe o situație de fapt greșit stabilită în raport cu probele administrate în cauză.

La termenul din 24 martie 2008, fixat pentru judecata recursului, Completul de 9 Judecători a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale în soluționare recursului, în raport cu modificările aduse Legii nr. 115/1996,

privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere,

prin Legea nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale de Integritate.

Prin încheierea de amânare a pronunțării deciziei, Completul de 9 Judecători a respins excepția de necompetență materială în soluționarea prezentei cauze, reținând, în esență, faptul că în cauză hotărârea de fond a fost pronunțată la data de 01 octombrie 2007, iar, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 144/2007 privind Agenția Națională de Integritate, art. 21 din Legea nr. 115/1996 a fost abrogat, dispozițiile abrogate fiind preluate însă în cuprinsul art. 46 teza a II - a, potrivit căruia competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin Decizia nr. 220 din data de 7 aprilie 2008, Completul de 9 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva Deciziei nr. 1 din data de 01 octombrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 2163/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul Special - Legea nr. 115/1996.

A casat hotărârea atacată și a trimis cauza Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, spre competentă soluționare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că soluția a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele argumente:

- La emiterea Deciziei nr. 1 din 1 octombrie 2007 nu au fost respectate dispozițiile art. 17 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, care prevăd că judecarea cauzei (în cazul în care comisia de cercetare a constatat că dobândirea unei cote - părți sau a anumitor bunuri determinate, dobândite de persoana a cărei avere este supusă controlului, nu au caracter ilicit) se face pornind de la probele administrate în fața comisiei de cercetare, iar la prima zi de înfățișare, părțile pot solicita probe noi.

- Din interpretarea textelor ce vizează sesizarea și soluționarea cauzelor privind controlul averilor nu rezultă că instanța soluționează această cauză ca o instanță de control judiciar, însă Completul Special - Legea nr. 115/1996 al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a comportat ca o instanță de control judiciar și în sentința atacată a făcut numai referiri la cele reținute de Comisia de cercetare, deși a fost sesizată să soluționeze cauza pe fond.

- Fiind un litigiu civil, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. - care prevăd rolul activ al judecătorului; cu toate acestea, Completul special - Legea nr. 115/1996 al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a stabilit dacă modificările intervenite în acționariatul SC I.A. SRL s-au reflectat și în declarațiile de avere ale cercetaților D.I.P., mai ales că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 prevede obligația persoanelor ce dădeau declarație de avere ca anual să fie actualizate, dacă erau întocmite acte de înstrăinare cu titlu oneros sau gratuit, făcute în timpul exercitării mandatului sau al îndeplinirii funcției, a bunurilor de valoare cuprinse în declarație.

- Din declarația de avere dată la 9 ianuarie 2001 cercetatul D.I.P. a menționat faptul că deține 25% părți sociale la SC I.A. SRL, iar soția sa tot 25% din părțile sociale la aceeași firmă.

- Din probele administrate rezultă că aceștia au încheiat contractul de cesiune din 9 februarie 2001 și au primit suma de 493.000 dolari S.U.A. fiecare reprezentând contravaloarea părților sociale la SC I.A. dar nu s-a stabilit dacă, ulterior, cercetatul a întocmit declarația de avere potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 pentru că a fost „înstrăinat” unul dintre bunurile înscrise în declarația de avere inițială.

- În acest context, s-a constatat că, la pronunțarea soluției, Completul special - Legea nr. 115/1996 a luat în calculul veniturilor licite obținute suma de 986.000 dolari S.U.A. reprezentând contravaloarea părților sociale și a înlăturat susținerile Comisiei de cercetare, dar fără a ține seama de faptul că și după cesionarea ulterioară a părților sociale, cercetata E.P. a continuat să aibă calitatea de administrator al SC I.A. SRL, în această calitate încasând, cu titlu de salariu, dar la sfârșitul lunii decembrie 2004, suma de 15.063.094.070 Rol + 136.506.670 ROL.

A apreciat instanța de recurs că, în activitatea de verificare a provenienței bunurilor, pentru a se evita situația în care achiziționarea unor bunuri să poată fi justificată cu venituri ce au fost dobândite ulterior, se efectuează o eșalonare a veniturilor și cheltuielilor pe anumite perioade, în funcție de dobândirea unor bunuri mai importante, Completul special - Legea nr. 115/1996 neprocedând în acest mod.

