ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 177/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 292 din 28 iunie 2006, a admis acțiunea formulată de reclamantul A.D.R. în contradictoriu cu pârâtul M.A.N. și a dispus anularea actelor menționate în acțiune, respectiv a Hotărârii nr. 2/ A din 22 februarie 2006 emisă de C.J.I., a hotărârii date în soluționarea contestației înregistrate la U.M. Bistrița, din 19 octombrie 2005, a deciziei de imputare din 21 februarie 2005, a Deciziei nr. 49 din 13 iulie 2006 și a Hotărârii nr. 1 din 10 mai 2005 a U.M. Bistrița. Prin aceeași sentință a fost parțial anulată decizia de imputare din 18 martie 2005 a U.M.

Bistrița în sensul stabilirii răspunderii materiale și imputarea pagubei pentru o perioadă contractuală de 6 luni, de la 1 mai 2002 până la 31 iulie 2008 și deducerea perioadei aferente stagiului militar. Pentru a hotărî astfel Instanța de Fond a reținut că reclamantul a fost trecut în rezervă prin Ordinul M.P. din 13 februarie 2005 în urma demisiei, iar în baza cercetării administrative, printr-o primă decizie de imputare din 18 martie 2005 a U.M. Bistrița, s-a stabilit în sarcina sa imputarea cheltuielilor de școlarizare în sumă de 55.932.533 lei, greșit calculată, întrucât nu au fost deduse cheltuielile aferente primului an de studii, iar imputația s-a făcut pentru o perioadă de 1622 zile și nu pentru 1255 zile, potrivit contractului ulterior primului angajament încheiat conform art. 8 din H.G.

nr. 100/1991. Instanța a mai reținut că prin Decizia nr. 49 din 13 iulie 2007 C.J.I., deși a hotărât admiterea parțială a plângerii formulate de reclamant împotriva hotărârii de soluționare a contestației referitoare la decizia de imputare, a repus în termen pe comandantul U.M. Bistrița pentru a recerceta cauza, menționând totodată că în cursul acestei recercetări se poate avea în vedere că absolvenții instituțiilor militare de învățământ sunt considerați ca având stagiul militar satisfăcut și în consecință se pot deduce cheltuielile aferente anului I de învățământ. Stabilind însă că această hotărâre a fost pronunțată peste limitele investirii, în sensul că nu era posibilă repunerea în termen a comandantului unității U.M.

Bistrița, potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 121/1998, Instanța de Fond a apreciat că toată procedura de recercetare, realizată ulterior Deciziei nr. 49 din 13 iulie 2007 a fost în afara legii, fiind desfășurată cu încălcarea art. 22 - 43 din O.U.G. nr. 121/1998, cu nerespectarea principiului neagravării situației în propria cale de atac și drept urmare toate actele administrative pronunțate în această a II-a fază de cercetare au fost anulate. În fine, analizând drept urmare numai legalitatea primei decizii de imputare emise la 18 martie 2005, Instanța de Fond a reținut că răspunderea materială și stabilirea pagubei se impunea a fi raportată strict la perioada contractuală, de 6 ani (nu 6 luni cum dintr-o eroare materială s-a trecut în dispozitiv) potrivit contractului din data de 20 mai 2002, respectiv 1 mai 2002 – 31 iulie 2008 și nu 2009, cu deducerea perioadei aferente stagiului militar.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs pârâtul M.A.N., criticând sentința atacată pentru a fi acordat mai mult și altceva decât a solicitat chiar reclamantul ca și pentru a fi fost dată cu greșita aplicare a legii, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamantului. Prin motivele de recurs dezvoltate recurentul – pârât a arătat că în mod greșit Instanța de Fond a reținut că Decizia comisiei de jurisdicție nr. 49 din 13 iulie 2005 nu este o hotărâre definitivă și aptă de a fi pusă în executare, câtă vreme chiar O.G. nr. 121/1998 îi conferă acest caracter, prin art. 31 alin. (3) și alin. (4). În plus prin repunerea în termen ce a fost dispusă, părțile în litigiu au fost în mod evident și legal readuse în situația inițială creându-li-se posibilitatea legală de a-și fructifica drepturile decurgând din O.G.

nr. 121/1998. Recurentul a mai arătat că Decizia nr. 49 din 13 iulie 2005 este indubitabil definitivă și pentru că nu a fost atacată în termenul de 6 luni de la comunicare, potrivit Legii contenciosului administrativ, fiind irelevant, din această perspectivă că prin respectiva decizie comisia a dispus reluarea cercetării în vederea evaluării cu exactitate a prejudiciului. S-a mai susținut de către recurent că reclamantul nu mai putea ataca Decizia nr. 49 din 13 iulie 2005 a comisiei, astfel că în mod nelegal Instanța de Fond s-a pronunțat asupra legalității acesteia, după cum în mod neîntemeiat a apreciat că și actele îndeplinite după aceasta dată sunt lovite de nulitate absolută.

