ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 426/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 17 noiembrie 2007,

reclamantul I.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.T.S. – U.M.

București constatarea nulității Deciziei nr. 6 din 5 octombrie 2006 pronunțată

de S.T.S. – C.J.I. și, pe cale de consecință: să se constate nulitatea

Hotărârii nr. 27397 din 24 august 2006 emisă de STS – U.M. București, precum și

nulitatea Deciziilor de imputare nr. 26532 din 28 iunie 2006, nr. 27399 din 24

august 2006 și nr. 28199 din 12 octombrie 2006; să se constate încetarea

angajamentului din data de 20 noiembrie 1997 în baza prevederilor art. 41

1

alin. (9) și art. 85 alin. (1) lit. 9 din Legea nr. 80/1995; să se restituie

reclamantului cheltuielile efectuate în urma exercitării căilor de atac

prevăzute de O.G. nr. 121/1988, conform prevederilor art. 41 din O.G. nr.

121/1998, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că la 20 noiembrie 1997 a semnat un angajament prin care

pârâtul s-a obligat să-i asigure pe durata școlarizării la A.T.M. cheltuielile

de întreținere cu condiția să îndeplinească serviciul de ofițer activ timp de

10 ani, prevăzându-se sancțiunea restituirii sumelor în cazul părăsirii

serviciului înainte de împlinirea acestei perioade.

Reclamantul a mai arătat că

înainte de împlinirea termenului de 10 ani a fost nevoit să renunțe la cariera

de militar, iar pârâtul i-a imputat cheltuielile de școlarizare.

S-a mai arătat că prin Hotărârea

nr. 27397 din 24 august 2006 pârâtul a respins contestația la Decizia de

imputare nr. 26532 din 28 august 2006, fiind menținută suma imputată, iar C.J.I.

din cadrul S.T.S., prin Decizia nr. 6 din 5 octombrie 2006 a diminuat debitul

de la 19.227,25 lei la 2.467,18 lei.

Reclamantul a susținut, în

principal, că nu datorează nici o sumă S.T.S., iar în subsidiar că suma de

12.467 lei depășește cu mult cheltuielile efectuate de parat.

Pârâtul a invocat excepția

inadmisibilității capătului de cerere privind anularea Deciziei nr. 6 din 5

octombrie 2006, excepție pe care Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins-o, ca neîntemeiată, reținând că

în cuprinsul acesteia s-a menționat calea de atac, conform art. 43 din O.G. nr.

121/1998, fără nici o altă procedură prealabilă.

Prin sentința civilă nr. 1871

din 27 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea, a anulat Decizia nr. 6 din

5 octombrie 2006, Hotărârea nr. 26532 din 28 iunie 2006, Hotărârea nr. 27397

din 24 august 2006, Hotărârea nr. 27399 din 24 august 2006 și Hotărârea nr.

28199 din 12 octombrie 2006 emise de pârât; a obligat pârâtul că emisă o nouă

decizie de imputare prin care să stabilească pentru contravaloarea

cheltuielilor de întreținere pe timpul școlarizării în cuantumul rezultat după

diminuarea din totalul de 12.467,18 lei a cotei parte pentru perioada de 4 ani

servită de reclamant ca ofițer; a respins celelalte capete de cerere, ca

neîntemeiate.

Pentru a se pronunța

astfel Instanța a reținut că prin Decizia de imputare nr. 26532 din 28 iunie

2006, pârâtul a imputat reclamantului suma de 19.227,25 lei cheltuieli de

întreținere efectuate, sumă menținută și prin Hotărârea nr. 27397 din 24 august

2006 a Comisiei de soluționare a contestațiilor de la nivelul UM București.

S-a reținut, totodată, că Deciziile

de imputare nr. 27398 și 27399 din 24 august 2006 au un conținut identic cu

acela al primei decizii de imputare.

