Decizia nr. 426/2008 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Recurentul își întemeiază această ipoteză pe ideea că el a trecut în rezervă „la cerere, pentru motive bine întemeiate", conform art. 85 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, astfel încât devin aplicabile dispozițiile art. 41 1 teza ultimă din aceeași lege, conform cărora în cazul trecerii în rezervă în temeiul art. 85 alin. (1) lit. g), părțile nu au obligații una față de cealaltă. Consideră recurentul că aprobarea cererii sale de trecere în rezervă de către conducerea STS - UM București reprezintă o recunoaștere din partea ei a îndeplinirii condițiilor cerute de art. 85 lit. g). În fine, arată recurentul că „motivele întemeiate" prevăzute de acest text se referă la solda sa prea mică ce nu-i asigură condiții de trai decente.

De asemenea, recurentul își întemeiază susținerea și pe cuprinsul fișei de lichidare întocmită pentru el de S.T.S., depusă în dosar, dar ignorată ca probă de către Instanța de Fond, după părerea lui. Consideră astfel recurentul că dacă în fișa sa nu figura cu datorii față de unitate la data de 27 aprilie 2006, ulterior nu mai era admisibil ca S.T.S. să emită Decizia de imputare nr. 28532 din 28 iunie 2006.

Susține recurentul că instanța a considerat în mod greșit că dispozițiile art. 41 1 din Legea nr. 80/1995 se aplică doar cadrelor militare din M.A.N., deși S.T.S. a invocat ca temei al imputațiilor sale art. 91 din aceeași lege. Consideră recurentul că, dacă art. 91 care prevede obligații este aplicabil, deopotrivă va fi aplicabil art. 41 1 care prevede drepturi.

În fine, critică recurentul hotărârea pe motiv că Instanța nu a acceptat ideea că un angajament de plată luat în baza unor dispoziții legale, la un moment dat, poate fi modificat ulterior, ca efect al modificării legii. II. În recursul său, pârâta critică sentința ca nelegală și netemeinică, întrucât acțiunea trebuia respinsă, suma imputată fiind legală. 1. În motivare sunt reluate datele situației de fapt ale speței, recurenta arătând că imputația s-a emis având în vedere angajamentul de plată semnat de reclamant la 20 noiembrie 1997, iar valoarea acesteia s-a stabilit proporțional cu perioada contractuală nerespectată, din cei 10 ani în care reclamantul era obligat să activeze ca ofițer al S.T.S. 2. Combate recurenta susținerea reclamantului că art. 85 alin. (1) lit. g) s-ar corobora cu art. 41 1 din Legea nr. 80/1995 și că angajamentul de plată ar fi deja reziliat prin acordul părților, arătând că, în realitate, angajamentul și-a încetat valabilitatea prin efectul ordinului de trecere în rezervă a reclamantului din 30 aprilie 2006. Arată recurenta că cele două articole invocate de reclamant se aplică doar cadrelor din M.A., iar nu tuturor cadrelor din S.N.A. și nici celor din S.T.S., întrucât Legea nr. 80/1995 prevede expres această aplicare limitată. 3. În legătură cu temeinicia imputației stabilite în final, după contestarea administrativă (Decizia nr. 6/2006), arată recurenta că valoarea a fost calculată legal pe baza „cheltuielilor de întreținere" astfel cum sunt ele enumerate de art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 612/1992, iar nu în limitele pretinse de reclamant. 4. Susține recurenta că evaluarea pagubei s-a făcut legal, în raport cu data constatării pagubei, conform dispozițiilor art. 50 din O.G. nr. 121/1998, iar nu raportat la data producerii pagubei, așa cum a pretins reclamantul, fără temei.

În fine, arată recurenta că reclamantul nu putea beneficia de compensarea lunară a chiriei prevăzută de art. 3 alin. (1) pct. a) din H.G. nr. 1867/2005, deoarece deținea o locuință proprietate personală în București. Recursul reclamantului nu se fondează, în vreme ce recursul pârâtei este întemeiat, sentința urmând a fi modificată în tot, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în fond acțiunea respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: 1. Articolul 85 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 enumera limitativ situațiile în care ofițerii în activitate pot fi trecuți în rezervă: literele a) - g). Din formularea alin. (2) al aceluiași articol privind modul în care se face trecerea în rezervă rezultă că în situația de la litera g) trecerea în rezervă are loc la propunerea comandantului unității din care face parte cel care o solicită. La data la care reclamantul a încheiat angajamentul – 1997 - Legea nr. 80/1995 nu prevedea și alte efecte legate de trecerea în rezervă „la cerere, pentru motive întemeiate". Articolul 41 1 din lege a fost introdus abia la 29 iunie 2001 prin O.G. nr. 90/2001 și el reglementează efectele trecerii în rezervă asupra contractului - angajament încheiat de persoana admisă într-o instituție militară de învățământ pentru formarea ofițerilor, în raport cu diferitele situații enumerate de art. 85 din lege. Alin. (9) al art. 41 1 prevede posibilitatea rezilierii contractului prin acordul ambelor părți în situația în care trecerea în rezervă se face potrivit art. 85 alin. (1) lit. g), în această situație părțile nemaiavând obligații una față de cealaltă. Reclamantul și-a întemeiat cererea de trecere în rezervă pe dispozițiile art. 85 alin. (1) lit. g), vrând să se prevaleze, ulterior, de dispozițiile art. 41 l alin. (9) considerate de el a-i fi aplicabile de drept. Comandamentul unității a înaintat ierarhic cererea fără a obiecta, iar aceasta a fost aprobată de autoritatea competentă fără rezerve. Pe conduita ambelor părți își bazează acum recurentul supoziția că angajamentul de plată subsecvent contractului de școlarizare nu produce efecte, întrucât ar fi fost reziliat „prin acordul părților". În speță însă, atitudinile subiective ale părților față de cererea de trecere în rezervă a recurentului nu au relevanta juridică pe care acesta le-o conferă. Aceasta deoarece dispozițiile art. 41 1 nu se aplică raportului juridic dintre părți, născut anterior modificării legii. Iar aplicarea retroactivă pe care o presupune recurentul este inadmisibilă în raport cu principiul neretroactivității legii civile. În ceea ce privește susținerile recurentului în subsidiar, asupra temeiniciei calculului imputației, Curtea de față reține că dispozițiile art. 50 din O.G. nr. 121/1998 și cele ale art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 612/1992 au fost legal aplicate de către intimata - pârâtă. De asemenea au fost corect interpretate «per a contrario» dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 1867/2005, reclamantul neputând beneficia de compensarea pentru chirie în situația în care avea locuință proprietate personală.