În fine, recurentul a precizat că în mod evident, din modul în care este formulat dispozitivul hotărârii rezultă că Instanța a dat ceea ce nu s-a cerut întrucât reclamantul însuși a cerut, practic, numai deducerea din suma imputată a sumei aferente perioadei 31 iulie 2008 – 31 iulie 2009, care excede contractului, susținând totodată că în speță nu se aplică dispozițiile O.U.G. nr. 90/2001, cum a reținut Instanța, ci dispozițiile Decretului 473/1971, ca urmare a neîndeplinirii angajamentului asumat. Recursul este fondat. Examinând sentința atacată în raport de probele administrate ca și prin prisma prevederilor legale incidente, incluzând art. 403 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile recurentului - pârât în sensul și pentru cele în continuare arătate, cu consecința admiterii recursului de față și a modificării în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

Contrar celor reținute de Instanța de Fond, Înalta Curte apreciază că în adevăr Decizia nr. 49 din 13 iulie 2005 a C.J.I. este o hotărâre definitivă, care de altfel a și fost pusă în executare prin faptul că cele dispuse prin cuprinsul ei, respectiv reluarea cercetării asupra cauzei au și fost aduse la îndeplinire prin toate actele emise și respectiv întreaga procedură desfășurată subsecvent acestei decizii. Împrejurarea că reclamantul nu a înțeles să atace distinct această Decizie nr. 49 din 13 iulie 2005 conform legii contenciosului administrativ și în termenele exprese prevăzute de aceasta, conduce în mod legal la concluzia că la data de 10 mai 2006, când s-a formulat acțiunea de față, cererea de anulare, apare ca fiind introdusă peste termenul de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termen calificat de același act normativ (art. 11 alin. (5)) ca fiind termen de prescripție.

Nu poate fi primită interpretarea dată de Instanța de Fond în sensul că această hotărâre este nulă absolut și ca atare ar putea fi atacată oricând, câtă vreme Legea contenciosului administrativ, nu face nici o distincție între motivele de nulitate absolută sau relativă ale actelor administrative în ceea ce privește termenul de introducere a cererilor prin care se solicită anularea unui act administrativ individual. Așa fiind, Înalta Curte apreciază că Instanța de Fond, cu nesocotirea prevederilor menționate, a examinat legalitatea Deciziei nr. 49 din 13 iulie 2005 a C.J.I., după cum nelegal a reținut și cauzele de nulitate absolută care au atras în virtutea aceluiași raționament, anularea actelor subsecvente.

Independent de cele arătate, Înalta Curte menționează că prin Decizia nr. 49 din 13 iulie 2005, care a declanșat întreaga procedură ulterioară de recercetare cu privire la cuantumul cheltuielilor de școlarizare datorate de reclamant s-a menționat expres că urmează a se avea în vedere statutul absolvenților de instituții militare de învățământ ca o consecință a admiterii parțiale a plângerii formulate de reclamant, alături de repunerea în termen a comandantului U.M. Bistrița, ceea ce în adevăr a readus părțile în situația inițială. În ceea ce privește noua cercetare și noua decizie de imputare din 21 septembrie 2005, de asemeni contestate, Înalta Curte reține că au fost emise cu corecta aplicare și interpretare a prevederilor Legilor nr. 45/1994 și 46/1996.

Astfel din chiar cuprinsul procesului - verbal de cercetare administrativă din 21 septembrie 2005, cât și din procesul - verbal de soluționare a contestației din 16 noiembrie 2005, rezultă că nu s-au luat în calcul, în stabilirea prejudiciului reținut și imputat reclamantului cheltuielile de școlarizare pentru primul an de studii, astfel că și sub acest aspect susținerea reclamantului – intimat nu putea fi primită. În fine, Înalta Curte reține că se impune respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, urmare a admiterii recursului de față și a modificării în tot a sentinței atacate, conform art. 312 C. proc.

civ., și în considerarea faptului că în mod corect s-a stabilit față de reclamant că perioada de timp pentru care s-a obligat să îndeplinească serviciul militar activ, și care se ia în calcul pentru stabilirea cheltuielilor de școlarizare, este cea prevăzută în primul angajament încheiat cu recurentul, respectiv cel cu nr. 163 din 9 august 1996, conform art. 8 din H.G. nr. 190/1991, modificată și completată prin H.G. nr. 616/1995. Acest angajament ce prevede în art. 2 lit. e) o durată de 10 ani reprezintă de altfel și temeiul solicitării cheltuielilor de școlarizare și nu contractul ulterior invocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul M.A.N. împotriva sentinței civile nr. 292 din 28 iunie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică în tot sentința atacată și în fond, respinge acțiunea reclamantului A.D.R., ca neîntemeiată. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2007.