ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 177/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 292 din 28 iunie 2006, a admis acțiunea formulată de reclamantul A.D.R. în contradictoriu cu pârâtul M.A.N. și a

dispus anularea actelor menționate în acțiune, respectiv a Hotărârii nr. 2/ A

din 22 februarie 2006 emisă de C.J.I., a hotărârii date în soluționarea

contestației înregistrate la U.M. Bistrița, din 19 octombrie 2005, a deciziei de imputare din 21 februarie 2005, a Deciziei nr. 49 din 13 iulie 2006 și a Hotărârii

nr. 1 din 10 mai 2005 a U.M. Bistrița.

Prin aceeași sentință a fost

parțial anulată decizia de imputare din 18 martie 2005 a U.M. Bistrița în sensul stabilirii răspunderii materiale și imputarea pagubei pentru o

perioadă contractuală de 6 luni, de la 1 mai 2002 până la 31 iulie 2008 și

deducerea perioadei aferente stagiului militar.

Pentru a hotărî astfel Instanța

de Fond a reținut că reclamantul a fost trecut în rezervă prin Ordinul M.P. din

13 februarie 2005 în urma demisiei, iar în baza cercetării administrative,

printr-o primă decizie de imputare din 18 martie 2005 a U.M. Bistrița, s-a stabilit în sarcina sa imputarea cheltuielilor de școlarizare în sumă de

55.932.533 lei, greșit calculată, întrucât nu au fost deduse cheltuielile

aferente primului an de studii, iar imputația s-a făcut pentru o perioadă de

1622 zile și nu pentru 1255 zile, potrivit contractului ulterior primului

angajament încheiat conform art. 8 din H.G. nr. 100/1991.

Instanța a mai reținut că

prin Decizia nr. 49 din 13 iulie 2007 C.J.I., deși a hotărât admiterea parțială

a plângerii formulate de reclamant împotriva hotărârii de soluționare a

contestației referitoare la decizia de imputare, a repus în termen pe

comandantul U.M. Bistrița pentru a recerceta cauza, menționând totodată că în

cursul acestei recercetări se poate avea în vedere că absolvenții instituțiilor

militare de învățământ sunt considerați ca având stagiul militar satisfăcut și

în consecință se pot deduce cheltuielile aferente anului I de învățământ.

Stabilind însă că această hotărâre a fost pronunțată peste limitele investirii,

în sensul că nu era posibilă repunerea în termen a comandantului unității U.M.

Bistrița, potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 121/1998, Instanța de Fond a apreciat

că toată procedura de recercetare, realizată ulterior Deciziei nr. 49 din 13

iulie 2007 a fost în afara legii, fiind desfășurată cu încălcarea art. 22 - 43

din O.U.G. nr. 121/1998, cu nerespectarea principiului neagravării situației în

propria cale de atac și drept urmare toate actele administrative pronunțate în

această a II-a fază de cercetare au fost anulate.

În fine, analizând drept

urmare numai legalitatea primei decizii de imputare emise la 18 martie 2005, Instanța

de Fond a reținut că răspunderea materială și stabilirea pagubei se impunea a

fi raportată strict la perioada contractuală, de 6 ani (nu 6 luni cum dintr-o

eroare materială s-a trecut în dispozitiv) potrivit contractului din data de 20

mai 2002, respectiv 1 mai 2002 – 31 iulie 2008 și nu 2009, cu deducerea perioadei

aferente stagiului militar.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal a declarat recurs pârâtul M.A.N., criticând sentința atacată

pentru a fi acordat mai mult și altceva decât a solicitat chiar reclamantul ca

și pentru a fi fost dată cu greșita aplicare a legii, prin prisma motivelor de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., solicitând modificarea hotărârii în sensul respingerii acțiunii reclamantului.

Prin motivele de recurs

dezvoltate recurentul – pârât a arătat că în mod greșit Instanța de Fond a

reținut că Decizia comisiei de jurisdicție nr. 49 din 13 iulie 2005 nu este o

hotărâre definitivă și aptă de a fi pusă în executare, câtă vreme chiar O.G.

nr. 121/1998 îi conferă acest caracter, prin art. 31 alin. (3) și alin. (4). În

plus prin repunerea în termen ce a fost dispusă, părțile în litigiu au fost în

mod evident și legal readuse în situația inițială creându-li-se posibilitatea

legală de a-și fructifica drepturile decurgând din O.G. nr. 121/1998.

Recurentul a mai arătat că Decizia

nr. 49 din 13 iulie 2005 este indubitabil definitivă și pentru că nu a fost

atacată în termenul de 6 luni de la comunicare, potrivit Legii contenciosului

administrativ, fiind irelevant, din această perspectivă că prin respectiva

decizie comisia a dispus reluarea cercetării în vederea evaluării cu exactitate

a prejudiciului.

S-a mai susținut de către

recurent că reclamantul nu mai putea ataca Decizia nr. 49 din 13 iulie 2005 a comisiei, astfel că în mod nelegal Instanța de Fond s-a pronunțat asupra legalității acesteia,

după cum în mod neîntemeiat a apreciat că și actele îndeplinite după aceasta

dată sunt lovite de nulitate absolută.