În continuare, s-a reținut de către Completul de 9 Judecători că, nici în privința cheltuielilor, Completul special - Legea nr. 115/1996 nu a avut în vedere cheltuielile făcute cu edificarea unei construcții (anexă gospodărească), dar și diferențele între declarația de avere și situația existentă.

Astfel, a observat instanța de control judiciar că, în declarația de avere dată la 9 ianuarie 2001, ca și în cea dată la 12 decembrie 2000, cercetatul P.I.D. a indicat ca fiind proprietar, între alte locuințe, a unei vile plus dependințe cu o suprafață construită de cca 280 mp, iar din actele depuse la dosar rezultă că la 5 ianuarie 2001 a fost încheiat procesul verbal de recepție a lucrărilor la anexa gospodărească.

Sub acest aspect, s-a apreciat că nu s-a verificat și nu s-a solicitat administrarea de noi probe, din care să rezulte exact care este situația acestei construcții, mai ales că adresa nr. 1110 din 14 februarie 2006 emisă de Primăria orașului Azuga face referiri la amprenta la sol a imobilului situat în orașul Azuga, str. Gârbovei, lot nr. 51 și la cel deținut în orașul Azuga, str. Gârbovei, lot nr. 52 și nu la suprafața construită, iar dacă ar fi în discuție o dependință, așa cum susțin cercetații, trebuia verificat de ce apar două loturi de teren.

De asemenea, s-a constatat că în cauză trebuia stabilit când au fost finalizate lucrările la această construcție, pentru a se putea stabili dacă aceste cheltuieli trebuiau luate în calcul, fiind important de stabilit și suprafața construită pentru fiecare imobil pentru că, în funcție de aceasta, se stabilește valoarea impozabilă.

Cu mențiunea că la rejudecare vor fi avute în vedere și celelalte motive de recurs invocate, precum și îndrumările menționate mai sus, Completul de 9 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, față de prevederile art. 21 din Legea nr. 115/1996, preluate în art. 46 teza a II - a din Legea nr. 144/2007, care stabileau competența de a judeca litigiile privind controlul averilor ca aparținând Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în cazul verificărilor privind miniștrii, senatori și deputați, a trimis cauza spre rejudecare la Secția de Contencios Administrativ și Fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție spre competentă soluționare.

Cauza a fost înregistrată la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 01 aprilie 2009, sub Dosar nr. 2939/1/2009, fiind trimis spre rejudecare de Completul de 9 Judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 46 fraza a III - a din Legea nr. 144/2006 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, cu modificările și completările la data pronunțării Deciziei nr. 220/2008.

În cursul rejudecării cauzei, a fost adoptată Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, iar prin art. 33 pct. 16 din această lege, au fost abrogate art. 41-57 din Legea nr. 144/2007.

De asemenea, prin art. 35 din Legea nr. 176/2010 au fost aduse modificări și completări și Legii nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare, fiind înlăturată tratarea diferențiată a cauzelor, în raport cu rangul demnității deținute de persoana cercetată, Comisiile de cercetare a averilor fiind instituite doar la nivelul Curților de apel, iar competența de judecată a sesizărilor aparținând exclusiv secțiilor de contencios administrativ și fiscal de la nivelul acestor instanțe, urmând ca recursul să fie judecat la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reținând că Legea nr. 176/2010 nu conține dispoziții tranzitorii cu privire la cauzele aflate în curs de judecată la data intrării ei în vigoare, 05 septembrie 2010, rezultă că, în ceea ce privește cauza de față, sunt incidente dispozițiile art. 31 din Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dispozițiile prezentei legi se întregesc cu prevederile Codului de procedură civilă (…)” și că, potrivit art. 725 alin. (2) C. proc. civ., așa cum a fost modificat prin art. I pct. 225 din O.U.G. nr. 138/2000, „Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe”, Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a considerat că a fost legal învestită cu rejudecarea cauzei de față, rămânând competentă material și după intrarea în vigoare a Legii nr. 176/2010.

Prin decizia nr. 3932 din 14 iulie 2011 - Înalte Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis sesizarea; a constatat că persoanele cercetate, P.D.I. și P.E., au efectuat cheltuieli nejustificate de 4.081.676,80 lei (40.816.768.008,90 ROL); a dispus confiscarea sumei menționate și a obligat persoanele cercetate să plătească această sumă la bugetul statului în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri.

Totodată, a menținut sechestrul asigurător și a obligat persoanele cercetate să achite la bugetul statului suma de 17.935 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de expert achitat de Ministerul Justiției în primul ciclu procesual.

