ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3810/2015

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3810/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 3810/2015

Deliberând,

constată următoarele:

1.

Circumstanțele cauzei

1.1. Procedura administrativă

La data de 21

iulie 2005, în conformitate cu dispozițiile art. 21, 22 și 23 din

Legea nr. 115/1996, raportat la art. 9-12 din aceeași lege, astfel cum a

fost modificată și completată prin Legea nr. 161/2003 și O.U.G.

nr. 24 din 21 aprilie 2004, Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Comisia specială

cu cererea de cercetare a averii domnului A., fost ministru în cadrul

Ministerului Economiei și Comerțului, iar apoi ministru de stat.

În cursul

cercetării administrative procedura a fost extinsă asupra bunurilor

dobândite de B., soția cercetatului.

Prin ordonanța

nr. 1 dată în camera de consiliu de la 16 ianuarie 2006 în Dosarul nr. x/2005,

Comisia de cercetare a averii demnitarilor, magistraților,

funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de

conducere din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție

(pe scurt, Comisia de cercetare a averilor) a admis cererea de cercetare

formulată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție după cum urmează:

- a constatat

că cercetații A. și B. domiciliați în București,

sector 1, nu justifică în perioada 12 decembrie 2000 - 14 decembrie 2004

caracterul licit al unor bunuri în valoare de 46.029.123.730 ROL;

- a dispus

aplicarea de măsuri asigurătorii, prin instituirea sechestrului

asigurător asupra următoarelor bunuri imobile, din cele în număr

de 23, dobândite de cercetați în perioada supusă cercetării:

- teren

curți - construcții în suprafață de 490 m.p. situat în

intravilanul orașului Azuga, dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2040 din 22 august 2001 de B.N.P. C.

- Câmpina;

- teren în

suprafață de 500 m.p. situat în intravilanul orașului Azuga, jud.

Prahova, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 1092 din 5 mai 2002 de B.N.P. D. - București;

- teren

curți - construcții în suprafață de 801 m.p. situat în

intravilanul orașului Azuga, dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2323 din 3 iulie 2002 de B.N.P. C.

- Câmpina;

- teren în

suprafață totală de 1.669 m.p., din care 978 m.p.

fâneață și 691 m.p. pădure, situat în intravilanul

orașului Azuga, jud. Prahova, dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3498 din 24 octombrie 2002 de

B.N.P. C. - Câmpina;

- teren

fâneață în suprafață de 493 m.p. situat în intravilanul

orașului Azuga, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 3888 din 29 noiembrie 2002 a B.N.P. D. - București;

- teren în suprafață

de 502 m.p. (523,67 m.p. din măsurători cadastrale) situat în

orașul Azuga, jud. Prahova, dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1879 din 5 decembrie 2003 de B.N.P.

D. - București;

- teren în

suprafață de 475 m.p. situat în intravilanul orașului Azuga,

dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

1878 din 5 decembrie 2003 de B.N.P. D. - București;

- teren în

suprafață de 467 m.p. (523 m.p. din măsurători cadastrale)

situat în orașul Azuga, dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 713 din 28 aprilie 2004 de B.N.P. D.

- București;

-

apartamentul situat în București, dobândit în baza contractului de

asociere civilă nr. 880 din 18 iunie 2003 încheiat între cercetata B.

și constructorul E.

În

consecință, cauza a fost trimisă spre soluționare la Înalta

Curte de Casație și Justiție spre a se proceda potrivit art. 24

alin. (1) din Legea nr. 115/1996, cu referire la art. 53 din Legea nr. 304/2004,

republicată.

În urma casării

succesive a hotărârilor pronunțate în primă instanță,

cauza a parcurs trei cicluri procesuale.

1.2.

Procedura judiciară. Primul ciclu procesual

Prin decizia

nr. 1 din 1 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție,

completul special - Legea nr. 115/1996 a dispus închiderea dosarului privind pe

cercetații A. și B. și a ridicat măsura sechestrului

asigurător asupra bunurilor menționate în dispozitivul ordonanței

nr. 1 din 16 ianuarie 2006 a Comisiei Speciale de Cercetare a Averii

Persoanelor.

Împotriva

acestei hotărâri, a declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia

nr. 220 din data de 7 aprilie 2008, completul de 9 judecători al Înaltei

Curți de Casație și Justiție a admis recursul declarat de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție împotriva deciziei nr. 1 din data de 01 octombrie 2007,

pronunțată în Dosarul nr. x/1/2006 al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, completul special - Legea nr. 115/1996.

A casat

hotărârea atacată și a trimis cauza spre competentă

soluționare secției de contencios administrativ și fiscal a

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

1.3. Al

doilea ciclu procesual

Prin decizia

nr. 3932 din 14 iulie 2011 - Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, a admis sesizarea.

A constatat

că persoanele cercetate A. și B. au efectuat cheltuieli nejustificate

de 4.081.676,80 lei (40.816.768.008,90 ROL), a dispus confiscarea acestei sume

și, pe cale de consecință, a obligat persoanele cercetate

să plătească suma confiscată la bugetul statului în termen

de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri.

Prin decizia

nr. 5157 din data de 03 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a

respins cererile de completare a acestei hotărâri, formulate de

petenții cercetați A. și B.

Prin

încheierea din camera de consiliu de la 9 noiembrie 2011, pronunțată

în aceeași cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea

formulată de către expertul F. privind îndreptarea dispozitivului

încheierii din data de 30 iunie 2011 și a dispus menționarea în

dispozitivul încheierii menționate a obligației cercetaților de

a achitat diferența de onorariu în cuantum de 4.500 lei pentru aceste

expert contabil, în contul B.L.E.J.T.C. București.

La data de 29

septembrie 2011, împotriva deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011 au declarat

recurs cercetații A. și B. iar ulterior, la data de 24 ianuarie 2012,

cercetații au declarat recurs și împotriva deciziei nr. 5157 din 3

noiembrie 2011, precum și împotriva încheierii din camera de consiliu.

Prin decizia

civilă nr. 391 din 05 iulie 2013 pronunțată în Dosar nr. x/1/2012,

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, a admis recursurile declarate de A. și B. împotriva

deciziei nr. 3932 din 14 iulie 2011 și a deciziei nr. 5157 din 03

noiembrie 2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul

nr. x/1/2009, a casat deciziile menționate și a trimis cauza spre

rejudecare la Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal.

