Decizia nr. 3810/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 2939/1/2009

Circumstanțele cauzei 1.1. Procedura administrativă La data de 21 iulie 2005, în conformitate cu dispozițiile art. 21, 22 și 23 din Legea nr. 115/1996, raportat la art. 9-12 din aceeași lege, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 161/2003 și O.U.G. nr. 24 din 21 aprilie 2004, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Comisia specială cu cererea de cercetare a averii domnului A., fost ministru în cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, iar apoi ministru de stat. În cursul cercetării administrative procedura a fost extinsă asupra bunurilor dobândite de B., soția cercetatului. Prin ordonanța nr. 1 dată în camera de consiliu de la 16 ianuarie 2006 în Dosarul nr. x/2005, Comisia de cercetare a averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (pe scurt, Comisia de cercetare a averilor) a admis cererea de cercetare formulată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție după cum urmează: - a constatat că cercetații A. și B. domiciliați în București, sector 1, nu justifică în perioada 12 decembrie 2000 - 14 decembrie 2004 caracterul licit al unor bunuri în valoare de 46.029.123.730 ROL; - a dispus aplicarea de măsuri asigurătorii, prin instituirea sechestrului asigurător asupra următoarelor bunuri imobile, din cele în număr de 23, dobândite de cercetați în perioada supusă cercetării: - teren curți - construcții în suprafață de 490 m.p. situat în intravilanul orașului Azuga, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2040 din 22 august 2001 de B.N.P. C. - Câmpina; - teren în suprafață de 500 m.p. situat în intravilanul orașului Azuga, jud. Prahova, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1092 din 5 mai 2002 de B.N.P. D. - București; - teren curți - construcții în suprafață de 801 m.p. situat în intravilanul orașului Azuga, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2323 din 3 iulie 2002 de B.N.P. C. - Câmpina; - teren în suprafață totală de 1.669 m.p., din care 978 m.p. fâneață și 691 m.p. pădure, situat în intravilanul orașului Azuga, jud. Prahova, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3498 din 24 octombrie 2002 de B.N.P. C. - Câmpina; - teren fâneață în suprafață de 493 m.p. situat în intravilanul orașului Azuga, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3888 din 29 noiembrie 2002 a B.N.P. D. - București; - teren în suprafață de 502 m.p. (523,67 m.p. din măsurători cadastrale) situat în orașul Azuga, jud. Prahova, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1879 din 5 decembrie 2003 de B.N.P. D. - București; - teren în suprafață de 475 m.p. situat în intravilanul orașului Azuga, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1878 din 5 decembrie 2003 de B.N.P. D. - București; - teren în suprafață de 467 m.p. (523 m.p. din măsurători cadastrale) situat în orașul Azuga, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 713 din 28 aprilie 2004 de B.N.P. D. - București; - apartamentul situat în București, dobândit în baza contractului de asociere civilă nr. 880 din 18 iunie 2003 încheiat între cercetata B. și constructorul E. În consecință, cauza a fost trimisă spre soluționare la Înalta Curte de Casație și Justiție spre a se proceda potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu referire la art. 53 din Legea nr. 304/2004, republicată. În urma casării succesive a hotărârilor pronunțate în primă instanță, cauza a parcurs trei cicluri procesuale. 1.

Procedura judiciară. Primul ciclu procesual Prin decizia nr. 1 din 1 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul special - Legea nr. 115/1996 a dispus închiderea dosarului privind pe cercetații A. și B. și a ridicat măsura sechestrului asigurător asupra bunurilor menționate în dispozitivul ordonanței nr. 1 din 16 ianuarie 2006 a Comisiei Speciale de Cercetare a Averii Persoanelor. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin decizia nr. 220 din data de 7 aprilie 2008, completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1 din data de 01 octombrie 2007, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul special - Legea nr. 115/1996. A casat hotărârea atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. 1.

Al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 3932 din 14 iulie 2011 - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis sesizarea. A constatat că persoanele cercetate A. și B. au efectuat cheltuieli nejustificate de 4.081.676,80 lei (40.816.768.008,90 ROL), a dispus confiscarea acestei sume și, pe cale de consecință, a obligat persoanele cercetate să plătească suma confiscată la bugetul statului în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri. Prin decizia nr. 5157 din data de 03 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererile de completare a acestei hotărâri, formulate de petenții cercetați A. și B. Prin încheierea din camera de consiliu de la 9 noiembrie 2011, pronunțată în aceeași cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de către expertul F. privind îndreptarea dispozitivului încheierii din data de 30 iunie 2011 și a dispus menționarea în dispozitivul încheierii menționate a obligației cercetaților de a achitat diferența de onorariu în cuantum de 4.500 lei pentru aceste expert contabil, în contul B.L.E.J.T.C. București. La data de 29 septembrie 2011, împotriva deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011 au declarat recurs cercetații A. și B. iar ulterior, la data de 24 ianuarie 2012, cercetații au declarat recurs și împotriva deciziei nr. 5157 din 3 noiembrie 2011, precum și împotriva încheierii din camera de consiliu. Prin decizia civilă nr. 391 din 05 iulie 2013 pronunțată în Dosar nr. x/1/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, a admis recursurile declarate de A. și B. împotriva deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011 și a deciziei nr. 5157 din 03 noiembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/1/2009, a casat deciziile menționate și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. A respins ca lipsit de interes recursul declarat de A. și B. împotriva încheierii de cameră de consiliu de la 09.