Sub un prim aspect, referitor la natura juridică a Ordonanței nr. 1/2006, instanța de fond a reținut în considerentele acestei hotărâri că respectiva ordonanță reprezintă actul juridic de sesizare a instanței de judecată, prin care s-a constatat că persoanele cercetate din cauza de față nu justifică, în perioada supusă cercetării, caracterul licit al unor bunuri în valoare de 46.029.129.730 ROL, trimițând cauza, spre soluționare, instanței competente sub acest aspect.

În ceea ce privește limitele învestirii Secției de contencios administrativ a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia de casare, instanța a reținut, în esență, că, prin soluția adoptată, Completul de 9 Judecători a înțeles să dispună rejudecarea cauzei în integralitatea ei, având ca obiect verificarea averii persoanelor cercetate, în ceea ce privește caracterul licit al unor bunuri în valoare de 46.029.123.730 ROL.

În cadrul probatoriului administrat cu prilejul rejudecării cauzei, s-a efectuat o completare a raportului de expertiză contabilă, precum și o expertiză tehnică de specialitate în construcții pentru imobilul situat în orașul Azuga, expertul contabil și expertul tehnic în construcții au formulat răspunsuri la obiecțiunile formulate de Ministerul Public și, ulterior, completări la răspunsurile date respectivelor obiecțiuni.

Pe fondul cauzei, instanța de rejudecare a reținut, pe baza probatoriilor administrate, în privința veniturilor și cheltuielilor cercetaților că, la sfârșitul sub perioadei 12 decembrie 2000 - mai 2004, balanța veniturilor și cheltuielilor a înregistrat cheltuieli superioare veniturilor cu suma de 1.355.979.772, 50 ROL, a căror proveniență nu este justificată cu veniturile, așa cum au fost calculate de expertul contabil și nu au fost contestate de persoanele cercetate.

De asemenea, s-a reținut că, la sfârșitul sub perioadei 12 decembrie 2000 - 6 decembrie 2004, s-au înregistrat cheltuieli superioare veniturilor cu suma de 7.534.286.236, 40 ROL, a căror proveniență nu a fost justificată cu veniturile, astfel cum au fost calculate de către expert și nu au fost contestate de către cercetați.

În concluzie, s-a constatat că s-au înregistrat, în total, cheltuieli superioare, a căror proveniență nu este justificată cu veniturile, în sumă de 8.890.266.008, 90 ROL, adică 889.026, 60 lei.

Prin raportarea cadrului legal ce reglementează prezumția de licitate a averii la particularitățile speței, instanța de fond a apreciat că prezumția menționată nu mai funcționează în ceea ce privește suma sus menționată, cu referire la averea persoanelor menționate dobândită în acea perioadă, întrucât respectiva parte importantă a averii nu poate fi justificată ca fiind dobândită licit.

Astfel, în ceea ce privește suma de 26.234.502.000 ROL, reprezentând echivalentul a 986.000 dolari S.U.A., ce constituie contravaloarea părților sociale pe care persoanele cercetate la dețineau la SC I.A. SRL și pe care acestea le-ar fi cesionat în baza contractului autentificat sub nr. 742 din 09 februarie 2001, instanța a considerat că trebuie exclusă din totalul veniturilor calculate de către expert ca fiind obținute de cercetați în perioada supusă verificării, dat fiind că nu s-a dovedit că ar fi reală și, cu atât mai puțin, licită.

Pe cale de consecință, s-a stabilit că, în mod corelativ, cheltuielile corespunzătoare în aceeași sumă, din balanță, nu sunt justificate și, conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, se impune confiscarea echivalentului acestora.

Instanța a apreciat că această concluzie se impune, dat fiind că actul juridic, respectiv contractul nr. 742/9 februarie 2001, a fost unul fictiv și fondat pe o cauză falsă, în sprijinul acestei opinii fiind reținute următoarele considerente:

- cesiunea părților sociale s-a făcut către o persoană interpusă, prezentă, de asemenea, prin intermediar la încheierea în țară a celor două contracte de cesiune, persoană evident neinteresată de acționariatul societății;

- este de neexplicat, din punct de vedere economic, dar nu numai, cum această persoană, care, aparent, a plătit cercetaților suma de 986.000 DOLARI S.U.A., echivalent a 26.263.502.000 ROL, la un interval de numai o lună și 17 zile, să consimtă pierderea aceleiași sume prin cedarea ei cu titlu gratuit unor terți din țară, cu care, s-a dovedit, nu avea niciun fel de legături;