A respins ca

lipsit de interes recursul declarat de A. și B. împotriva încheierii de

cameră de consiliu de la 09.11.2011 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, în aceeași cauză și a obligat recurenții A.

și B. la plata sumei de 1.691,60 lei cu titlu de onorariu de expert

către expertul stenograf G.

2.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București

Prin

sentința civilă nr. 3563 din 19 decembrie 2014 pronunțată

de Curtea de Apel București în cel de-al treilea ciclu procesual, s-a

admis în parte sesizarea, s-a constatat că persoanele cercetate A. și

B. au efectuat cheltuieli nejustificate în valoare de 889.026,60 RON, s-a

dispus confiscarea acestei sume și au obligate persoanele cercetate

să plătească suma confiscată la bugetul statului în termen

de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței.

Pentru a

hotărî astfel, Curtea de Apel București a reținut

următoarele:

Cu privire la

viciile invocate de persoanele cercetate referitoare la modul de sesizare a

instanței a constatat că acestea au fost analizate de instanțele

de recurs în primele cicluri procesuale, fiind tranșate în mod irevocabil

în sensul că actele de sesizare sunt valabil întocmite.

S-a constatat

că perioada verificată este cea a mandatului avut în vedere de lege,

adică perioada cuprinsă între data de 12.12.2000, când a început

mandatul de deputat al persoanei cercetate A., și data de 29.12.2004, când

s-a produs revocarea din funcția de membru al Guvernului.

S-a mai

reținut că pentru a se stabili balanța dintre venituri și

cheltuieli din această perioadă a fost efectuată o

expertiză contabilă din care rezultă că au existat

două momente, în raport cu cele mai importante achiziții, la care

balanța a fost negativă, mai precis la data de 31 mai 2004, când s-a

înregistrat un sold negativ de 135.579 lei, și la data de 06 decembrie

2004, când s-a înregistrat un sold negativ de 753.428 lei, rezultând că

respectivele cheltuieli au fost efectuate din venituri a căror dobândire

nu poate fi justificată.

S-a

constatat, în ceea ce privește data de 31 mai 2004, că persoanele

cercetate au dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 280 din 31.05.2004, cota de ½ din terenul în suprafață de 1.115,80

m.p. situat în București contra sumei de 500.944,68 RON. Anterior acestei

date, persoanele cercetate achiziționaseră cota de ½ din terenul în

suprafață de 1.529,89 m.p. pentru care achitaseră suma de

678.960 RON conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 712 din 24

aprilie 2004.

Cât

privește data de 06.12.2004, s-a constatat că persoanele cercetate au

achiziționat cota de ½ din terenul în suprafață de 2.094 m.p.

situat în București, sectorul 1, contra sumei de 786.506,4 RON, conform

contractului de vânzare-cumpărare nr. 2459 din 06 decembrie 2004.

S-a constatat

că pentru toate aceste achiziții importante, veniturile obținute

anterior momentului contractului erau insuficiente, persoanele cercetate fiind

în situația de a nu putea justifica proveniența veniturilor care au

permis efectuarea acestor achiziții.

S-a apreciat

că veniturile ulterioare unei achiziții, nu sunt apte să

justifice o cheltuială cât timp nu există dovezi în sensul că

plata prețului s-a făcut ulterior. Or, din contractele de

vânzare-cumpărare analizate rezultă că plata prețului s-a

făcut la momentul autentificării nu ulterior acestui moment.

Persoanele cercetate au susținut că, în condițiile în care au

achiziționat doar ½ din terenurile în discuție, plata se putea face

de către cumpărătorul celeilalte cote de ½ din terenuri, urmând

ca părțile să se desocotească ulterior. Pentru o astfel de

susținere nu s-a prezentat, însă, nici măcar un început de

dovadă scrisă, fiind de presupus că, dacă lucrurile ar fi

stat astfel, și în condițiile în care persoana cercetată A.

cunoștea faptul că, în calitate de ministru, este supus normelor privind

cercetarea averii, între cumpărători s-ar fi încheiat acte sau, cel

puțin, ar fi existat o dovadă privind restituirea ulterioară a

banilor datorați.

Cât

privește pretinsele depozite deținute din perioada anterioară

perioadei cercetate, susținerea nu a putut fi primită în lipsa

oricărei probe. S-a reținut că, fiind vorba de depozite bancare,

titularul avea toate datele care să îi permită să producă

probe pertinente. Or persoanele cercetate nu au prezentat date concrete cu

privire la pretinsele depozite, nu sunt indicate sumele deținute în aceste

depozite, băncile la care au fost constituite depozitele. În aceste

condiții, întrucât persoanele cercetate, care au făcut afirmația

deținerii unor depozite în bani, nu au produs nici o dovadă în acest

sens, afirmația nu poate fi reținută de instanță.

De asemenea,

s-a apreciat că nu este fondată nici critica privind reflectarea în

raportul de expertiză contabilă a actelor de alimentare de cont ca

și cheltuieli, expertul procedând corect, întrucât, pentru o alimentare de

cont, persoanele cercetate ar fi trebuit să furnizeze justificări cu

privire la proveniența sumelor depuse. Expertul a precedat în mod

consecvent, consemnând ca și cheltuială alimentarea de cont (în

considerarea faptului că alimentarea se realizează pe seama unor

venituri, diminuând masa veniturilor) și ca și venit retragerile

efectuate de persoanele cercetate (în considerarea faptului că sumele

retrase sunt de natură să justifice alte achiziții, mărind

masa veniturilor aflate la dispoziția persoanelor cercetate).

Prin urmare,

fiind răsturnată prezumția de liceitate a averii prin faptul

că veniturile persoanelor cercetate nu sunt în măsură să

justifice achizițiile efectuate la cele două date analizate, s-a

apreciat că se impune confiscarea celor două sume reținute în

expertiză ca sold negativ.

S-a constatat

că în ceea ce privește restul averii dobândite de persoanele

cercetate, din expertiza contabilă efectuată rezultă că în

perioada supusă analizei au existat venituri licite care sunt de

natură să justifice toate celelalte achiziții.