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în aceeași cauză și a obligat recurenții A. și B. la plata sumei de 1.691,60 lei cu titlu de onorariu de expert către expertul stenograf G. 2. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București Prin sentința civilă nr. 3563 din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București în cel de-al treilea ciclu procesual, s-a admis în parte sesizarea, s-a constatat că persoanele cercetate A. și B. au efectuat cheltuieli nejustificate în valoare de 889.026,60 RON, s-a dispus confiscarea acestei sume și au obligate persoanele cercetate să plătească suma confiscată la bugetul statului în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței. Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut următoarele: Cu privire la viciile invocate de persoanele cercetate referitoare la modul de sesizare a instanței a constatat că acestea au fost analizate de instanțele de recurs în primele cicluri procesuale, fiind tranșate în mod irevocabil în sensul că actele de sesizare sunt valabil întocmite. S-a constatat că perioada verificată este cea a mandatului avut în vedere de lege, adică perioada cuprinsă între data de 12.12.2000, când a început mandatul de deputat al persoanei cercetate A., și data de 29.12.2004, când s-a produs revocarea din funcția de membru al Guvernului. S-a mai reținut că pentru a se stabili balanța dintre venituri și cheltuieli din această perioadă a fost efectuată o expertiză contabilă din care rezultă că au existat două momente, în raport cu cele mai importante achiziții, la care balanța a fost negativă, mai precis la data de 31 mai 2004, când s-a înregistrat un sold negativ de 135.579 lei, și la data de 06 decembrie 2004, când s-a înregistrat un sold negativ de 753.428 lei, rezultând că respectivele cheltuieli au fost efectuate din venituri a căror dobândire nu poate fi justificată. S-a constatat, în ceea ce privește data de 31 mai 2004, că persoanele cercetate au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 280 din 31.05.2004, cota de ½ din terenul în suprafață de 1.115,80 m.p. situat în București contra sumei de 500.944,68 RON. Anterior acestei date, persoanele cercetate achiziționaseră cota de ½ din terenul în suprafață de 1.529,89 m.p. pentru care achitaseră suma de 678.960 RON conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 712 din 24 aprilie 2004. Cât privește data de 06.12.2004, s-a constatat că persoanele cercetate au achiziționat cota de ½ din terenul în suprafață de 2.094 m.p. situat în București, sectorul 1, contra sumei de 786.506,4 RON, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2459 din 06 decembrie 2004. S-a constatat că pentru toate aceste achiziții importante, veniturile obținute anterior momentului contractului erau insuficiente, persoanele cercetate fiind în situația de a nu putea justifica proveniența veniturilor care au permis efectuarea acestor achiziții. S-a apreciat că veniturile ulterioare unei achiziții, nu sunt apte să justifice o cheltuială cât timp nu există dovezi în sensul că plata prețului s-a făcut ulterior. Or, din contractele de vânzare-cumpărare analizate rezultă că plata prețului s-a făcut la momentul autentificării nu ulterior acestui moment. Persoanele cercetate au susținut că, în condițiile în care au achiziționat doar ½ din terenurile în discuție, plata se putea face de către cumpărătorul celeilalte cote de ½ din terenuri, urmând ca părțile să se desocotească ulterior. Pentru o astfel de susținere nu s-a prezentat, însă, nici măcar un început de dovadă scrisă, fiind de presupus că, dacă lucrurile ar fi stat astfel, și în condițiile în care persoana cercetată A. cunoștea faptul că, în calitate de ministru, este supus normelor privind cercetarea averii, între cumpărători s-ar fi încheiat acte sau, cel puțin, ar fi existat o dovadă privind restituirea ulterioară a banilor datorați. Cât privește pretinsele depozite deținute din perioada anterioară perioadei cercetate, susținerea nu a putut fi primită în lipsa oricărei probe. S-a reținut că, fiind vorba de depozite bancare, titularul avea toate datele care să îi permită să producă probe pertinente. Or persoanele cercetate nu au prezentat date concrete cu privire la pretinsele depozite, nu sunt indicate sumele deținute în aceste depozite, băncile la care au fost constituite depozitele. În aceste condiții, întrucât persoanele cercetate, care au făcut afirmația deținerii unor depozite în bani, nu au produs nici o dovadă în acest sens, afirmația nu poate fi reținută de instanță. De asemenea, s-a apreciat că nu este fondată nici critica privind reflectarea în raportul de expertiză contabilă a actelor de alimentare de cont ca și cheltuieli, expertul procedând corect, întrucât, pentru o alimentare de cont, persoanele cercetate ar fi trebuit să furnizeze justificări cu privire la proveniența sumelor depuse. Expertul a precedat în mod consecvent, consemnând ca și cheltuială alimentarea de cont (în considerarea faptului că alimentarea se realizează pe seama unor venituri, diminuând masa veniturilor) și ca și venit retragerile efectuate de persoanele cercetate (în considerarea faptului că sumele retrase sunt de natură să justifice alte achiziții, mărind masa veniturilor aflate la dispoziția persoanelor cercetate). Prin urmare, fiind răsturnată prezumția de liceitate a averii prin faptul că veniturile persoanelor