- la rândul lor, beneficiarii liberalității, nu erau persoane străine de persoanele cercetate, din moment ce E.P. a continuat să aibă legături cu S.C. „Ital Agency” SRL și de unde a încasat în anii următor contractului sume însemnate de bani, de această dată în calitate de administrator al firmei;

- nu este întâmplătoare plata sumelor de 15.063.094.070 ROL și, respectiv, 136.506.670 ROL la sfârșitul lunii decembrie 2004, sumă cu titlu de salarii, dar care reprezintă mai mult de jumătate din prețul pretins la 9 februarie 2001 pentru părțile sociale aparent cedate;

- în cauză nu s-a dovedit că rezultatele obținute de firma respectivă și aportul cercetatei ar fi justificat asemenea recompense, în cazul său, dar și al altor persoane din conducerea firmei, în anul respectiv, dar și în anii precedenți;

- contractul încheiat de către cercetați la data de 9 februarie 2001 nu a avut drept cauză juridică contraprestația pentru părțile sociale cedate, scopul real al actului constând în preconstituirea de dovezi cu care cercetații, în urma operațiunilor speculative descrise, să tindă a justifica dobândirea ulterioară a unor bunuri de mare valoare;

- deși, aparent, prin încheierea contractului din data de 9 februarie 2001, cercetații au încetat de a mai fi acționari SC I.A. SRL, firmă înființată de cercetatul D.I.P., intrat, ulterior, în funcții de demnitate publică, în realitate, cercetații au continuat în fapt să conducă și să administreze firma, dovadă fiind atât calitatea de administrator a cercetatei, cât și sumele substanțiale încasate de la firma de la care, doar aparent, cei doi soți s-au retras în februarie 2001;

- așa cum a reținut și Completul de 9 Judecători în considerentele deciziei nr. 220/2008, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 115/1996, cu modificările și completările la data respectivă, persoana cercetată avea obligația ca anual să își actualizeze declarația de avere, dacă erau făcute acte de înstrăinare cu titlu oneros sau gratuit, a bunurilor cuprinse în declarație, însă, în cazul persoanei cercetate, nu apar astfel de mențiuni în declarația dată, imediat următoare celei din data de 12 decembrie 2000, în care apar cotele de participare la capitalul SC I.A. SRL.

Și în ceea ce privește suma de 5.690.000.000 ROL, obținută din vânzarea în regim de consignație a unor bunuri de artă, instanța a înlăturat-o de la capitolul venituri și a constatat, pe cale de consecință, că nici cheltuielile corespunzătoare, în sumă egală cu suma de 5.682.000.000 ROL, inclusă în capitolul cheltuieli al balanței întocmite de expertul contabil, nu sunt justificate, ceea ce impune confiscarea echivalentului lor.

Sub acest aspect, în hotărârea atacată s-a reținut că, deși din copia xeroxată a documentului întocmit de SC C.A.P.C. SRL rezultă vânzarea a 41 de obiecte, depuse de persoana cercetată P.E. și vândute în perioada 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2004 pentru suma totală de 569.246 lei, în declarația de avere din 12 decembrie 2000 persoana cercetată menționase că deținea „tablouri semnate de pictori consacrați, piese de mobilier de artă, statuete”, iar avocatul persoanelor cercetate a făcut precizarea că va depune actul încheiat între cei doi soți în anul 1995, anterior căsătoriei, din care ar rezulta că bijuteriile și obiectele de artă au fost dobândite anterior căsătoriei de către persoana cercetată P.E., totuși nu s-a dovedit că aceasta ar fi introdus în România bunurile respective cu ocazia căsătoriei și repatrierii sale și nici în certificatul de moștenitor din data de 11 iunie 2002 nu apar trecute astfel de bunuri în masa succesorală.

În același context, s-a apreciat că și dacă s-ar admite că bunurile respective au fost vândute în regim de consignație, în ciuda inadvertențelor ce apar în actul eliberat de unitatea de consignație, în cauză nu este dovedită existența acestor bunuri anterior perioadei cercetate și nici dobândirea lor licită în cursul perioadei în discuție.