S-a

reținut că înscrisurile depuse la dosar și din expertiza

tehnică rezultă următoarele:

Prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 111 din 16 ianuarie

1996, persoanele cercetate au achiziționat terenul în suprafață

de 487 m.p situat în localitatea Azuga. Pe acesta a fost edificată, în

baza autorizației de construire nr. 14 din 24 mai 1996, o construcție

cu destinația de casă de vacanță în suprafața de 234 m.p.

Pentru finalizarea lucrărilor de finisaje s-a emis autorizația de

construire nr. 18 din 02 iulie 1997, lucrările fiind finalizate la data

de. 25.01.1999, conform declarației pe proprie răspundere dată

la organele fiscale, așa cum rezultă din adeverința nr. 7678 din

07 septembrie 2009 Dosar nr. x/1/2009.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 345 din 09 mai 2000, persoanele

cercetate au dobândit proprietatea asupra terenului în suprafață de

461 m.p. situat în localitatea Azuga. Pe acest teren a fost edificată, în

baza autorizației de construire nr. 68 din 25 august 2000, o anexă

gospodărească, suprafața acesteia fiind de 174 m.p., așa

cum rezultă din expertiza tehnică. Destinația construcției

rezultă din conținutul autorizației de construire, din adresa

7678 din 07 septembrie 2009, menționată mai sus și a fost

confirmată de expertiza tehnică efectuată în cauză.

Potrivit

declarațiilor date la momentul recepționării lucrării,

valoarea lucrărilor a fost de 23.150 RON.

Procesul

verbal de recepție a fost întocmit la data de 05.01.2001.

Ulterior, în

baza autorizației de construire nr. 32 din 27 mai 2004, care a fost

prelungită până la data de 27.05.2006, și a procesului verbal de

recepție nr. 01 din 13 iunie 2006, construcția de pe cele două

loturi a fost modificată, casa de vacanță fiind extinsă

până la suprafața de 466 m.p., cu includerea anexei

gospodărești, realizându-se o singură suprafață

locativă care figurează la nr. 52, așa cum rezultă din

expertiza tehnică.

Referitor la

construcția recepționată în anul 2001, s-a constatat că

deși, formal, recepția s-a realizat în interiorul perioadei supuse

verificării, mai precis la data de 05.01.2001, există o

prezumție simplă că lucrările efective și, implicit,

și cheltuielile, în condițiile în care anexa gospodărească

a fost edificată în regie proprie, s-au situat, în timp, anterior datei de

12.12.2000. Întârzierea în efectuarea recepției este justificată de

perioada sărbătorilor de iarnă fiind de presupus că

edificarea anexei s-a realizat pe seama unor venituri obținute anterior perioadei

verificate.

S-a apreciat

că nu au existat, așadar, în perioada verificată, două case

de vacanță ci o casă de vacanță și o anexă

gospodărească și oricum, ambele au fost construite și

finanțate anterior datei de 12.12.2000, motiv pentru care nu se

justifică luarea în calcul a nici unei cheltuieli în acest sens.

De asemenea,

s-a constatat că din actele dosarului rezultă că la data de

09.01.2001, prin contractul de cesiune de părți sociale autentificat

sub nr. 742 de B.N.P. H., persoanele cercetate au cesionat părțile

sociale pe care le dețineau la societatea I. SRL numitei J., cu dublă

cetățenie, română și canadiană, rezidentă în

Monte Carlo, Monaco, în schimbul unui preț de 493.000 dolari S.U.A. pentru

fiecare cedent.

La o

lună și 17 zile după cesiune, cesionarul a cedat, la rândul

său, părțile sociale către K. și L., contractul acesta

fiind unul cu titlu gratuit, așa cum rezultă din actul autentificat

la același notariat la data de 26.03.2001 sub nr. 1705.

Acest venit

obținut de persoanele cercetate în urma cesiunii a fost luat în calcul de

expertul contabil la stabilirea veniturilor dobândite în perioada supusă

verificării.

Astfel,

Comisia de cercetare a averilor a apreciat prin ordonanța nr. 1 din

16.01.2006, că cesiunea de părți sociale a fost un act fictiv

și întemeiat pe o cauză ilicită, fiind menit, exclusiv, să

conducă la preconstituirea unor probe privind obținerea unor venituri

cu care să se justifice cheltuieli ulterioare.

Cu privire la

contractul de cesiune s-a constatat că acesta este dovedit printr-un act

notarial și, de asemenea, există acte bancare care confirmă

încasarea efectivă a prețului. Cât privește reflectarea cesiunii

în declarațiile de avere ale persoanei cercetate, Curtea constată

că prima declarație depusă de persoana cercetată A.

după momentul cesiunii este cea din data de 20.05.2003, în aceasta

nemairegăsindu-se părțile sociale deținute la societatea I.

Aceste părți sociale nu au reapărut nici în declarațiile

ulterioare datei de 20.05.2003.

Referitor la

încasarea unor sume de bani de la societatea I. de către persoana

cercetată B., s-a constatat că, după momentul cesiunii,

această persoană și-a păstrat calitatea de administrator la

societate, încasând, în această calitate, indemnizația aferentă

administratorilor și bonificații. Cât privește incidența

Legii nr. 31/1990, s-a constatat că nu există nici o dispoziție

legală care să impună administratorilor la o societate

comercială cu răspundere limitată să aibă calitatea de

asociați la respectiva societate. În aceste condiții cesiunea

părților sociale nu se află în contradicție cu

menținerea calității de administrator la respectiva societate.

În ceea ce

privește bonificația primită de persoana cercetată în luna

decembrie 2004, s-a constatat că sumele încasate la datele de 10.12.2004

și 20.12.2004, conform expertizei contabile, trebuie considerate ca un

venit licit, dar care nu este apt să justifice achiziții anterioare

datei de 10.12.2004, cum este cazul achiziției terenului din data de

06.12.2004. Chiar dacă distanța în timp este mică, mențiunea

potrivit căreia prețul pentru terenul achiziționat s-a

plătit la momentul autentificării actului exclude posibilitatea ca

plata să se fi făcut cu bani încasați ulterior.