cercetate nu sunt în măsură să justifice achizițiile efectuate la cele două date analizate, s-a apreciat că se impune confiscarea celor două sume reținute în expertiză ca sold negativ. S-a constatat că în ceea ce privește restul averii dobândite de persoanele cercetate, din expertiza contabilă efectuată rezultă că în perioada supusă analizei au existat venituri licite care sunt de natură să justifice toate celelalte achiziții. S-a reținut că înscrisurile depuse la dosar și din expertiza tehnică rezultă următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 111 din 16 ianuarie 1996, persoanele cercetate au achiziționat terenul în suprafață de 487 m.p situat în localitatea Azuga. Pe acesta a fost edificată, în baza autorizației de construire nr. 14 din 24 mai 1996, o construcție cu destinația de casă de vacanță în suprafața de 234 m.p. Pentru finalizarea lucrărilor de finisaje s-a emis autorizația de construire nr. 18 din 02 iulie 1997, lucrările fiind finalizate la data de. 25.01.1999, conform declarației pe proprie răspundere dată la organele fiscale, așa cum rezultă din adeverința nr. 7678 din 07 septembrie 2009 Dosar nr. x/1/2009. Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 345 din 09 mai 2000, persoanele cercetate au dobândit proprietatea asupra terenului în suprafață de 461 m.p. situat în localitatea Azuga. Pe acest teren a fost edificată, în baza autorizației de construire nr. 68 din 25 august 2000, o anexă gospodărească, suprafața acesteia fiind de 174 m.p., așa cum rezultă din expertiza tehnică. Destinația construcției rezultă din conținutul autorizației de construire, din adresa 7678 din 07 septembrie 2009, menționată mai sus și a fost confirmată de expertiza tehnică efectuată în cauză. Potrivit declarațiilor date la momentul recepționării lucrării, valoarea lucrărilor a fost de 23.150 RON. Procesul verbal de recepție a fost întocmit la data de 05.01.2001. Ulterior, în baza autorizației de construire nr. 32 din 27 mai 2004, care a fost prelungită până la data de 27.05.2006, și a procesului verbal de recepție nr. 01 din 13 iunie 2006, construcția de pe cele două loturi a fost modificată, casa de vacanță fiind extinsă până la suprafața de 466 m.p., cu includerea anexei gospodărești, realizându-se o singură suprafață locativă care figurează la nr. 52, așa cum rezultă din expertiza tehnică. Referitor la construcția recepționată în anul 2001, s-a constatat că deși, formal, recepția s-a realizat în interiorul perioadei supuse verificării, mai precis la data de 05.01.2001, există o prezumție simplă că lucrările efective și, implicit, și cheltuielile, în condițiile în care anexa gospodărească a fost edificată în regie proprie, s-au situat, în timp, anterior datei de 12.12.2000. Întârzierea în efectuarea recepției este justificată de perioada sărbătorilor de iarnă fiind de presupus că edificarea anexei s-a realizat pe seama unor venituri obținute anterior perioadei verificate. S-a apreciat că nu au existat, așadar, în perioada verificată, două case de vacanță ci o casă de vacanță și o anexă gospodărească și oricum, ambele au fost construite și finanțate anterior datei de 12.12.2000, motiv pentru care nu se justifică luarea în calcul a nici unei cheltuieli în acest sens. De asemenea, s-a constatat că din actele dosarului rezultă că la data de 09.01.2001, prin contractul de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. 742 de B.N.P. H., persoanele cercetate au cesionat părțile sociale pe care le dețineau la societatea I. SRL numitei J., cu dublă cetățenie, română și canadiană, rezidentă în Monte Carlo, Monaco, în schimbul unui preț de 493.000 dolari S.U.A. pentru fiecare cedent. La o lună și 17 zile după cesiune, cesionarul a cedat, la rândul său, părțile sociale către K. și L., contractul acesta fiind unul cu titlu gratuit, așa cum rezultă din actul autentificat la același notariat la data de 26.03.2001 sub nr. 1705. Acest venit obținut de persoanele cercetate în urma cesiunii a fost luat în calcul de expertul contabil la stabilirea veniturilor dobândite în perioada supusă verificării. Astfel, Comisia de cercetare a averilor a apreciat prin ordonanța nr. 1 din 16.01.2006, că cesiunea de părți sociale a fost un act fictiv și întemeiat pe o cauză ilicită, fiind menit, exclusiv, să conducă la preconstituirea unor probe privind obținerea unor venituri cu care să se justifice cheltuieli ulterioare. Cu privire la contractul de cesiune s-a constatat că acesta este dovedit printr-un act notarial și, de asemenea, există acte bancare care confirmă încasarea efectivă a prețului. Cât privește reflectarea cesiunii în declarațiile de avere ale persoanei cercetate, Curtea constată că prima declarație depusă de persoana cercetată A. după momentul cesiunii este cea din data de 20.05.2003, în aceasta nemairegăsindu-se părțile sociale deținute la societatea I. Aceste părți sociale nu au reapărut nici în declarațiile ulterioare datei de 20.05.2003. Referitor la încasarea unor sume de bani de la societatea I. de către persoana cercetată B., s-a constatat că, după momentul cesiunii, această persoană și-a păstrat calitatea de administrator la societate, încasând, în această calitate, indemnizația aferentă administratorilor și bonificații. Cât privește incidența Legii nr. 31/1990, s-a constatat că nu există nici o dispoziție legală care să impună administratorilor la o societate comercială cu răspundere limitată să aibă calitatea de asociați la respectiva societate. În aceste condiții cesiunea părților sociale nu se află în contradicție cu menținerea calității de administrator la respectiva societate. În ceea ce privește bonificația primită de persoana cercetată în luna decembrie 2004, s-a constatat că sumele încasate la datele de 10.12.2004 și 20.12.2004, conform expertizei contabile, trebuie considerate