Referitor la cheltuielile efectuate de către persoanele cercetate, s-a reținut că, înlăturându-se integral suma de 5.692.000.000 ROL de la capitolul venituri licite, nu există niciun temei pentru a reține că suma de 1.557.440.000 ROL a fost cheltuită cu achiziționarea bunurilor respective (obiecte de artă, bijuterii etc.).

Cât privește cheltuielile în legătură cu imobilul „anexe gospodărești” din orașul Azuga, Str. Gârbovei, au fost menținute concluziile expertului contabil, după cum au fost reținute și concluziile Comisiei de cercetare, relative la cheltuielile de întreținere efectuate de către cercetați.

În concluzie, s-a constatat că, pentru perioada 12 decembrie 2000 - 14 decembrie 2004, capitolul cheltuieli este excedentar cu suma totală de 40.816.768.008, 90 ROL, adică 4.081.676, 80 lei, pe care persoanele cercetate urmează a o achita la bugetul statului, determinarea câtimii nejustificate din cota bunurilor achiziționate în prima perioadă, departajată din perioada totală supusă cercetării fiind apreciată ca o operațiune anevoioasă și tergiversantă pentru soluționarea cauzei.

Relativ la a doua perioadă, 14 decembrie 2004 - 29 decembrie 2004, s-a stabilit că este excedentar capitolul venituri, ca urmare a includerii sumelor de 15.063.094.970 ROL+136.506.670 ROL, dobândite de către cercetata P.E., venituri care s-a considerat că nu pot influența constatările instanței în ceea ce privește cheltuielile nejustificate efectuate de către persoanele cercetate.

După pronunțarea hotărârii de fond, cercetații P.D.I. și P.E. au formulat o cerere de completare a acestei hotărâri, în temeiul art. 281

2

C. proc. civ. și, ulterior, o cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în încheierea din data de 30 iunie 2011, în baza dispozițiilor art. 281 C. proc. civ.

În motivarea cererii privind completarea deciziei nr. 3932 din data de 14 iulie 2011, petenții au susținut că sesizarea Parchetului General este informă pentru că: nu cuprinde obiectul și semnătura persoanei care poate angaja instituția ce a formulat sesizarea; Centrul de Resurse Juridice, cel care a făcut sesizarea adresată Procurorului General, nu are calitatea de cetățean în sensul art. 9 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, care să îi permită a formula cereri de declanșare a procedurilor de cercetare a averilor demnitarilor; sesizarea este semnată pentru Procurorul General de la acea vreme, I.B., de către procurorul general adjunct, M.S. și că Procurorul General nu și-a însușit sesizarea; la dosar nu există un ordin de delegarea atribuției de semnare a sesizării de către Procurorul General Adjunct și nicio dovadă că Procurorul General ar fi lipsit la data formulării sesizării din unitate și că și-a delegat atribuțiile lui M.S.

S-a mai arătat, totodată, că, prin decizie, instanța a omis să se pronunțe asupra motivelor de nulitate invocate, iar această omisiune se încadrează în prevederile art. 281

2

C. proc. civ., relative la completarea hotărârii.

În motivarea cererii de îndreptare, s-a susținut că se impune îndreptarea erorii strecurate în cuprinsul încheierii de ședință din data de 30 iunie 2011, în care au fost consemnate susținerile părților cu ocazia soluționării fondului cauzei, în sensul că reprezentantul Ministerului Public nu a susținut că cercetații nu au făcut dovada sumei de 46.029.123.730 ROL, nici verbal în ședința publică și nici prin „concluziile scrise” depuse la dosarul cauzei.

Prin decizia nr. 5157 din data de 03 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererile, astfel formulate de petenții cercetați P.D.I. și P.E.

Cu privire la prima cerere, instanța a apreciat, pe de o parte, că niciunul dintre aspectele invocate de către petenți nu reprezintă un capăt de cerere principal sau accesoriu sau o cerere conexă ori incidentală, în sensul art. 281

2

C. proc. civ., fiind, în realitate, critici aduse respective hotărâri.

Pe de altă parte, s-a considerat că excepția nulității actului de sesizare a fost examinată anterior pronunțării deciziei, aceasta fiind analizată și soluționată prin încheierea din data de 22 septembrie 2005.

