ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4421/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantul N.M. a chemat în judecată Ministerul

Apărării, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor și Unitatea Militară nr. RR București

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea

deciziei nr. 79 CJ/368/2008 din 7 noiembrie 2008 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor,

a hotărârii din 22 august 2008 și a deciziei de Imputare nr. F - 812 din 23

iunie 2008 emisă de Comandantul Unității Militare RR București și suspendarea efectelor

executorii ale deciziei de imputare nr. F - 812 până la soluționarea irevocabilă

a cauzei

.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că prin decizia de imputare nr. F - 812 din 23 iunie 2008 s-a

stabilit în sarcina sa răspunderea materială pentru suma de 7.901,91 RON, reprezentând

contravaloarea cheltuielilor de școlarizare.

Prin hotărârea din 22

august 2008 Comandantul Unității Militare RR București i-a respins contestația împotriva

deciziei de imputare iar prin decizia nr. 79 CJ/368/2008 Comisia de Jurisdicție

a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării i-a respins contestația împotriva

hotărârii din 22 august 2008.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1288

din 25 martie 2000 a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul N.M.

Pentru a pronunța această

soluție instanța a reținut că răspunderea materială a reclamantului a fost corect

angajată în temeiul contractului semnat, dar și al art. 41

1

din Legea

nr. 80/1995 a cărui aplicare a determinat-o prin contract însuși reclamantul.

Cu privire la cererea

de suspendare a efectelor deciziei de imputare, s-a reținut că un act administrativ

legal trebuie să-și producă efectele, în privința acestuia neputând exista un caz

bine justificat de suspendare a efectelor.

Împotriva acestei sentințe

în termen legal, a declarat recurs reclamantul N.M., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În esență, prin motivele

de recurs dezvoltate recurentul a susținut următoarele:

- a început cursurile

de școlarizare în anul 1999 în cadrul Ministerului Apărării, conform H.G. nr. 209/1995

iar în anul 2008 și-a înaintat demisia, considerându-se că trebuie să returneze

cheltuielile de școlarizare deși la începutul cursurilor nu i-a fost dat spre semnare

nici un angajament, prin care să-și asume o astfel de obligație, în sensul art.

91 din Legea nr. 80/1995, care face referire la o obligație asumată convențional;

- art. 41

1

din Legea nr. 80/1995 nu era în vigoare la data începerii cursurilor de școlarizare,

intrând în vigoare numai în anul 2001 astfel încât nu este aplicabil situației sale;

- chiar în ipoteza obligației

generale consfințite prin lege, ca în cazul în care înaintea expirării termenului

de 8 ani raporturile de muncă încetează prin demisie, persoana în cauză va fi ținută

să returneze cheltuielile de școlarizare pentru perioada de referință, conform practicii

și jurisprudenței în domeniu, această prevedere legală nu este suficientă pentru

a sta la baza unei răspunderi materiale, fără a fi asumată contravențional;

- contractul din 8 mai

2007 prin care și-a manifestat liber acordul ca dispozițiile art. 41

1

din Legea nr. 80/1995 să-i fie aplicabile nu reprezintă o asumare a obligației,

cum greșit a reținut prima instanță;

- chiar în ipoteza în

care s-ar lua în calcul contractul semnat în anul 2007, în baza acestuia nu se poate

angaja răspunderea materială întrucât acesta nu reprezintă o asumare convențională

a obligației de plată a cursurilor de școlarizare, argumentul adus de instanță în

sensul că stipularea în contract a faptului că acesta s-a încheiat în conformitate

cu prevederile art. 41

1

din Legea nr. 80/1995 fiind abuziv și vădit nelegal.

Recursul nu este fondat.

Analizând sentința atacată

în raport de criticile de nelegalitate formulate, circumscrise motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și față de conținutul prevederilor legale

din materia incidentă supusă examinării și sub toate aspectele, conform art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu se impune casarea sau modificarea hotărârii

pronunțate de prima instanță, în considerarea celor în continuare arătate.

În fapt, după cum corect

a reținut și prima instanță, recurentul-reclamant N.M. a urmat cursurile pentru

formarea ofițerilor într-o instituție militară de învățământ, în perioada 1999-2003,

fiind încadrat după absolvire la Unitatea Militară RR București iar apoi trecut

în rezervă, la cererea sa, urmare a demisiei, în anul 2008 (Ordinul Ministrului

Apărării din 13 februarie 2008).

Drept urmare, pe numele

recurentului a fost emisă decizia de imputare nr. F - 812 din 23 iunie 2008 pentru

suma de 7.901,91 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor de școlarizare.