Instanța de Fond a mai reținut

că, prin Decizia nr. 6 din 5 octombrie 2006, Comisia de jurisdicție din cadrul

S.T.S. a admis în parte plângerea reclamantului și a diminuat suma de la

19.227,25 lei la 12.467,18 lei fără a deduce însă cota parte corespunzătoare

perioadei servite ca ofițer în activitate, respectiv 4 ani, conform

angajamentului semnat de părți.

În consecință, Instanța a

reținut că, în raport de această împrejurare și conform art. 6 alin. (2) din

H.G. nr. 612/1992, actele de imputație sunt nelegale.

Referitor la susținerea

reclamantului că angajamentul de plată este nelegal, s-a reținut că este

neîntemeiată, întrucât acesta a fost încheiat în baza H.G. nr. 612/1991 și nu

poate fi modificat în raport de dispozițiile legale ulterioare care nu pot

retroactiva.

Împotriva acestei sentințe au

declara recurs atât reclamantul I.M., precum și pârâtul S.T.S.

I. în motivarea recursului său,

reclamantul critică soluția primei Instanțe prin care pârâta a fost obligată să

emită o nouă decizie de impunere, deoarece consideră că nu datorează nimic.

această ipoteză pe ideea că el a trecut în rezervă „la cerere, pentru motive

bine întemeiate", conform art. 85 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 80/1995

privind statutul cadrelor militare, astfel încât devin aplicabile dispozițiile

art. 41

1

teza ultimă din aceeași lege, conform cărora în cazul

trecerii în rezervă în temeiul art. 85 alin. (1) lit. g), părțile nu au

obligații una față de cealaltă.

Consideră recurentul că

aprobarea cererii sale de trecere în rezervă de către conducerea STS - UM

București reprezintă o recunoaștere din partea ei a îndeplinirii condițiilor

cerute de art. 85 lit. g).

În fine, arată recurentul că

„motivele întemeiate" prevăzute de acest text se referă la solda sa prea

mică ce nu-i asigură condiții de trai decente.

întemeiază susținerea și pe cuprinsul fișei de lichidare întocmită pentru el de

S.T.S., depusă în dosar, dar ignorată ca probă de către Instanța de Fond, după

părerea lui.

Consideră astfel recurentul că

dacă în fișa sa nu figura cu datorii față de unitate la data de 27 aprilie

2006, ulterior nu mai era admisibil ca S.T.S. să emită Decizia de imputare nr.

28532 din 28 iunie 2006.

instanța a considerat în mod greșit că dispozițiile art. 41

1

din

Legea nr. 80/1995 se aplică doar cadrelor militare din M.A.N., deși S.T.S. a

invocat ca temei al imputațiilor sale art. 91 din aceeași lege.

Consideră recurentul că, dacă

art. 91 care prevede obligații este aplicabil, deopotrivă va fi aplicabil art.

41

1

care prevede drepturi.

hotărârea pe motiv că Instanța nu a acceptat ideea că un angajament de plată

luat în baza unor dispoziții legale, la un moment dat, poate fi modificat

ulterior, ca efect al modificării legii.

II. În recursul său, pârâta

critică sentința ca nelegală și netemeinică, întrucât acțiunea trebuia

respinsă, suma imputată fiind legală.

datele situației de fapt ale speței, recurenta arătând că imputația s-a emis

având în vedere angajamentul de plată semnat de reclamant la 20 noiembrie 1997,

iar valoarea acesteia s-a stabilit proporțional cu perioada contractuală

nerespectată, din cei 10 ani în care reclamantul era obligat să activeze ca

ofițer al S.T.S.

că art. 85 alin. (1) lit. g) s-ar corobora cu art. 41

1

din Legea nr.

80/1995 și că angajamentul de plată ar fi deja reziliat prin acordul părților,

arătând că, în realitate, angajamentul și-a încetat valabilitatea prin efectul

ordinului de trecere în rezervă a reclamantului din 30 aprilie 2006.

Arată recurenta că

cele două articole invocate de reclamant se aplică doar cadrelor din M.A., iar

nu tuturor cadrelor din S.N.A. și nici celor din S.T.S., întrucât Legea nr.