Referitor la

caracterul fictiv al contractului de cesiune, s-a constatat că nu

există suficiente dovezi pentru a se trage o astfel de concluzie, așa

cum a procedat Comisia specială. Faptul că ulterior

achiziționării părților sociale, contra unei sume

substanțiale de bani, cesionarul a înțeles să cesioneze, la rândul

său, părțile sociale, de data aceasta cu titlu gratuit, nu

conduce, în mod necesar la fictivitatea contractului de cesiune încheiat de

persoanele cercetate. Chiar dacă gestul cesionarului apare ca nefiresc,

explicațiile posibile sunt multiple putând să nu aibă nici o

legătură cu persoanele cercetate. Cum prezumția caracterului

licit al dobândirii averii impune ca îndoiala să profite persoanei

cercetate, și întrucât, în speță, nu există suficiente

dovezi care să susțină afirmația că reclamanții

nu au cesionat în mod real părțile sociale, contractul de cesiune va

fi considerat valabil.

S-a constatat

constată că între persoanele cercetate și consignație nu

s-au încheiat contracte de consignație propriu-zise, în sensul de

instrumentum probationem ci predarea bunurilor în vederea vânzării s-a

făcut pe bază de bon de primire. Această lipsă de formalism

nu poate conduce la negarea tranzacțiilor întrucât nici o dispoziție

legală și nici uzanțele nu impuneau încheierea unui contract cu

o anumită formă. Realitatea vânzărilor și sumele încasate

sunt dovedite cu acte comunicate de societatea M. SRL, pe baza

înregistrărilor din contabilitatea proprie, acte care au fost analizate de

expertul contabil, întocmindu-se, în acest sens o situație a vânzării

operelor de artă. Aceste venituri au fost în mod corect luate în considerare

la întocmirea expertizei contabile, fiind vorba de venituri obținute din

vânzarea unor bunuri mobile, în timpul perioadei verificate.

De asemenea,

s-a mai constatat că persoana cercetată A. a menționat,

încă din primele declarații de avere, deținerea unor astfel de

obiecte. Astfel, atât în declarația de avere din data de 12.12.2000, cât

și în cea din data de 09.01.2001, cercetatul A. a declarat că

deține tablouri semnate de pictori consacrați, piese de mobilier de

artă, statuete. Este adevărat că în aceste declarații nu se

face un inventar al acestor bunuri și nici o evaluare dar, pe de altă

parte, se constată că declarația s-a dat la nivelul de detaliu

impus de legislația de la acea dată, nefiind imputabil persoanei

cercetate faptul că legiuitorul nu a solicitat o astfel de detaliere.

Declarațiile

date de persoana cercetată au fost confirmate și de declarația

martorului N., acesta afirmând că în casa tatălui cercetatului A. au

existat astfel de obiecte de valoare care au revenit persoanei cercetate în

urma decesului tatălui său.

Pe de

altă parte, și soția acestuia, persoana cercetată B., a

adus în țară, în momentul repatrierii sale din Italia, mai multe

camioane cu bunuri. Din inventarul depus la dosar nu rezultă cu

certitudine despre ce bunuri este vorba dar nici nu este exclusă

posibilitatea ca parte din bunurile vândute la licitație să se fi

numărat printre bunurile repatriate. Persoanei cercetate nu i se poate

imputa faptul că nu deține acte scrise de proprietate cu privire la

respectivele bunuri, întrucât, fiind vorba de bunuri mobile, opera

prezumția că posesorul este și proprietar, astfel încât nici

dispozițiile legale nici uzanțele nu impuneau constituirea de titluri

de proprietate pentru astfel de bunuri.

În aceste

condiții, și în raport de prezumția de liceitate a averii, care

impune ca orice îndoială să profite persoanei cercetate, s-a

constatat că în cauză trebuie să se considere că, până

la proba contrară, bunurile vândute la consignație făceau parte

din masa bunurilor deținute de persoanele cercetate la data de 12.12.2000,

nefiind necesară justificarea modului de dobândire a lor.

În fine, s-a

conlcuzionat că includerea veniturilor obținute din vânzarea unor

bunuri prin consignație în calculul efectuat de expertul contabil este

justificată și în deplin acord cu prezumția caracterului licit

al averii.

3.

Recursurile exercitate în cauză

Împotriva

sentinței pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs:

-

cercetații A. și B.;

- Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție;

- Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București;

-

Agenția Națională de Integritate.

3.1. Recursul

exercitat de cercetații A. și B.

Recurenții

au invocat următoarele cinci motive de recurs:

1 - motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ. deoarece

Legea nr. 115/1996 precum și art. 304

1

C. proc. civ. au fost

interpretate și aplicate greșit de prima instanță în

condițiile în care viciile referitoare la actul de sesizare nu au fost

soluționate irevocabil de instanțe în primele două cicluri

procesuale.

Astfel, în

primul ciclu procesual, deși instanța de fond a reținut

existența unor vicii ale sesizării, a considerat că acestea nu

sunt sancționate cu nulitatea, iar completul de 9 judecători al

Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a făcut nicio

referire la aceste vicii.

În al doilea

ciclu procesual, instanța de fond a reținut că viciile invocate

de cercetați nu sunt de natură să conducă la nulitatea

sesizării iar completul de 5 judecători al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, casând sentința fără să

analizeze viciile, a dispus ca instanța de rejudecare „să analizeze

și celelalte critici de nelegalitate și netemeinicie formulate de

persoanele cercetate”.

În acest

context, recurenții consideră că actul de sesizare al

instanței este nul pentru următoarele considerente:

- Comisia de

cercetare a averilor nu a fost sesizată de persoana prevăzută de

lege (procurorul general, procurorul șef D.N.A. sau ministrul

justiției) ci de adjunctul procurorului general;

- de

asemenea, nici sesizarea procurorului nu a fost efectuată de „un

cetățean”, așa cum cere art. 9 alin. (3) din Legea nr. 115/1996,

ci de o entitate juridică, „Center of Legal Resources”, și nu

poartă semnătura vreunei persoane care să reprezinte entitatea;

or, potrivit art. 9 alin. (5) din aceeași lege, sesizările anonime nu

pot conduce la declanșarea procedurii de cercetare;

- persoana

care a făcut sesizarea nu a fost citată și ascultată de Comisia

de cercetare, conform art. 12 alin. (2) din Legea nr. 115/1996 și nici

Statul Român, până la introducerea acestuia în cauză de Curtea de

Apel București.