ca un venit licit, dar care nu este apt să justifice achiziții anterioare datei de 10.12.2004, cum este cazul achiziției terenului din data de 06.12.2004. Chiar dacă distanța în timp este mică, mențiunea potrivit căreia prețul pentru terenul achiziționat s-a plătit la momentul autentificării actului exclude posibilitatea ca plata să se fi făcut cu bani încasați ulterior. Referitor la caracterul fictiv al contractului de cesiune, s-a constatat că nu există suficiente dovezi pentru a se trage o astfel de concluzie, așa cum a procedat Comisia specială. Faptul că ulterior achiziționării părților sociale, contra unei sume substanțiale de bani, cesionarul a înțeles să cesioneze, la rândul său, părțile sociale, de data aceasta cu titlu gratuit, nu conduce, în mod necesar la fictivitatea contractului de cesiune încheiat de persoanele cercetate. Chiar dacă gestul cesionarului apare ca nefiresc, explicațiile posibile sunt multiple putând să nu aibă nici o legătură cu persoanele cercetate. Cum prezumția caracterului licit al dobândirii averii impune ca îndoiala să profite persoanei cercetate, și întrucât, în speță, nu există suficiente dovezi care să susțină afirmația că reclamanții nu au cesionat în mod real părțile sociale, contractul de cesiune va fi considerat valabil. S-a constatat constată că între persoanele cercetate și consignație nu s-au încheiat contracte de consignație propriu-zise, în sensul de instrumentum probationem ci predarea bunurilor în vederea vânzării s-a făcut pe bază de bon de primire. Această lipsă de formalism nu poate conduce la negarea tranzacțiilor întrucât nici o dispoziție legală și nici uzanțele nu impuneau încheierea unui contract cu o anumită formă. Realitatea vânzărilor și sumele încasate sunt dovedite cu acte comunicate de societatea M. SRL, pe baza înregistrărilor din contabilitatea proprie, acte care au fost analizate de expertul contabil, întocmindu-se, în acest sens o situație a vânzării operelor de artă. Aceste venituri au fost în mod corect luate în considerare la întocmirea expertizei contabile, fiind vorba de venituri obținute din vânzarea unor bunuri mobile, în timpul perioadei verificate. De asemenea, s-a mai constatat că persoana cercetată A. a menționat, încă din primele declarații de avere, deținerea unor astfel de obiecte. Astfel, atât în declarația de avere din data de 12.12.2000, cât și în cea din data de 09.01.2001, cercetatul A. a declarat că deține tablouri semnate de pictori consacrați, piese de mobilier de artă, statuete. Este adevărat că în aceste declarații nu se face un inventar al acestor bunuri și nici o evaluare dar, pe de altă parte, se constată că declarația s-a dat la nivelul de detaliu impus de legislația de la acea dată, nefiind imputabil persoanei cercetate faptul că legiuitorul nu a solicitat o astfel de detaliere. Declarațiile date de persoana cercetată au fost confirmate și de declarația martorului N., acesta afirmând că în casa tatălui cercetatului A. au existat astfel de obiecte de valoare care au revenit persoanei cercetate în urma decesului tatălui său. Pe de altă parte, și soția acestuia, persoana cercetată B., a adus în țară, în momentul repatrierii sale din Italia, mai multe camioane cu bunuri. Din inventarul depus la dosar nu rezultă cu certitudine despre ce bunuri este vorba dar nici nu este exclusă posibilitatea ca parte din bunurile vândute la licitație să se fi numărat printre bunurile repatriate. Persoanei cercetate nu i se poate imputa faptul că nu deține acte scrise de proprietate cu privire la respectivele bunuri, întrucât, fiind vorba de bunuri mobile, opera prezumția că posesorul este și proprietar, astfel încât nici dispozițiile legale nici uzanțele nu impuneau constituirea de titluri de proprietate pentru astfel de bunuri. În aceste condiții, și în raport de prezumția de liceitate a averii, care impune ca orice îndoială să profite persoanei cercetate, s-a constatat că în cauză trebuie să se considere că, până la proba contrară, bunurile vândute la consignație făceau parte din masa bunurilor deținute de persoanele cercetate la data de 12.12.2000, nefiind necesară justificarea modului de dobândire a lor. În fine, s-a conlcuzionat că includerea veniturilor obținute din vânzarea unor bunuri prin consignație în calculul efectuat de expertul contabil este justificată și în deplin acord cu prezumția caracterului licit al averii. 3. Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs: - cercetații A. și B.; - Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; - Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București; - Agenția Națională de Integritate. 3.1. Recursul exercitat de cercetații A. și B. Recurenții au invocat următoarele cinci motive de recurs: 1 - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ. deoarece Legea nr. 115/1996 precum și art. 304 1 C. proc. civ. au fost interpretate și aplicate greșit de prima instanță în condițiile în care viciile referitoare la actul de sesizare nu au fost soluționate irevocabil de instanțe în primele două cicluri procesuale. Astfel, în primul ciclu procesual, deși instanța de fond a reținut existența unor vicii ale sesizării, a considerat că acestea nu sunt sancționate cu nulitatea, iar completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a făcut nicio referire la aceste vicii. În al doilea ciclu procesual, instanța de fond a reținut că viciile invocate de cercetați nu sunt de natură să conducă la nulitatea sesizării iar completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, casând sentința fără să analizeze viciile, a dispus ca instanța de rejudecare „să analizeze și celelalte critici de nelegalitate și netemeinicie formulate de persoanele cercetate”. În acest context, recurenții consideră că actul de sesizare al instanței este nul pentru următoarele considerente: - Comisia de cercetare a averilor nu a fost sesizată de persoana prevăzută de lege (procurorul general, procurorul șef D.N.A. sau ministrul justiției) ci de adjunctul procurorului general; - de asemenea, nici sesizarea procurorului nu a fost efectuată de „un cetățean”, așa cum cere art. 9 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, ci de o entitate juridică, „Center of Legal Resources”, și nu poartă semnătura vreunei persoane care să reprezinte entitatea; or, potrivit art. 9 alin. (5) din aceeași lege, sesizările anonime nu pot conduce la declanșarea procedurii de cercetare; - persoana care a făcut sesizarea nu a fost citată și ascultată de Comisia de cercetare, conform art. 12 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 și nici Statul Român, până la introducerea acestuia în cauză de Curtea de Apel București. 