În privința celei de a doua cereri formulate de către aceeași petenți, instanța a reținut că soluția se impune, întrucât suma consemnată în cuprinsul încheierii din data de 30 iunie 2011 corespunde atât susținerilor orale ale reprezentantului Ministerului Public, cât și sumei menționate în Ordonanța Comisiei Speciale de Cercetare, împrejurarea să suma determinată de instanță în urma aprecierii probatoriului și prevăzută în dispozitivul deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011 este diferită neputând justifica îndreptarea încheierii, cu atât mai mult cu cât nici reprezentantul Ministerului Public nu a contestat consemnarea propriilor susțineri.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 9 noiembrie 2011, pronunțată în aceeași cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de către expertul E.L. privind îndreptarea dispozitivului încheierii din data de 30 iunie 2011 și a dispus menționarea în dispozitivul încheierii menționate a obligației cercetaților de a achitat diferența de onorariu în cuantum de 4.500 lei pentru aceste expert contabil, în contul B.L.E.J.T.C. București.

La data de 29 septembrie 2011, împotriva deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011, au declarat recurs cercetații P.D.I. și P.E., pentru ca, ulterior, la data de 24 ianuarie 2012, cercetații să declare recurs atât împotriva deciziei nr. 5157 din 3 noiembrie 2011, cât și împotriva încheierii din camera de consiliu, criticând, în esență, hotărârile atacate pentru nelegalitate și netemeinicie.

Cele trei recursuri au fost înregistrate spre soluționare pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, formând obiectul Dosarului nr. 182/1/2012.

Printr-un prim motiv de recurs, formulat în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 3, cu referire la art. 105 alin. 1, recurenții au invocat nelegalitatea deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011, apreciind că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 147 din Constituție și cu încălcarea competenței altei instanțe.

În dezvoltarea motivului de casare în discuție, recurenții au arătat că, în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, au invocat excepția necompetenței materiale a acestei instanțe în soluționarea pricinii în fond, însă, în mod nelegal, prin încheierea din 30 iunie 2011, excepția a fost respinsă.

Au arătat că s-a solicitat trimiterea dosarului, spre competentă soluționare, la Curtea de Apel București, invocându-se nu o lege nouă și una veche, pentru a fi aplicabile prevederile art. 725 alin. (2) C. proc. civ., ci o situație nouă, neprevăzută de lege.

Astfel, în cursul judecării fondului cauzei, dispozițiile art. 46, devenit 48, din Legea nr. 144/2007, privitoare la competența de soluționare a unor astfel de spețe, au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 415/2010 a Curții Constituționale. Întrucât termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 147 din Constituție pentru punerea de acord a dispozițiilor legii cu Constituția, a expirat la data de 20 iunie 2010, fără a se adopta o altă normă, timp în care textul a fost suspendat de drept; în opinia recurenților cercetați, până la data de 5 septembrie 2010 (data intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010 care atribuia curților de apel competența în materie), a existat un vid legislativ.

Consideră recurenții că nu se putea face aplicarea art. 725 alin. (2) C. proc. civ. câtă vreme, la momentul când noua lege a stabilit competența în favoarea curților de apel nu exista o lege anterioară, în vigoare, aceasta încetând să existe în modalitatea anterior prezentată.

S-a subliniat că, în aplicarea textului normativ menționat, trebuie observat dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute în cuprinsul său, respectiv dacă o lege preexistentă este urmată de o lege ulterioară.

În opina recurenților, în cadrul examinat, nu s-a realizat o corelare a normelor și nu s-a observat ansamblul legislației relevante.

Din acest punct de vedere, s-au prezentat, ca fiind relevante, pe de o parte, dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție iar, pe de altă parte, prevederile art. 56 și ale art. 62 din Legea nr. 24/2000.

S-a subliniat că diferitele evenimente legislative, astfel cum sunt ale prevăzute de legiuitorul ordinar, intervin în legătură cu o lege existentă, în vigoare și că, la stabilirea lor, nu a fost avut în vedere și mecanismul reglementat de legiuitorul constituant, de suspendare și, ulterior, de ieșire din vigoare a unei norme declarate neconstituționale.

Cu titlu de doctrină relevantă în materie, s-au menționat opinii exprimate în literatura juridică, respectiv în revista „Dreptul” și în revista „Curierul judiciar”, de I.V., S.P. și E.S.T.

Relativ la situația în speță, s-a menționat că Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu putea să-și aroge competența soluționării pricinii în fond, în condițiile în care norma în temeiul căreia se stabilise competența sa era scoasă din vigoare, iar noua normă nu intrase în vigoare.

Pentru a se putea vorbi de „schimbarea” competenței, s-a apreciat necesar să fi intervenit un eveniment legislativ, care, de asemenea, era condiționat de o lege preexistentă,în vigoare.