2 - motivul

de recurs prevăzut de art. 304

1

C. proc. civ. deoarece în mod

greșit prima instanță a reținut că aspectele legate de

contractul de cesiune nr. 742 din 09 februarie 2001 nu ar fi fost tranșate

irevocabil.

Astfel, prin

decizia nr. 220/2008 s-a reținut că cesiunea a fost validă, iar

prețul a fost încasat iar prin decizia nr. 391/2013 s-a reținut

că valabilitatea contractului de cesiune nu poate fi pusă în

discuție deoarece nu a făcut obiectul sesizării. În

consecință, valabilitatea contractului a fost stabilită

irevocabil.

3 - motivul

de recurs prevăzut de art. 304

1

și art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. deoarece, admițând în parte sesizarea, prima instanță a

răstălmăcit situația de fapt și a aplicat greșit

art. 7 din Legea nr. 115/1996.

Astfel, se

susține că instanța trebuia să aibă în vedere doar

balanța de verificare la data încheierii mandatului, 29.12.2004, și

să constate că veniturile acopereau cu mult cheltuielile efectuate în

timpul mandatului.

De asemenea,

trebuia să aibă în vedere că declarația de avere de la data

intrării în funcție din care rezultă că B. deținea

depozite în conturi în străinătate de cel puțin 10.000.000 ROL

și depuneri în cont la Banca O. de peste 10.000.000 ROL. În fapt,

recurenții susțin că dețineau în conturi peste 30.000.000

ROL și că nu le poate fi imputat că nu au menționat sumele

exacte deoarece legea nu pretindea astfel.

Cu privire la

suma de 1.355.979.772,50 ROL recurenții susțin că instanța

s-a bazat pe un calcul eronat deoarece nu a luat în considerare cei peste

30.000.000 ROL deținuți în conturi iar cu privire la suma de

7.865.064.000 ROL (reprezentând jumătate din prețul plătit

pentru terenul achiziționat în București împreună cu E.) se

arată că, în realitate, inițial (la 06.12.2004) prețul a

fost plătit integral de E. (așa cum rezultă din extrasele de

cont de la P. Bank și Q. Bank), iar achitații au achitat ulterior

către acesta partea lor.

4 - motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. deoarece instanța

nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate prin concluziile

scrise depuse la dosarul cauzei și susținute oral la termenul de

judecată din 02.12.2014 referitoare la neconcordanțele dintre

prevederile Legii nr. 115/2006, pe de-o parte, și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și legislația Uniunii Europene,

pe de alta (detaliile sunt incluse în motivul următor de recurs).

5 - motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ. deoarece hotărârea a fost pronunțată cu

încălcarea art. 11, art. 20 și art. 148 din Constituție

deoarece:

-

sancțiunea instituită de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996

este contrară art. 6 din C.E.D.O. (în sensul încălcării

dreptului la un proces achitabil) deoarece răstoarnă prezumția

caracterului licit al dobândirii averii, prezumția de

nevinovăție și prezumția de bună credință;

astfel, se susține că aceste prezumții pot fi înlăturate

numai prin probe certe și nu prin prezumții judecătorești

sau prin supoziții ale Comisiei de cercetare;

- calificarea

răspunderii juridice instituite de Legea nr. 115/1996 încalcă art. 6

și art. 7 din C.E.D.O. deoarece a permis primei instanțe confiscarea

unei părți din avere fără existența unei fapte

culpabile, a unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate între acestea

și cu răsturnarea prezumției de nevinovăție;

- confiscarea

sau obligarea la plata unei sume egale cu valoarea bunului încalcă art. 6

și art. 7 din C.E.D.O. și sub un alt aspect deoarece reprezintă

măsuri punitive și nu măsuri reparatorii pentru cauzarea unui

prejudiciu; astfel, recurenții pretind că măsura

confiscării este incompatibilă cu raporturile de drept civil sau de

drept administrativ;

- Legea nr.

115/1996 nu întrunește condițiile pentru a fi considerată „lege”

în sensul jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene

și Curții Europene a Drepturilor Omului deoarece nu este clară

și previzibilă și nu arată ce conduită trebuie

urmată de destinatarii ei pentru evitarea unei sancțiuni extrem de

drastice, confiscarea averii (recurenții invocă în acest sens

practică judiciară din care rezultă că o lege trebuie

să fie clară, previzibilă și să respecte principiul

securității juridice);

- actul de

sesizare al instanței a fost întocmit de doi judecători și un

procuror încălcându-se astfel principiul separației puterilor în stat

garantat de art. 6 din C.E.D.O.

6 - motivul

de recurs prevăzut de art. 304

1

C. proc. civ. deoarece

instanța de fond a pretins cercetaților să dovedească

dobândirea licită a averii și propria nevinovăție și

nu a sancționat pretențiile Ministerului Public care s-au întemeiat

pe informații apărute în presă și nu pe dovezi certe.

Pentru toate

aceste considerente s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a

sentinței și închiderea dosarului cu consecința ridicării

sechestrului.

3.2.

Recursurile exercitate de recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

Agenția Națională de Integritate

Sinteza

acestor recursuri este expusă la punctul 6 din prezentele considerente, în

cuprinsul opiniei majoritare.

4.

Întâmpinări

În cauză

a fost formulată întâmpinare de către persoanele cercetate A. și

B.

Pe

această cale s-a solicitat respingerea recursurilor exercitate de

recurenții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

Agenția Națională pentru Integritate pentru următoarele

considerente:

1 - În ce

privește presupusa nerespectare de către instanța de fond a

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. (motiv invocat de recurentul Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție),

persoanele cercetate susțin că nerespectarea dispozițiilor date

de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5

judecători, s-a făcut în defavoarea lor (pentru motivele arătate

în propriul recurs), criticile recurentului fiind neîntemeiate.

Astfel,

referitor la bunurile vândute în regim de consignație prin intermediul SC M.

SRL susține că prima instanță a avut în vedere toate

îndrumările date de instanța de casare, a analizat și a

reținut corect veniturile obținute din vânzare, nefiind necesară

efectuarea unei noi expertize.