2 - motivul de recurs prevăzut de art. 304 1 C. proc. civ. deoarece în mod greșit prima instanță a reținut că aspectele legate de contractul de cesiune nr. 742 din 09 februarie 2001 nu ar fi fost tranșate irevocabil. Astfel, prin decizia nr. 220/2008 s-a reținut că cesiunea a fost validă, iar prețul a fost încasat iar prin decizia nr. 391/2013 s-a reținut că valabilitatea contractului de cesiune nu poate fi pusă în discuție deoarece nu a făcut obiectul sesizării. În consecință, valabilitatea contractului a fost stabilită irevocabil. 3 - motivul de recurs prevăzut de art. 304 1 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece, admițând în parte sesizarea, prima instanță a răstălmăcit situația de fapt și a aplicat greșit art. 7 din Legea nr. 115/1996. Astfel, se susține că instanța trebuia să aibă în vedere doar balanța de verificare la data încheierii mandatului, 29.12.2004, și să constate că veniturile acopereau cu mult cheltuielile efectuate în timpul mandatului. De asemenea, trebuia să aibă în vedere că declarația de avere de la data intrării în funcție din care rezultă că B. deținea depozite în conturi în străinătate de cel puțin 10.000.000 ROL și depuneri în cont la Banca O. de peste 10.000.000 ROL. În fapt, recurenții susțin că dețineau în conturi peste 30.000.000 ROL și că nu le poate fi imputat că nu au menționat sumele exacte deoarece legea nu pretindea astfel. Cu privire la suma de 1.355.979.772,50 ROL recurenții susțin că instanța s-a bazat pe un calcul eronat deoarece nu a luat în considerare cei peste 30.000.000 ROL deținuți în conturi iar cu privire la suma de 7.865.064.000 ROL (reprezentând jumătate din prețul plătit pentru terenul achiziționat în București împreună cu E.) se arată că, în realitate, inițial (la 06.12.2004) prețul a fost plătit integral de E. (așa cum rezultă din extrasele de cont de la P. Bank și Q. Bank), iar achitații au achitat ulterior către acesta partea lor. 4 - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei și susținute oral la termenul de judecată din 02.12.2014 referitoare la neconcordanțele dintre prevederile Legii nr. 115/2006, pe de-o parte, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și legislația Uniunii Europene, pe de alta (detaliile sunt incluse în motivul următor de recurs). 5 - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. deoarece hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 11, art. 20 și art. 148 din Constituție deoarece: - sancțiunea instituită de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 este contrară art. 6 din C.E.D.O. (în sensul încălcării dreptului la un proces achitabil) deoarece răstoarnă prezumția caracterului licit al dobândirii averii, prezumția de nevinovăție și prezumția de bună credință; astfel, se susține că aceste prezumții pot fi înlăturate numai prin probe certe și nu prin prezumții judecătorești sau prin supoziții ale Comisiei de cercetare; - calificarea răspunderii juridice instituite de Legea nr. 115/1996 încalcă art. 6 și art. 7 din C.E.D.O. deoarece a permis primei instanțe confiscarea unei părți din avere fără existența unei fapte culpabile, a unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate între acestea și cu răsturnarea prezumției de nevinovăție; - confiscarea sau obligarea la plata unei sume egale cu valoarea bunului încalcă art. 6 și art. 7 din C.E.D.O. și sub un alt aspect deoarece reprezintă măsuri punitive și nu măsuri reparatorii pentru cauzarea unui prejudiciu; astfel, recurenții pretind că măsura confiscării este incompatibilă cu raporturile de drept civil sau de drept administrativ; - Legea nr. 115/1996 nu întrunește condițiile pentru a fi considerată „lege” în sensul jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și Curții Europene a Drepturilor Omului deoarece nu este clară și previzibilă și nu arată ce conduită trebuie urmată de destinatarii ei pentru evitarea unei sancțiuni extrem de drastice, confiscarea averii (recurenții invocă în acest sens practică judiciară din care rezultă că o lege trebuie să fie clară, previzibilă și să respecte principiul securității juridice); - actul de sesizare al instanței a fost întocmit de doi judecători și un procuror încălcându-se astfel principiul separației puterilor în stat garantat de art. 6 din C.E.D.O. 6 - motivul de recurs prevăzut de art. 304 1 C. proc. civ. deoarece instanța de fond a pretins cercetaților să dovedească dobândirea licită a averii și propria nevinovăție și nu a sancționat pretențiile Ministerului Public care s-au întemeiat pe informații apărute în presă și nu pe dovezi certe. Pentru toate aceste considerente s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței și închiderea dosarului cu consecința ridicării sechestrului. 3.2. Recursurile exercitate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Agenția Națională de Integritate Sinteza acestor recursuri este expusă la punctul 6 din prezentele considerente, în cuprinsul opiniei majoritare.