Se consideră că, pe cale jurisprudențială, judecătorul are numai dreptul de a „spune dreptul” (juris dictio) și nu-i este îngăduit să instituie o normă de competență, prin art. 126 alin. (2) din Constituție statuându-se în mod imperativ că numai prin lege se stabilește competența instanțelor judecătorești.

Din perspectiva examinată, s-a făcut referire și la modificările aduse prin Legea nr. 177/2010, atât dispozițiilor Legii nr. 47/1992 în materia excepției de neconstituționalitate, cât și prevederilor Codului de procedură civilă, prin introducerea unui nou motiv de revizuire, respectiv cel prevăzut de art. 322 pct. 10.

Față de cele prezentate, s-a susținut că și argumentul reținut de prima instanță în încheierea din 30 iunie 2011, cu referire la considerentele din decizia de casare nr. 220/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători (pagina 13 alin. (3) și (5)), prin care s-a stabilit competența în favoarea Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie înlăturat, deoarece vine în contradicție cu dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție și cu decizia Curții Constituționale nr. 415/2010, atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și referitor la considerentele acesteia (obligatorii, de asemenea, astfel cum a statuat instanța de contencios constituțional prin Decizia Plenului nr. 1/1995).

În raport și cu considerentele avute în vedere la pronunțarea soluției de admitere a excepției de neconstituționalitate, prin care s-au reținut atât încălcări ale unor prevederi constituționale, cât și ale unor reglementări convenționale, se consideră că prima instanță nu putea da eficiență unei norme de competență scoasă din vigoare și nu putea interpreta și aplica dispozițiile art. 725 alin. (2) făcând abstracție de evoluția în timp a respectivei norme, în temeiul căreia a fost învestită.

În concluzie, s-a solicitat admiterea acestui prim motiv de recurs, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Curții de Apel București, conform prevederilor art. 725 alin. (2) teza finală C. proc. civ. fiind, în opinia recurenților, pe deplin aplicabile dispozițiile legii noi.

În raport cu caracterul peremptoriu și de ordine publică (potrivit art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ.), al motivului de casare referitor la necompetența materială a primei instanțe, cu faptul că acest aspect vizează, în egală măsură, toate cele trei hotărâri atacate cu recurs, și în considerarea prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a apreciat că se impune soluționarea cu prioritate a acestui motiv de recurs.

Prin încheierea din data de 5 martie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a respins, ca nefondat, motivul de recurs invocat de P.D.I. și P.E., vizând excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, soluționată prin încheierea din data de 30 iunie 2011, pronunțată în speță, și a dispus amânarea judecății pentru soluționarea recursurilor.

Pentru a constata că acest prim motiv de recurs este nefondat, instanța de control judiciar a reținut cele ce succed.

Principiul dominant al procesului civil este acela al neretroactivității legii, înscris în art. 6 al noului C. civ., potrivit căruia „(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. (2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.

Principiul tempus regit actum este general aplicabil și în ceea ce privește legile de organizare judecătorească, iar istoricește este demonstrat de Legea nr. 5/1952, Decretul nr. 135/1968 și Legea nr. 58/1968.

În privința legilor de competență, s-a distins între situația desființării instanțelor, când regula tempus regit actum se aplică, deosebit de aceea a modificării competențelor, când legea nouă micșorează sau extinde competența.

Preferând soluția practică, pentru o mai bună administrare a justiției, Codul de procedură civilă a prevăzut că pricinile aflate în curs de judecată la data schimbării competenței vor continua să se judece de către instanțele inițial învestite. Norma are caracter tranzitoriu, cu valoare de principiu, pentru toate procesele aflate în curs de judecată și este soluția pe care legiuitorul a dorit-o aplicabilă, începând cu Decretul nr. 259/1959, apoi cu art. 724 C. proc. civ. vechi, devenit 725 în reglementarea actuală sau Decretul nr. 52/1969, Decretul nr. 78/1972, Decretul nr. 203/1974, Decretul nr. 365/1976.

Aceasta demonstrează că, atunci când a dorit aplicarea imediată a legii noi a normelor de competență, legiuitorul a făcut distincția, adoptând principiul tempus regit actum explicit - este cazul Decretului nr. 396/1952, Decretului nr. 251/1971, Decretului nr. 84/1973. Derogările de la regula aplicării imediate a normelor de competență au avut în vedere numai cauzele