În ce

privește anexa gospodărească edificată în localitatea

Azuga, pe lotul nr. 52, susține că aprecierea primei instanțe

referitoare la finalizarea efectivă și plata lucrărilor înainte

de sărbătorile de iarnă 2000 și, deci, înainte de începerea

mandatului, este rezonabilă, de vreme ce doar recepția a fost

făcută la data de 05.01.2001. În consecință, nu este

necesară administrarea unui probatoriu suplimentar.

Faptul

că recepția a fost efectuată după începerea mandatului,

susțin intimații, este lipsită de relevanță în

condițiile în care cheltuielile au fost suportate anterior.

2 - Referitor

la critica celor trei recurenți privitoare la contractul de cesiune a

părților sociale deținute la SC I. SRL, se arată că

problemele ridicate în legătură cu existența și

valabilitatea contractului, precum și cu încasarea efectivă a sumei

de 986.000 dolari S.U.A. au fost tranșate cu putere de lucru judecat prin

cele două decizii de casare.

###Intimații

recunosc că instanțele de casare au dispus efectuarea de

verificări suplimentare legate de acest contract (respectiv dacă

înstrăinarea s-a reflectat în declarația de avere a cercetatului A.,

precum și relevanța continuării activității în

calitate de administrator al societății a cercetatei B.), dar

apreciază că instanța de fond s-a conformat și a

lămurit pe deplin aceste aspecte. În acest sens arată că dosarul

cauzei conține dovezi certe privind existența contractului

(cesionarea a fost înscrisă în registrul comerțului), încasarea efectivă

a prețului (dovada fiind extrasele de cont ale cercetaților) iar din

declarația de avere a cercetatului A. dată în 2003 (prima

declarație după cesiune) rezultă înstrăinarea. În ce

privește comportamentul ulterior al cesionarei (înstrăinarea cu titlu

gratuit a părților sociale pentru care a plătit 986.000 dolari

S.U.A.), se arată că acesta nu le este opozabil deoarece ține de

voința exclusivă a cesionarei J.. Referitor la sumele încasate

ulterior cesiunii de cercetata B. de la SC I. SRL, în calitate de

administrator, intimații pretind că acestea nu au nicio

relevanță deoarece cuantumul lor ține de voința

asociaților iar confiscarea lor ar aduce atingere nu numai dreptului de

proprietate ci și libertății economice garantate de

Constituție.

3 - Referitor

la critica recurenților legată de presupusa inexistență a

bunurilor vândute la consignație, intimații arată că

existența lor este dovedită de declarațiile martorilor, de

declarația de avere dată de cercetatul A. încă din anul 2000

(aspect recunoscut și de Ministerul Public în primele cicluri procesuale)

precum și de dovada încasării sumei de 5.692.460.000 ROL rezultate

din vânzare.

Facem

precizarea că motivele întâmpinării vor fi reluate și discutate,

în sinteză, și în considerentele opiniei majoritare.

Curte de Casație și Justiție - opinia unanimă

Văzând

actele și lucrările dosarului precum și susținerile și

apărările părților, Înalta Curte constată că este

chemată să se pronunțe cu titlu preliminar asupra

următoarelor chestiuni de drept:

-

excepția tardivității recursurilor formulate de recurenții

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție (PÎCCJ) și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București (PCAB);

-

excepția lipsei calității procesuale active a Agenției

Naționale de Integritate.

5.1 Cu

privire la excepția tardivității recursurilor formulate de

recurenții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București

Înalta Curte

pornește de la observația că, sub aspect procedural, legile

aplicabile excepției sunt următoarele: Legea nr. 115/1996 pentru

declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, a unor

persoane cu funcții de conducere și de control și a

funcționarilor publici precum și C. proc. civ. (1865; numit în

continuare CPC), ambele în forma în vigoare la data întocmirii actului de

procedură (cf. art. 725 alin. (1) CPC și art. 3 alin. (1) din Legea

nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

2010).

Potrivit art.

20 din Legea nr. 115/1996, „Sentințele curții de apel - secția

de contencios administrativ și fiscal pot fi atacate cu recurs de

părțile interesate, de Agenție și procuror, în termen de 15

zile de la comunicare, la Înalta Curte de Casație și Justiție -

Secția de contencios administrativ și fiscal.”

Potrivit

dovezilor atașate la filele 292 și 297 din dosarul Curții de

Apel București, sentința a fost comunicată recurentului PÎCCJ la

data de 13.03.2015 iar recurentului PCAB la data de 16.03.2015, ambele

recursuri fiind înregistrate la data de 30.03.2015 (cf. fil. 27 și 39 dos.

ÎCCJ).

Termenele,

calculate pe zile libere cf. art. 101 alin. (1) CPC, au început să

curgă la datele de 14.03.2015 și respectiv 17.03.2015 și s-au

împlinit în ambele cazuri la 30.03.2015, deoarece termenul de recurs pentru

recurentul PÎCCJ s-a sfârșit într-o zi de sărbătoare legală

(sâmbătă, 28.03.2015), fiind prelungit până la sfârșitul

primei zile de lucru următoare, cf. art. 101 alin. (5) CPC.

Văzând

că recursurile au fost înregistrate în termenul de 15 zile prevăzut

de lege (ultima zi a termenului), Înalta Curte va respinge excepția

invocată de persoanele cercetate.

5.2 Cu

privire la excepția lipsei calității procesuale active a

Agenției Naționale de Integritate (ANI sau Agenția)

Cadrul

procesual în prezenta cauză este dat de art. 16 din Legea nr. 115/1996.

La data

sesizării instanței (în primul ciclu procesual), dispozițiile

legale în discuție aveau următorul cuprins: „Președintele

curții de apel sau președintele secției, primind dosarul,

fixează termen de judecată și dispune citarea tuturor

părților care au fost chemate la comisia de cercetare. Statul, prin

Ministerul Finanțelor Publice, va fi întotdeauna citat în instanță.

Participarea procurorului este obligatorie”.

Odată cu

înființarea Agenției Naționale de Integritate prin Legea nr.

144/2007 aceste prevederi au fost modificate iar cadrul procesual a fost

completat prin participarea obligatorie a Agenției („(…) Participarea

procurorului și a Agenției Naționale de Integritate este

obligatorie”).