Întâmpinări În cauză a fost formulată întâmpinare de către persoanele cercetate A. și B. Pe această cale s-a solicitat respingerea recursurilor exercitate de recurenții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Agenția Națională pentru Integritate pentru următoarele considerente: 1 - În ce privește presupusa nerespectare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. (motiv invocat de recurentul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție), persoanele cercetate susțin că nerespectarea dispozițiilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, s-a făcut în defavoarea lor (pentru motivele arătate în propriul recurs), criticile recurentului fiind neîntemeiate. Astfel, referitor la bunurile vândute în regim de consignație prin intermediul SC M. SRL susține că prima instanță a avut în vedere toate îndrumările date de instanța de casare, a analizat și a reținut corect veniturile obținute din vânzare, nefiind necesară efectuarea unei noi expertize. În ce privește anexa gospodărească edificată în localitatea Azuga, pe lotul nr. 52, susține că aprecierea primei instanțe referitoare la finalizarea efectivă și plata lucrărilor înainte de sărbătorile de iarnă 2000 și, deci, înainte de începerea mandatului, este rezonabilă, de vreme ce doar recepția a fost făcută la data de 05.01.2001. În consecință, nu este necesară administrarea unui probatoriu suplimentar. Faptul că recepția a fost efectuată după începerea mandatului, susțin intimații, este lipsită de relevanță în condițiile în care cheltuielile au fost suportate anterior. 2 - Referitor la critica celor trei recurenți privitoare la contractul de cesiune a părților sociale deținute la SC I. SRL, se arată că problemele ridicate în legătură cu existența și valabilitatea contractului, precum și cu încasarea efectivă a sumei de 986.000 dolari S.U.A. au fost tranșate cu putere de lucru judecat prin cele două decizii de casare. ###Intimații recunosc că instanțele de casare au dispus efectuarea de verificări suplimentare legate de acest contract (respectiv dacă înstrăinarea s-a reflectat în declarația de avere a cercetatului A., precum și relevanța continuării activității în calitate de administrator al societății a cercetatei B.), dar apreciază că instanța de fond s-a conformat și a lămurit pe deplin aceste aspecte. În acest sens arată că dosarul cauzei conține dovezi certe privind existența contractului (cesionarea a fost înscrisă în registrul comerțului), încasarea efectivă a prețului (dovada fiind extrasele de cont ale cercetaților) iar din declarația de avere a cercetatului A. dată în 2003 (prima declarație după cesiune) rezultă înstrăinarea. În ce privește comportamentul ulterior al cesionarei (înstrăinarea cu titlu gratuit a părților sociale pentru care a plătit 986.000 dolari S.U.A.), se arată că acesta nu le este opozabil deoarece ține de voința exclusivă a cesionarei J.. Referitor la sumele încasate ulterior cesiunii de cercetata B. de la SC I. SRL, în calitate de administrator, intimații pretind că acestea nu au nicio relevanță deoarece cuantumul lor ține de voința asociaților iar confiscarea lor ar aduce atingere nu numai dreptului de proprietate ci și libertății economice garantate de Constituție. 3 - Referitor la critica recurenților legată de presupusa inexistență a bunurilor vândute la consignație, intimații arată că existența lor este dovedită de declarațiile martorilor, de declarația de avere dată de cercetatul A. încă din anul 2000 (aspect recunoscut și de Ministerul Public în primele cicluri procesuale) precum și de dovada încasării sumei de 5.692.460.000 ROL rezultate din vânzare. Facem precizarea că motivele întâmpinării vor fi reluate și discutate, în sinteză, și în considerentele opiniei majoritare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - opinia unanimă Văzând actele și lucrările dosarului precum și susținerile și apărările părților, Înalta Curte constată că este chemată să se pronunțe cu titlu preliminar asupra următoarelor chestiuni de drept: - excepția tardivității recursurilor formulate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PÎCCJ) și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București (PCAB); - excepția lipsei calității procesuale active a Agenției Naționale de Integritate. 5.1 Cu privire la excepția tardivității recursurilor formulate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București Înalta Curte pornește de la observația că, sub aspect procedural, legile aplicabile excepției sunt următoarele: Legea nr. 115/1996 pentru declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor persoane cu funcții de conducere și de control și a funcționarilor publici precum și C. proc. civ. (1865; numit în continuare CPC), ambele în forma în vigoare la data întocmirii actului de procedură (cf. art. 725 alin. (1) CPC și art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. 2010). Potrivit art. 20 din Legea nr. 115/1996, „Sentințele curții de apel - secția de contencios administrativ și fiscal pot fi atacate cu recurs de părțile interesate, de Agenție și procuror, în termen de 15 zile de la comunicare, la Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal.” Potrivit dovezilor atașate la filele 292 și 297 din dosarul Curții de Apel București, sentința a fost comunicată recurentului PÎCCJ la data de 13.03.2015 iar recurentului PCAB la data de 16.03.2015, ambele recursuri fiind înregistrate la data de 30.03.2015 (cf. fil. 27 și 39 dos. ÎCCJ). Termenele, calculate pe zile libere cf. art. 101 alin. (1) CPC, au început să curgă la datele de 14.03.2015 și respectiv 17.03.2015 și s-au împlinit în ambele cazuri la 30.03.2015, deoarece termenul de recurs pentru recurentul PÎCCJ s-a sfârșit într-o zi de sărbătoare legală (sâmbătă, 28.03.2015), fiind prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, cf. art. 101 alin. (5) CPC. Văzând că recursurile au fost înregistrate în termenul de 15 zile prevăzut de lege (ultima zi a termenului), Înalta Curte va respinge excepția invocată de persoanele cercetate. 