În fine, recurentul a

precizat că în mod evident, din modul în care este formulat dispozitivul

hotărârii rezultă că Instanța a dat ceea ce nu s-a cerut întrucât reclamantul

însuși a cerut, practic, numai deducerea din suma imputată a sumei aferente

perioadei 31 iulie 2008 – 31 iulie 2009, care excede contractului, susținând

totodată că în speță nu se aplică dispozițiile O.U.G. nr. 90/2001, cum a

reținut Instanța, ci dispozițiile Decretului 473/1971, ca urmare a

neîndeplinirii angajamentului asumat.

Recursul este fondat.

Examinând sentința atacată

în raport de probele administrate ca și prin prisma prevederilor legale

incidente, incluzând art. 403

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că

sunt întemeiate criticile recurentului - pârât în sensul și pentru cele în

continuare arătate, cu consecința admiterii recursului de față și a modificării

în tot a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului ca

neîntemeiată.

Contrar celor reținute de Instanța

de Fond, Înalta Curte apreciază că în adevăr Decizia nr. 49 din 13 iulie 2005 a C.J.I. este o hotărâre definitivă, care de altfel a și fost pusă în executare prin faptul că

cele dispuse prin cuprinsul ei, respectiv reluarea cercetării asupra cauzei au

și fost aduse la îndeplinire prin toate actele emise și respectiv întreaga

procedură desfășurată subsecvent acestei decizii.

Împrejurarea că reclamantul

nu a înțeles să atace distinct această Decizie nr. 49 din 13 iulie 2005 conform

legii contenciosului administrativ și în termenele exprese prevăzute de aceasta,

conduce în mod legal la concluzia că la data de 10 mai 2006, când s-a formulat

acțiunea de față, cererea de anulare, apare ca fiind introdusă peste termenul

de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termen

calificat de același act normativ (art. 11 alin. (5)) ca fiind termen de

prescripție.

Nu poate fi primită

interpretarea dată de Instanța de Fond în sensul că această hotărâre este nulă

absolut și ca atare ar putea fi atacată oricând, câtă vreme Legea

contenciosului administrativ, nu face nici o distincție între motivele de

nulitate absolută sau relativă ale actelor administrative în ceea ce privește

termenul de introducere a cererilor prin care se solicită anularea unui act

administrativ individual.

Așa fiind, Înalta Curte

apreciază că Instanța de Fond, cu nesocotirea prevederilor menționate, a

examinat legalitatea Deciziei nr. 49 din 13 iulie 2005 a C.J.I., după cum nelegal a reținut și cauzele de nulitate absolută care au atras în virtutea

aceluiași raționament, anularea actelor subsecvente.

Independent de cele arătate,

Înalta Curte menționează că prin Decizia nr. 49 din 13 iulie 2005, care a

declanșat întreaga procedură ulterioară de recercetare cu privire la cuantumul

cheltuielilor de școlarizare datorate de reclamant s-a menționat expres că

urmează a se avea în vedere statutul absolvenților de instituții militare de

învățământ ca o consecință a admiterii parțiale a plângerii formulate de

reclamant, alături de repunerea în termen a comandantului U.M. Bistrița, ceea

ce în adevăr a readus părțile în situația inițială.

În ceea ce privește noua

cercetare și noua decizie de imputare din 21 septembrie 2005, de asemeni contestate,

Înalta Curte reține că au fost emise cu corecta aplicare și interpretare a

prevederilor Legilor nr. 45/1994 și 46/1996. Astfel din chiar cuprinsul

procesului - verbal de cercetare administrativă din 21 septembrie 2005, cât și

din procesul - verbal de soluționare a contestației din 16 noiembrie 2005,

rezultă că nu s-au luat în calcul, în stabilirea prejudiciului reținut și

imputat reclamantului cheltuielile de școlarizare pentru primul an de studii,

astfel că și sub acest aspect susținerea reclamantului – intimat nu putea fi

primită.

În fine, Înalta Curte reține

că se impune respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, urmare a

admiterii recursului de față și a modificării în tot a sentinței atacate,

conform art. 312 C. proc. civ., și în considerarea faptului că în mod corect

s-a stabilit față de reclamant că perioada de timp pentru care s-a obligat să

îndeplinească serviciul militar activ, și care se ia în calcul pentru

stabilirea cheltuielilor de școlarizare, este cea prevăzută în primul

angajament încheiat cu recurentul, respectiv cel cu nr. 163 din 9 august 1996,

conform art. 8 din H.G. nr. 190/1991, modificată și completată prin H.G. nr.

616/1995. Acest angajament ce prevede în art. 2 lit. e) o durată de 10 ani

reprezintă de altfel și temeiul solicitării cheltuielilor de școlarizare și nu

contractul ulterior invocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâtul M.A.N. împotriva sentinței civile nr. 292 din 28 iunie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în tot sentința

atacată și în fond, respinge acțiunea reclamantului A.D.R., ca neîntemeiată.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2007.