Pentru aceste

considerente, Agenția a participat la judecată încă din primul

ciclu procesual, în fața instanței de recurs, susținând autonom,

cu propriile argumente, Ordonanța nr. 1/2006 emisă de Comisia Specială

de Cercetare a Averii persoanelor prevăzute în art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 115/1996.

Așa

fiind, văzând că participarea Agenției la judecată este

obligatorie, Înalta Curte va respinge și această excepție.

5.3 Cu

privire la recursul declarat de persoanele cercetate B. și A.

5.3.1 Primul

motiv de recurs invocat de persoanele cercetate, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 CPC raportate la Legea nr. 115/1996 și art. 3041 CPC, este

neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Deși

cercetații au invocat vicii ale actelor de sesizare atât în procedura

administrativă derulată în fața Comisia de cercetare a averii

demnitarilor, magistraților, funcționarilor publici și a unor

persoane cu funcții de conducere din cadrul Înaltei Curți de

Casație și Justiție (pe scurt, Comisia) cât și în primele

două cicluri procesuale, niciuna din instanțele de recurs nu a

considerat întemeiate apărările formulate de cele două

părți (și care ar fi condus la clasarea cauzei) ci au casat sentințele

pronunțate în cauză, dispunând trimiterea spre rejudecare pentru

administrarea unui probatoriu suplimentar.

Chiar

dacă nu s-au pronunțat explicit asupra fiecărui argument,

instanțele de recurs au făcut o sinteză a apărărilor

părților și au reținut chestiunile relevante, de

natură să asigure aflarea adevărului, aplicarea corectă a

legii la o stare de fapt pe deplin lămurită și asigurarea unui

proces echitabil.

În aceste

condiții, în mod legal și temeinic Curtea de Apel București a

reținut că problemele invocate de cercetați legate actul de

sesizare au primit o dezlegare ce nu mai poate fi luată în discuție

în al treilea ciclu procesual.

Distinct de

cele de mai sus, luând în considerare apărările formulate în recurs,

Înalta Curte constată că atât actul de sesizare a procurorului

general de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

(procurorul general) făcută de Centrul de Resurse Juridice cât

și actul de sesizare al Comise respectă prevederile legale și

sunt apte să conducă la cercetarea averii celor doi recurenți.

Astfel,

potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 115/1996 (legea), forma în vigoare la

data sesizării procurorului general (27.06.2005), doar sesizările

anonime nu pot conduce la controlul averii. Or, sesizarea făcută de

Centrul de Resurse Juridice, chiar dacă nu este făcută de un

„cetățean” așa cum prevede art. 9 alin. (3) din lege, nu

reprezintă o sesizare anonimă. Pe de altă parte, procurorul

general putea să se adreseze Comisiei fără o sesizare

prealabilă din partea unui „cetățean”, în condițiile art.

21 alin. (1) lit. a) din lege, ceea ce înseamnă că legea îi

conferă o putere de apreciere în privința sesizărilor

făcute în condițiile art. 9 alin. (3) și îi permite să le

neglijeze doar pe cele anonime.

În ce

privește actul de sesizare al Comisiei semnat de către adjunctul

procurorului general (în locul procurorul general), critica recurenților

este de asemenea neîntemeiată deoarece actul a fost întocmit în numele

procurorului general de persoana legal îndreptățită la înlocuire

și nu a fost contestat de procurorul general. Din contră, poziția

constantă a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție a fost în sensul efectuării controlului și,

ulterior cercetării, în sensul confiscării averii nejustificat

dobândite.

Așadar,

atât sesizarea procurorului general de către Centrul de Resurse Juridice

cât și sesizarea Comisiei de către procurorul general sunt legale

și apte să conducă la cercetarea averii.

Referitor la

omisiunea citării Centrului de Resurse Juridice sau a reprezentatului

Statului român în fața Comisiei sau a instanței, chestiunea nu poate

fi invocată de recurenți în lipsa oricărui interes și a

oricărui prejudiciu rezultat din omisiune.

5.3.2 Motivul

de recurs prevăzut de art. 3041 CPC (în esență, recurenții

susțin că în mod greșit prima instanță a reținut

că aspectele legate de contractul de cesiune nr. 742 din 09 februarie 2001

nu ar fi fost tranșate irevocabil) este de asemenea neîntemeiat.

Astfel,

deși Înalta Curte este de acord cu recurenții referitor la faptul

că prin decizia nr. 220/2008 s-a reținut că cesiunea a fost

validă iar prețul a fost încasat iar prin decizia nr. 391/2013 s-a

reținut că valabilitatea contractului de cesiune nu poate fi

pusă în discuție deoarece nu a făcut obiectul sesizării

(ambele decizii fiind pronunțate de ÎCCJ în primele două cicluri procesuale),

niciuna din cele două instanțe de recurs nu a tranșat aspectul

relevant al chestiunii, respectiv dacă partea din avere rezultată din

contract este justificată sau nu, în sensul Legii nr. 115/1996.

În

consecință, în mod întemeiat Curtea de Apel București a reluat

chestiunile legate de cesiune.

5.3.3 Motivul

de recurs prevăzut de art. 3041 și art. 304 pct. 9 CPC (deoarece,

admițând în parte sesizarea, prima instanță a

răstălmăcit situația de fapt și a aplicat greșit

art. 7 din Legea nr. 115/1996) este neîntemeiat.

Astfel, în

primul rând Înalta Curte confirmă raționamentul instanței care,

luând în considerare o plată, s-a raportat la posibilitățile

financiare din momentul plății, și nu de la un moment ulterior.

Într-adevăr,

pentru o plată făcută la data de 06.12.2004 sunt lipsite de

relevanță disponibilitățile bănești de la data

încheierii mandatului (29.12.2004). Este adevărat că recurenții

susțin că plata terenului achiziționat în București

împreună cu E. a fost făcută la data achiziției integral de

către acesta, regularizarea între cumpărători intervenind

ulterior, dar susținerea este făcută contra unui act notarial

care nu confirmă această posibilitate.

În ce

privește susținerea că din cuprinsul declarațiilor de avere

rezultă că cei doi soți dețineau sub forma unor depozite

bancare sume mai mari de 30.000.000 ROL, deși corectă, nu se

dovedește relevantă în prezentul context deoarece nu probează

posibilitățile financiare exacte ale recurenților.