Răspunderea materială

a recurentului-reclamant a fost angajată ca urmare a perioadei de contract rămasă

neexecutată și rezultă din cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării, al

căror cuantum nici nu a fost, de altfel, contestat.

Este adevărat, astfel

cum susține recurentul că la momentul admiterii sale în Academia Națională de Informații

nu i-a fost dat spre semnare nici un angajament prin care urma să-și îndeplinească

serviciul în armată pentru o anumită perioadă de timp, dar tot atât de adevărat

este că la data de 8 mai 2007 a fost semnat între recurent și Ministerul Apărării

contractul privind exercitarea profesiei de cadru militar în activitate.

Din cuprinsul contractului,

contrar celor susținute de recurent, rezultă că acesta a fost încheiat în temeiul

art. 41

1

din Legea nr. 80/1995, astfel cum a fost completată și modificată

prin O.U.G. nr. 90/2001, cu valabilitate până la 18 iulie 2011.

Față de acordul liber,

fără echivoc al recurentului în sensul aplicării prevederilor art. 41

1

din Legea nr. 80/1995 și în ceea ce privește exercitarea profesiei de cadru militar

în activitate, Înalta Curte reține, în acord cu prima instanță, că inexistența angajamentului

la începerea cursurilor nu mai poate servi drept temei al exonerării de la plata

sumelor reținute, câtă vreme prevederile Legii nr. 80/1995 au devenit aplicabile

reclamantului-recurent, de la intrarea lor în vigoare, prin acordul său de voință,

liber și expres exprimat, nefiind așadar vorba despre o aplicare retroactivă a legii,

cum fără temei s-a susținut.

În plus, criticile recurentului

prin care, practic, sunt reluate susținerile cuprinse în acțiunea principală, nu

pot fi primite cu atât mai mult cu cât, așa cum de altfel o recunoaște și recurentul,

prin lege se prevede obligativitatea restituirii cheltuielilor de școlarizare/instruire

(art. 1 alin. (2) din Metodologia privind determinarea/stabilirea cheltuielilor

de întreținere pe timpul școlarizării aprobată prin Ordinului Ministrului Apărării

nr. M 66/2007, art. 16 din H.G. nr. 206/1995 privind organizarea Institutului Superior

de Informații în Institutul Național de Informații în subordinea Serviciului Român

de Informații) în cazul nerespectării obligației de a îndeplini serviciul în armată

pentru o anumită perioadă de timp, inițial de minimum 10 ani, micșorată mai apoi,

prin modificarea Legii nr. 80/1995 la 8 ani.

De altfel, după cum cu

temei s-a reținut și semnarea contractului s-a realizat tocmai urmare acestei modificări

legislative intervenite, încheierea lui fiind pe deplin legală și exprimând acordul

de voință al părților.

Contractul astfel încheiat,

în conformitate cu prevederile art. 41

1

din Legea nr. 80/1995, în varianta

în vigoare la data semnării sale, atrage așadar și aplicabilitatea art. 41

1

alin. (6) potrivit cu care, în situația în care înainte de expirarea duratei stabilite,

cadrele militare reziliază contractul potrivit art. 85 alin. (1) lit. h) din același

act normativ, respectiv prin demisie, sunt obligate să anunțe Ministerul Apărării

Naționale cu cel puțin 30 de zile înainte, iar în cazul primului contract cum este

și cazul recurentului, respectivele cadre militare sunt obligate să și restituie

cheltuielile de întreținere pe timpul școlarizării, proporțional cu perioada de

contract rămasă neexecutată.

Așadar, semnarea contractului

confirmă o dată în plus liberul acord al recurentului pentru aplicarea dispozițiilor

legale sus menționate, dispoziții care, în fond, consfințeau pentru durata arătată

obligația legală, cu valoare de principiu inserată în actele normative incidente

în sensul angajării răspunderii materiale în ipoteza neexecutării perioadei legale,

după școlarizare.

Reținând așadar că actele

administrative atacate sunt legale, au fost emise de autoritățile pârâte cu respectarea

legii și a atribuțiilor conferite, toate criticile recurentului fiind neîntemeiate

pentru argumentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

ca nefondat prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de N.M. împotriva sentinței civile nr. 1288 din 25 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2009.

___________________

* Potrivit art. 41

1

alin. (1) din Legea nr. 80/1995, republicată,  persoanele  care  urmează să

devină cadre  militare în condițiile  art. 36 alin. (1) lit. a)-c), ale  art.

38 lit. a) și ale  art. 40 alin. (1) lit. a), la  admiterea  într-o

instituție  militară de  învățământ pentru  formarea  ofițerilor, maiștrilor

militari sau subofițerilor în activitate, încheie cu Ministerul Apărării

Naționale contracte  cu durata de  8 ani de  la numirea  lor în prima funcție.