5.2 Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a Agenției Naționale de Integritate (ANI sau Agenția) Cadrul procesual în prezenta cauză este dat de art. 16 din Legea nr. 115/1996. La data sesizării instanței (în primul ciclu procesual), dispozițiile legale în discuție aveau următorul cuprins: „Președintele curții de apel sau președintele secției, primind dosarul, fixează termen de judecată și dispune citarea tuturor părților care au fost chemate la comisia de cercetare. Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va fi întotdeauna citat în instanță. Participarea procurorului este obligatorie”. Odată cu înființarea Agenției Naționale de Integritate prin Legea nr. 144/2007 aceste prevederi au fost modificate iar cadrul procesual a fost completat prin participarea obligatorie a Agenției („(…) Participarea procurorului și a Agenției Naționale de Integritate este obligatorie”). Pentru aceste considerente, Agenția a participat la judecată încă din primul ciclu procesual, în fața instanței de recurs, susținând autonom, cu propriile argumente, Ordonanța nr. 1/2006 emisă de Comisia Specială de Cercetare a Averii persoanelor prevăzute în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 115/1996. Așa fiind, văzând că participarea Agenției la judecată este obligatorie, Înalta Curte va respinge și această excepție. 5.3 Cu privire la recursul declarat de persoanele cercetate B. și A. 5.3.1 Primul motiv de recurs invocat de persoanele cercetate, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 CPC raportate la Legea nr. 115/1996 și art. 3041 CPC, este neîntemeiat pentru următoarele considerente: Deși cercetații au invocat vicii ale actelor de sesizare atât în procedura administrativă derulată în fața Comisia de cercetare a averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (pe scurt, Comisia) cât și în primele două cicluri procesuale, niciuna din instanțele de recurs nu a considerat întemeiate apărările formulate de cele două părți (și care ar fi condus la clasarea cauzei) ci au casat sentințele pronunțate în cauză, dispunând trimiterea spre rejudecare pentru administrarea unui probatoriu suplimentar. Chiar dacă nu s-au pronunțat explicit asupra fiecărui argument, instanțele de recurs au făcut o sinteză a apărărilor părților și au reținut chestiunile relevante, de natură să asigure aflarea adevărului, aplicarea corectă a legii la o stare de fapt pe deplin lămurită și asigurarea unui proces echitabil. În aceste condiții, în mod legal și temeinic Curtea de Apel București a reținut că problemele invocate de cercetați legate actul de sesizare au primit o dezlegare ce nu mai poate fi luată în discuție în al treilea ciclu procesual. Distinct de cele de mai sus, luând în considerare apărările formulate în recurs, Înalta Curte constată că atât actul de sesizare a procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (procurorul general) făcută de Centrul de Resurse Juridice cât și actul de sesizare al Comise respectă prevederile legale și sunt apte să conducă la cercetarea averii celor doi recurenți. Astfel, potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 115/1996 (legea), forma în vigoare la data sesizării procurorului general (27.06.2005), doar sesizările anonime nu pot conduce la controlul averii. Or, sesizarea făcută de Centrul de Resurse Juridice, chiar dacă nu este făcută de un „cetățean” așa cum prevede art. 9 alin. (3) din lege, nu reprezintă o sesizare anonimă. Pe de altă parte, procurorul general putea să se adreseze Comisiei fără o sesizare prealabilă din partea unui „cetățean”, în condițiile art. 21 alin. (1) lit. a) din lege, ceea ce înseamnă că legea îi conferă o putere de apreciere în privința sesizărilor făcute în condițiile art. 9 alin. (3) și îi permite să le neglijeze doar pe cele anonime. În ce privește actul de sesizare al Comisiei semnat de către adjunctul procurorului general (în locul procurorul general), critica recurenților este de asemenea neîntemeiată deoarece actul a fost întocmit în numele procurorului general de persoana legal îndreptățită la înlocuire și nu a fost contestat de procurorul general. Din contră, poziția constantă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost în sensul efectuării controlului și, ulterior cercetării, în sensul confiscării averii nejustificat dobândite. Așadar, atât sesizarea procurorului general de către Centrul de Resurse Juridice cât și sesizarea Comisiei de către procurorul general sunt legale și apte să conducă la cercetarea averii. Referitor la omisiunea citării Centrului de Resurse Juridice sau a reprezentatului Statului român în fața Comisiei sau a instanței, chestiunea nu poate fi invocată de recurenți în lipsa oricărui interes și a oricărui prejudiciu rezultat din omisiune. 5.3.2 Motivul de recurs prevăzut de art. 3041 CPC (în esență, recurenții susțin că în mod greșit prima instanță a reținut că aspectele legate de contractul de cesiune nr. 742 din 09 februarie 2001 nu ar fi fost tranșate irevocabil) este de asemenea neîntemeiat. Astfel, deși Înalta Curte este de acord cu recurenții referitor la faptul că prin decizia nr. 220/2008 s-a reținut că cesiunea a fost validă iar prețul a fost încasat iar prin decizia nr. 391/2013 s-a reținut că valabilitatea contractului de cesiune nu poate fi pusă în discuție deoarece nu a făcut obiectul sesizării (ambele decizii fiind pronunțate de ÎCCJ în primele două cicluri procesuale), niciuna din cele două instanțe de recurs nu a tranșat aspectul relevant al chestiunii, respectiv dacă partea din avere rezultată din contract este justificată sau nu, în sensul Legii nr. 115/1996. În consecință, în mod întemeiat Curtea de Apel București a reluat chestiunile legate de cesiune. 5.3.3 Motivul de recurs prevăzut de art. 3041 și art. 304 pct. 9 CPC (deoarece, admițând în parte sesizarea, prima instanță a răstălmăcit situația de fapt și a aplicat greșit art. 7 din Legea nr. 115/1996) este neîntemeiat. Astfel, în primul rând Înalta Curte confirmă raționamentul instanței care, luând în considerare o plată, s-a raportat la posibilitățile financiare din momentul plății, și nu de la un moment ulterior. Într-adevăr, pentru o plată făcută la data de 06.12.2004 sunt lipsite de relevanță disponibilitățile bănești de la data încheierii mandatului (29.12.2004). Este adevărat că recurenții susțin că plata terenului achiziționat în București împreună cu E. a fost făcută la data achiziției integral de către acesta, regularizarea între cumpărători intervenind ulterior, dar susținerea este făcută contra unui act notarial care nu confirmă această posibilitate. În ce privește susținerea că din cuprinsul declarațiilor de avere rezultă că cei doi soți dețineau sub forma unor depozite bancare sume mai mari de 30.000.000 ROL, deși corectă, nu se dovedește relevantă în prezentul context deoarece nu probează posibilitățile financiare exacte ale recurenților. 