5.3.4 Motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 CPC (instanța nu s-a

pronunțat asupra apărărilor referitoare la neconcordanțele

dintre prevederile Legii nr. 115/2006, pe de-o parte, și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și legislația Uniunii Europene,

pe de alta; în esență, recurenții pretind că nu au avut

parte de un proces echitabil) este neîntemeiat.

Înalta Curte

constată că motivarea instanței de fond respectă

exigențele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 CPC, arătând motivele

de fapt și de drept care au format convingerea instanței și

indicând într-o manieră suficientă argumentele pentru care a respins

apărările persoanelor cercetate.

Prevederile

legale mai sus indicate nu obligă instanța să răspundă

tuturor apărărilor avansate de părți, aceasta putând

să le analizeze global, printr-un raționament juridic de

sinteză, ori să indice un singur aspect considerat esențial,

astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a

părților nu constituie automat motiv de modificare a sentinței.

Pentru a avea această consecință, omisiunea trebuie să fie

decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de

„ascultare” a părților, ceea ce trebuie analizat raportat la datele

concrete ale speței.

Or, în lumina

tuturor circumstanțelor cauzei, Înalta Curte apreciază că

instanța de fond a respectat toate exigențele unui proces echitabil

(considerentele vor fi discutate la pct. următor).

5.3.5 Motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și art. 3041 CPC invocat în al

cincilea rând de persoanele cercetate este de asemenea neîntemeiat.

După cum

s-a arătat, sub acest motiv de recurs cercetații pretind că nu

au beneficiat de un proces echitabil deoarece au fost încălcate

dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

(CEDO), așa cum este interpretat și aplicat de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului, deoarece:

- Legea nr.

115/1996 nu întrunește condițiile pentru a fi considerată „lege”

deoarece nu este clară și previzibilă și nu arată ce

conduită trebuie urmată de destinatarii ei pentru evitarea

sancțiunii confiscarea averii;

-

sancțiunea instituită de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996

răstoarnă prezumția caracterului licit al dobândirii averii,

prezumția de nevinovăție și prezumția de bună

credință;

- calificarea

răspunderii juridice instituite de Legea nr. 115/1996 încalcă art. 6

și art. 7 din CEDO deoarece a permis primei instanțe confiscarea unei

părți din avere fără existența unei fapte culpabile, a

unui prejudiciu, a unei legături de cauzalitate între acestea și cu

răsturnarea prezumției de nevinovăție; de asemenea, nu este

respectat principiul securității juridice;

- confiscarea

sau obligarea la plata unei sume egale cu valoarea bunului încalcă art. 6

și art. 7 din CEDO deoarece reprezintă măsuri punitive și

nu măsuri reparatorii pentru cauzarea unui prejudiciu; măsura

confiscării este incompatibilă cu raporturile de drept civil sau de

drept administrativ;

- actul de

sesizare a instanței a fost întocmit de doi judecători și un

procuror încălcându-se astfel principiul separației puterilor în

stat.

Înalta Curte

respinge aceste apărări în considerarea faptului că, raportat la

circumstanțele prezentei judecăți, principala obligație

stabilită în sarcina destinatarilor ei - respectiv declararea averii prin

completarea unei declarații tip, anexă la lege - a fost încă de

la data intrării în vigoare a legii, precum și pe tot parcursul

existenței ei, simplă, clară și previzibilă sub

aspectul consecințelor ce decurg din nerespectarea ei, respectiv

„confiscarea bunurilor sau a cotei-părți nejustificate, fie plata

unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de

instanță pe bază de expertiză”.

Deși pe

parcursul perioadei mandatului (12.12.2000 - 29.12.2004), legea a suferit

modificări prin Legea nr. 161/2003 și O.U.G. nr. 24/2004

(aprobată cu modificări prin Legea nr. 601/2004) care s-au accentuat

ulterior pe parcursul procedurii administrative și a celei judiciare, în

special odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 144/2007, principala

obligație a recurenților a păstrat caracteristicile mai sus arătate,

modificările privind alte aspecte (precizarea categoriei destinatarilor,

modificări de procedură privind atribuțiile și puterile

autorităților de control, etc.).

Este

adevărat că unele modificări au fost aduse declarației tip,

anexă la lege, dar prin acestea legea nu a pierdut atributele

simplității, clarității și previzibilității.

Spre exemplu, dacă inițial bunurile mobile trebuiau declarate în

integralitatea lor, ulterior a fost stabilit un plafon valoric, chestiune

lipsită de relevanță sub aspectul în discuție deoarece nu

este de natură să lipsească de efecte prevederile legale.

În ce

privește dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 -

potrivit cărora „Dacă se constată că dobândirea unor bunuri

anume determinate sau a unei cote-părți dintr-un bun nu este justificată,

curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a

cotei-părți nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu

valoarea bunului, stabilită de instanță pe bază de

expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului,

instanța va stabili și termenul de plată.” - Înalta Curte

constată că nu răstoarnă prezumția caracterului licit

al dobândirii averii sau prezumțiile de nevinovăție și

bună credință.

Aceste

prezumții pot fi răsturnate doar potrivit dreptului comun, de

instanța judecătorească în baza probatoriului administrat, ceea

ce Curtea de Apel București a și făcut pentru partea din avere

confiscată.

Referitor la

răspunderea instituită de Legea nr. 115/1996, Înalta Curte

constată că este o răspundere de drept administrativ ce nu poate

fi analizată în condițiile dreptului civil, așa cum fac

recurenții referindu-se la faptă culpabilă, prejudiciu și

legătură de cauzalitate, ci doar în condițiile Legii nr.

115/1996, art. 1 din lege dispunând expres în aceste sens (declararea averii se

face „în condițiile prezentei legi”).

Or, nu

există niciun considerent bazat pe o regulă de drept recunoscută

de instanța națională sau de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, pentru care averea nejustificată ar trebui protejată de

confiscare.

Contrar celor

susținute de recurenți, regulile unui „stat de drept, democratic

și social, în care demnitatea omului, drepturile și

libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a

personalității umane, dreptatea și pluralismul poli