ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 477/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1592 din 22 mai 2008 a Curții de Apel București a fost respinsă acțiunea reclamantului O.C.M. în

contradictoriu cu Ministerul Apărării, Departamentul pentru Relația cu

Parlamentul și Informare Publică.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamantul O.C.M. a solicitat modificarea în tot

a deciziei administrativ jurisdicționale nr. 37/CJ 120 din 25 iulie 2007 emisă

de Ministerul Apărării, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, decizie prin

care au fost menținute actele contestate, procesul-verbal din 15 mai 2007 și decizia de imputare, precum și suspendarea executării deciziei de imputare

până la soluționarea cauzei.

Prin actele atacate s-a reținut în

sarcina reclamantului obligația de plată a sumei de 37.996,33 lei reprezentând

cheltuieli de școlarizare pentru perioada de studii 2001-2006, iar reclamantul a

contestat cuantumul acestei sume și baza de calcul a acesteia, apreciind că nu

există date certe din care să rezulte această sumă.

Din analiza materialului probator

administrat în cauză, instanța de fond a reținut că actele administrative

contestate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale, iar baza de calcul

a sumei imputate este corectă, concluzionând că reclamantul datorează suma

arătată în decizia de imputare întrucât nu a respectat contractul încheiat cu

pârâtul la 15 noiembrie 2001 în conformitate cu care se angajase să

îndeplinească după absolvire serviciul militar în armată cel puțin 8 ani.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamantul O.C.M., solicitând modificarea ei în tot, iar pe fondul

cauzei admiterea cererii așa cum a fost formulată, modificarea în tot a

Deciziei nr. 37/CJ 120 din 25 iulie 2007 emisă de Ministerul Apărării, Comisia

de Jurisdicție a Imputațiilor în sensul anulării procesului-verbal nr. T/A 3030

din 15 mai 2007 întocmit de UM 0248 și a deciziei de imputare T/A/2559 din 18

aprilie 2007, ambele emise de UM 02384.

A fost invocat motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct.9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-a susținut, în esență,

că prima instanță nu a sesizat aspectele de nelegalitate a deciziei contestate,

respectiv că în absența unui prejudiciu cert și determinabil nu poate fi

stabilită răspunderea materială în sarcina sa, ca de altfel nici problema

practică pe care o ridică punerea în executare a deciziei de imputare, care, în

ipoteza respingerii recursului, devine titlu executoriu, deși nu există

prejudiciu.

De asemenea, susține recurentul, prima

instanță a reținut în mod greșit că prin decizia contestată s-au menținut

actele contestate prin care s-a stabilit în sarcina sa obligația de plată a

sumei de 37.996,33 lei reprezentând cheltuieli de școlarizare, în realitate

prin actul contestat fiind admisă în parte cererea sa.

În opinia recurentului, decizia

contestată este nelegală întrucât deși a fost admisă în parte plângerea sa, nu

s-a prevăzut în mod expres în dispozitiv anularea în tot sau în parte a

deciziei de imputare, iar din lecturarea dispozițiilor acesteia rezultă că prejudiciul

nu este cert, dispunându-se refacerea în mod detaliat a bazei de calcul a

pagubei materiale ce i-a fost imputată.

Nu s-a contestat faptul că în baza

obligațiilor contractuale asumate există obligația recurentului de a suporta

cheltuielile de întreținere pe perioada școlarizării, apreciindu-se însă că în

cauză nu s-a probat existența acestora, astfel că menținerea de către intimata

a răspunderii materiale în raport de culpa recurentului este vădit nelegală.

Analizând actele dosarului , motivul de

recurs invocat de recurent și examinând cauza sub toate aspectele, conform art.

304

1

, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, pentru

considerentele în continuare arătate.

Răspunderea materială așa cum a fost

reglementată în Codul muncii anterior și cum este prevăzută de O.G. nr.

121/1998, act normativ ce conține norme speciale în materia răspunderii

militarilor, reprezintă, la fel ca răspunderea patrimonială reglementată de

noul Cod al muncii, o formă a răspunderii juridice care constă în obligația

celor încadrați și, respectiv, a militarilor de a repara, în condițiile și

limitele prevăzute de lege prejudiciul cauzat unității din vina și în legătură

cu munca lor.

Ea este așadar tot o răspundere

contractuală bazată pe culpă, cu caracter reparator, cel obligat la acoperirea

pagubei având calitatea de salariat /militar.

Deosebirile dintre aceste două forme de

răspundere juridică rezidă numai în aceea că răspunderea materială este o

răspundere limitată, privind doar daunele efective, nu și foloasele

nerealizate, iar stabilirea și recuperarea prejudiciului se efectuează

unilateral de către angajatorul păgubit, după o procedură specială, care

presupune emiterea deciziei de imputare ce constituie titlu executoriu,

procedură exclusă în cazul răspunderii patrimoniale.

O.G. nr. 121/1998 reglementează,

exhaustiv, răspunderea materială și obligația de restituire a militarilor, prin

emiterea unei decizii de imputare sau asumarea unui angajament de plată.

Aceste dispoziții legale prevăd un regim

special de stabilire a răspunderii materiale a militarilor, care este angajată,

potrivit art. 2 din O.G. nr. 121/1998, atunci când militarii au provocat, din

vina lor, pagube în legătură cu formarea, administrarea și gestionarea

resurselor financiare și materiale, precum și în legătură cu îndeplinirea

serviciului militar sau a atribuțiilor de serviciu în cadrul Ministerului

Apărării Naționale, Ministerului de Interne, etc.

Reclamantul-recurent a avut calitatea de

militar în sensul dispozițiilor art. 7 din acest act normativ, iar obligația de

restituire stabilită în sarcina sa este consecința neîndeplinirii din motive

imputabile a serviciului militar pe întreaga perioadă pentru care s-a angajat,

paguba creată fiind în legătură cu serviciul militar, aspecte necontestate de

altfel, de către acesta.

Contrat susținerilor recurentului,

prejudiciul creat în aceste condiții este cert în privința existenței sale și

este determinabil, cheltuielile de școlarizare calculându-se după valori

prestabilite prin norme legale, a căror necunoaștere nu poate fi invocată.

Prin urmare, în mod corect s-a

concluzionat că sunt întrunite elementele răspunderii materiale în sarcina

reclamantului, iar faptul că pentru anumite componente ale cheltuielilor de

școlarizare s-a dispus să se refacă, în mod detaliat, baza de calcul a pagubei

materiale astfel produsă nu este de natură a-l prejudicia în vreun mod, acesta

având deschisă calea unei noi acțiuni în justiție, în aceste limite, în ipoteza

neîndeplinirii întocmai a obligațiilor stabilite în sarcina UM 02384 București

prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. 37/CJ 120/2007 sau dacă se

apreciază că noul cuantum al pagubei nu este corect determinat.

În raport cu natura și scopul întreținerii

în discuție, diferită de cea acordată persoanelor care au executat obligația

serviciului militar conform prevederilor Legii nr. 46/1996, s-a concluzionat în

mod corect că paguba nu poate fi diminuată cu suma aferentă primului an de studiu,

instanța supremă pronunțându-se constant în același sens.

Față de cele expuse, reținând că nu este

incident în speță nici un motiv care să impună casarea sau modificarea

hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge recursul declarat de O.C.M.

împotriva sentinței civile nr. 1592 din 22 mai 2008 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2009.