5.3.4 Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 CPC (instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor referitoare la neconcordanțele dintre prevederile Legii nr. 115/2006, pe de-o parte, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și legislația Uniunii Europene, pe de alta; în esență, recurenții pretind că nu au avut parte de un proces echitabil) este neîntemeiat. Înalta Curte constată că motivarea instanței de fond respectă exigențele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 CPC, arătând motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și indicând într-o manieră suficientă argumentele pentru care a respins apărările persoanelor cercetate. Prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanța să răspundă tuturor apărărilor avansate de părți, aceasta putând să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să indice un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a părților nu constituie automat motiv de modificare a sentinței. Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de „ascultare” a părților, ceea ce trebuie analizat raportat la datele concrete ale speței. Or, în lumina tuturor circumstanțelor cauzei, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a respectat toate exigențele unui proces echitabil (considerentele vor fi discutate la pct. următor). 5.3.5 Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 3041 CPC invocat în al cincilea rând de persoanele cercetate este de asemenea neîntemeiat. După cum s-a arătat, sub acest motiv de recurs cercetații pretind că nu au beneficiat de un proces echitabil deoarece au fost încălcate dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), așa cum este interpretat și aplicat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deoarece: - Legea nr. 115/1996 nu întrunește condițiile pentru a fi considerată „lege” deoarece nu este clară și previzibilă și nu arată ce conduită trebuie urmată de destinatarii ei pentru evitarea sancțiunii confiscarea averii; - sancțiunea instituită de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 răstoarnă prezumția caracterului licit al dobândirii averii, prezumția de nevinovăție și prezumția de bună credință; - calificarea răspunderii juridice instituite de Legea nr. 115/1996 încalcă art. 6 și art. 7 din CEDO deoarece a permis primei instanțe confiscarea unei părți din avere fără existența unei fapte culpabile, a unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate între acestea și cu răsturnarea prezumției de nevinovăție; de asemenea, nu este respectat principiul securității juridice; - confiscarea sau obligarea la plata unei sume egale cu valoarea bunului încalcă art. 6 și art. 7 din CEDO deoarece reprezintă măsuri punitive și nu măsuri reparatorii pentru cauzarea unui prejudiciu; măsura confiscării este incompatibilă cu raporturile de drept civil sau de drept administrativ; - actul de sesizare a instanței a fost întocmit de doi judecători și un procuror încălcându-se astfel principiul separației puterilor în stat. Înalta Curte respinge aceste apărări în considerarea faptului că, raportat la circumstanțele prezentei judecăți, principala obligație stabilită în sarcina destinatarilor ei - respectiv declararea averii prin completarea unei declarații tip, anexă la lege - a fost încă de la data intrării în vigoare a legii, precum și pe tot parcursul existenței ei, simplă, clară și previzibilă sub aspectul consecințelor ce decurg din nerespectarea ei, respectiv „confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză”. Deși pe parcursul perioadei mandatului (12.12.2000 - 29.12.2004), legea a suferit modificări prin Legea nr. 161/2003 și O.U.G. nr. 24/2004 (aprobată cu modificări prin Legea nr. 601/2004) care s-au accentuat ulterior pe parcursul procedurii administrative și a celei judiciare, în special odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 144/2007, principala obligație a recurenților a păstrat caracteristicile mai sus arătate, modificările privind alte aspecte (precizarea categoriei destinatarilor, modificări de procedură privind atribuțiile și puterile autorităților de control, etc.). Este adevărat că unele modificări au fost aduse declarației tip, anexă la lege, dar prin acestea legea nu a pierdut atributele simplității, clarității și previzibilității. Spre exemplu, dacă inițial bunurile mobile trebuiau declarate în integralitatea lor, ulterior a fost stabilit un plafon valoric, chestiune lipsită de relevanță sub aspectul în discuție deoarece nu este de natură să lipsească de efecte prevederile legale. În ce privește dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 - potrivit cărora „Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanța va stabili și termenul de plată.” - Înalta Curte constată că nu răstoarnă prezumția caracterului licit al dobândirii averii sau prezumțiile de nevinovăție și bună credință. Aceste prezumții pot fi răsturnate doar potrivit dreptului comun, de instanța judecătorească în baza probatoriului administrat, ceea ce Curtea de Apel București a și făcut pentru partea din avere confiscată. Referitor la răspunderea instituită de Legea nr. 115/1996, Înalta Curte constată că este o răspundere de drept administrativ ce nu poate fi analizată în condițiile dreptului civil, așa cum fac recurenții referindu-se la faptă culpabilă, prejudiciu și legătură de cauzalitate, ci doar în condițiile Legii nr. 115/1996, art. 1 din lege dispunând expres în aceste sens (declararea averii se face „în condițiile prezentei legi”). Or, nu există niciun considerent bazat pe o regulă de drept recunoscută de instanța națională sau de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru care averea nejustificată ar trebui protejată de confiscare. Contrar celor susținute de recurenți, regulile unui „stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul poli