ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4421/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul N.M. a chemat în judecată Ministerul Apărării, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Unitatea Militară nr. RR București solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea deciziei nr. 79 CJ/368/2008 din 7 noiembrie 2008 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, a hotărârii din 22 august 2008 și a deciziei de Imputare nr. F - 812 din 23 iunie 2008 emisă de Comandantul Unității Militare RR București și suspendarea efectelor executorii ale deciziei de imputare nr. F - 812 până la soluționarea irevocabilă a cauzei . În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin decizia de imputare nr. F - 812 din 23 iunie 2008 s-a stabilit în sarcina sa răspunderea materială pentru suma de 7.901,91 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de școlarizare.

Prin hotărârea din 22 august 2008 Comandantul Unității Militare RR București i-a respins contestația împotriva deciziei de imputare iar prin decizia nr. 79 CJ/368/2008 Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării i-a respins contestația împotriva hotărârii din 22 august 2008. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1288 din 25 martie 2000 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul N.M. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că răspunderea materială a reclamantului a fost corect angajată în temeiul contractului semnat, dar și al art. 41 1 din Legea nr. 80/1995 a cărui aplicare a determinat-o prin contract însuși reclamantul.

Cu privire la cererea de suspendare a efectelor deciziei de imputare, s-a reținut că un act administrativ legal trebuie să-și producă efectele, în privința acestuia neputând exista un caz bine justificat de suspendare a efectelor. Împotriva acestei sentințe în termen legal, a declarat recurs reclamantul N.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În esență, prin motivele de recurs dezvoltate recurentul a susținut următoarele: - a început cursurile de școlarizare în anul 1999 în cadrul Ministerului Apărării, conform H.G.

nr. 209/1995 iar în anul 2008 și-a înaintat demisia, considerându-se că trebuie să returneze cheltuielile de școlarizare deși la începutul cursurilor nu i-a fost dat spre semnare nici un angajament, prin care să-și asume o astfel de obligație, în sensul art. 91 din Legea nr. 80/1995, care face referire la o obligație asumată convențional; - art. 41 1 din Legea nr. 80/1995 nu era în vigoare la data începerii cursurilor de școlarizare, intrând în vigoare numai în anul 2001 astfel încât nu este aplicabil situației sale; - chiar în ipoteza obligației generale consfințite prin lege, ca în cazul în care înaintea expirării termenului de 8 ani raporturile de muncă încetează prin demisie, persoana în cauză va fi ținută să returneze cheltuielile de școlarizare pentru perioada de referință, conform practicii și jurisprudenței în domeniu, această prevedere legală nu este suficientă pentru a sta la baza unei răspunderi materiale, fără a fi asumată contravențional; - contractul din 8 mai 2007 prin care și-a manifestat liber acordul ca dispozițiile art. 41 1 din Legea nr. 80/1995 să-i fie aplicabile nu reprezintă o asumare a obligației, cum greșit a reținut prima instanță; - chiar în ipoteza în care s-ar lua în calcul contractul semnat în anul 2007,

în baza acestuia nu se poate angaja răspunderea materială întrucât acesta nu reprezintă o asumare convențională a obligației de plată a cursurilor de școlarizare, argumentul adus de instanță în sensul că stipularea în contract a faptului că acesta s-a încheiat în conformitate cu prevederile art. 41 1 din Legea nr. 80/1995 fiind abuziv și vădit nelegal. Recursul nu este fondat. Analizând sentința atacată în raport de criticile de nelegalitate formulate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și față de conținutul prevederilor legale din materia incidentă supusă examinării și sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu se impune casarea sau modificarea hotărârii pronunțate de prima instanță, în considerarea celor în continuare arătate.

În fapt, după cum corect a reținut și prima instanță, recurentul-reclamant N.M. a urmat cursurile pentru formarea ofițerilor într-o instituție militară de învățământ, în perioada 1999-2003, fiind încadrat după absolvire la Unitatea Militară RR București iar apoi trecut în rezervă, la cererea sa, urmare a demisiei, în anul 2008 (Ordinul Ministrului Apărării din 13 februarie 2008). Drept urmare, pe numele recurentului a fost emisă decizia de imputare nr. F - 812 din 23 iunie 2008 pentru suma de 7.901,91 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor de școlarizare. Răspunderea materială a recurentului-reclamant a fost angajată ca urmare a perioadei de contract rămasă neexecutată și rezultă din cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării, al căror cuantum nici nu a fost, de altfel, contestat.

Este adevărat, astfel cum susține recurentul că la momentul admiterii sale în Academia Națională de Informații nu i-a fost dat spre semnare nici un angajament prin care urma să-și îndeplinească serviciul în armată pentru o anumită perioadă de timp, dar tot atât de adevărat este că la data de 8 mai 2007 a fost semnat între recurent și Ministerul Apărării contractul privind exercitarea profesiei de cadru militar în activitate. Din cuprinsul contractului, contrar celor susținute de recurent, rezultă că acesta a fost încheiat în temeiul art. 41 1 din Legea nr. 80/1995, astfel cum a fost completată și modificată prin O.U.G.

nr. 90/2001, cu valabilitate până la 18 iulie 2011. Față de acordul liber, fără echivoc al recurentului în sensul aplicării prevederilor art. 41 1 din Legea nr. 80/1995 și în ceea ce privește exercitarea profesiei de cadru militar în activitate, Înalta Curte reține, în acord cu prima instanță, că inexistența angajamentului la începerea cursurilor nu mai poate servi drept temei al exonerării de la plata sumelor reținute, câtă vreme prevederile Legii nr. 80/1995 au devenit aplicabile reclamantului-recurent, de la intrarea lor în vigoare, prin acordul său de voință, liber și expres exprimat, nefiind așadar vorba despre o aplicare retroactivă a legii, cum fără temei s-a susținut.

În plus, criticile recurentului prin care, practic, sunt reluate susținerile cuprinse în acțiunea principală, nu pot fi primite cu atât mai mult cu cât, așa cum de altfel o recunoaște și recurentul, prin lege se prevede obligativitatea restituirii cheltuielilor de școlarizare/instruire (art. 1 alin. (2) din Metodologia privind determinarea/stabilirea cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării aprobată prin Ordinului Ministrului Apărării nr. M 66/2007, art. 16 din H.G. nr. 206/1995 privind organizarea Institutului Superior de Informații în Institutul Național de Informații în subordinea Serviciului Român de Informații) în cazul nerespectării obligației de a îndeplini serviciul în armată pentru o anumită perioadă de timp, inițial de minimum 10 ani, micșorată mai apoi, prin modificarea Legii nr. 80/1995 la 8 ani.

De altfel, după cum cu temei s-a reținut și semnarea contractului s-a realizat tocmai urmare acestei modificări legislative intervenite, încheierea lui fiind pe deplin legală și exprimând acordul de voință al părților. Contractul astfel încheiat, în conformitate cu prevederile art. 41 1 din Legea nr. 80/1995, în varianta în vigoare la data semnării sale, atrage așadar și aplicabilitatea art. 41 1 alin. (6) potrivit cu care, în situația în care înainte de expirarea duratei stabilite, cadrele militare reziliază contractul potrivit art. 85 alin. (1) lit. h) din același act normativ, respectiv prin demisie, sunt obligate să anunțe Ministerul Apărării Naționale cu cel puțin 30 de zile înainte, iar în cazul primului contract cum este și cazul recurentului, respectivele cadre militare sunt obligate să și restituie cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării, proporțional cu perioada de contract rămasă neexecutată.

Așadar, semnarea contractului confirmă o dată în plus liberul acord al recurentului pentru aplicarea dispozițiilor legale sus menționate, dispoziții care, în fond, consfințeau pentru durata arătată obligația legală, cu valoare de principiu inserată în actele normative incidente în sensul angajării răspunderii materiale în ipoteza neexecutării perioadei legale, după școlarizare. Reținând așadar că actele administrative atacate sunt legale, au fost emise de autoritățile pârâte cu respectarea legii și a atribuțiilor conferite, toate criticile recurentului fiind neîntemeiate pentru argumentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.M. împotriva sentinței civile nr. 1288 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2009. ___________________ * Potrivit art. 41 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, republicată, persoanele care urmează să devină cadre militare în condițiile art. 36 alin. (1) lit. a)-c), ale art. 38 lit. a) și ale art. 40 alin. (1) lit. a), la admiterea într-o instituție militară de învățământ pentru formarea ofițerilor, maiștrilor militari sau subofițerilor în activitate, încheie cu Ministerul Apărării Naționale contracte cu durata de 8 ani de la numirea lor în prima funcție.