80/1995 prevede expres această aplicare limitată.

temeinicia imputației stabilite în final, după contestarea administrativă (Decizia

nr. 6/2006), arată recurenta că valoarea a fost calculată legal pe baza

„cheltuielilor de întreținere" astfel cum sunt ele enumerate de art. 6

alin. (4) din H.G. nr. 612/1992, iar nu în limitele pretinse de reclamant.

evaluarea pagubei s-a făcut legal, în raport cu data constatării pagubei,

conform dispozițiilor art. 50 din O.G. nr. 121/1998, iar nu raportat la data

producerii pagubei, așa cum a pretins reclamantul, fără temei.

reclamantul nu putea beneficia de compensarea lunară a chiriei prevăzută de

art. 3 alin. (1) pct. a) din H.G. nr. 1867/2005, deoarece deținea o locuință

proprietate personală în București.

Recursul reclamantului nu se

fondează, în vreme ce recursul pârâtei este întemeiat, sentința urmând a fi

modificată în tot, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în fond

acțiunea respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Legea nr. 80/1995 enumera limitativ situațiile în care ofițerii în activitate

pot fi trecuți în rezervă: literele a) - g).

Din formularea alin. (2) al

aceluiași articol privind modul în care se face trecerea în rezervă rezultă că

în situația de la litera g) trecerea în rezervă are loc la propunerea

comandantului unității din care face parte cel care o solicită.

La data la care reclamantul a

încheiat angajamentul – 1997 - Legea nr. 80/1995 nu prevedea și alte efecte

legate de trecerea în rezervă „la cerere, pentru motive întemeiate".

Articolul 41

1

din

lege a fost introdus abia la 29 iunie 2001 prin O.G. nr. 90/2001 și el

reglementează efectele trecerii în rezervă asupra contractului - angajament

încheiat de persoana admisă într-o instituție militară de învățământ pentru

formarea ofițerilor, în raport cu diferitele situații enumerate de art. 85 din

lege.

Alin. (9) al art. 41

1

prevede posibilitatea rezilierii contractului prin acordul ambelor părți în

situația în care trecerea în rezervă se face potrivit art. 85 alin. (1) lit. g),

în această situație părțile nemaiavând obligații una față de cealaltă.

Reclamantul și-a întemeiat

cererea de trecere în rezervă pe dispozițiile art. 85 alin. (1) lit. g), vrând

să se prevaleze, ulterior, de dispozițiile art. 41

l

alin. (9)

considerate de el a-i fi aplicabile de drept.

Comandamentul unității a

înaintat ierarhic cererea fără a obiecta, iar aceasta a fost aprobată de

autoritatea competentă fără rezerve.

Pe conduita ambelor părți își

bazează acum recurentul supoziția că angajamentul de plată subsecvent

contractului de școlarizare nu produce efecte, întrucât ar fi fost reziliat

„prin acordul părților".

În speță însă, atitudinile

subiective ale părților față de cererea de trecere în rezervă a recurentului nu

au relevanta juridică pe care acesta le-o conferă.

Aceasta deoarece dispozițiile

art. 41

1

nu se aplică raportului juridic dintre părți, născut anterior

modificării legii. Iar aplicarea retroactivă pe care o presupune recurentul

este inadmisibilă în raport cu principiul neretroactivității legii civile.

În ceea ce privește susținerile

recurentului în subsidiar, asupra temeiniciei calculului imputației, Curtea de

față reține că dispozițiile art. 50 din O.G. nr. 121/1998 și cele ale art. 6

alin. (4) din H.G. nr. 612/1992 au fost legal aplicate de către intimata - pârâtă.

De asemenea au fost corect interpretate «per a contrario» dispozițiile art. 3

alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 1867/2005, reclamantul neputând beneficia de

compensarea pentru chirie în situația în care avea locuință proprietate

personală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E:

Respinge recursul

declarat de reclamantul I.M. împotriva sentinței civile nr. 1871 din 27 iunie

2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de

pârâtul S.T.S. – U.M. București împotriva aceleiași sentințe pe care o modifică

în tot în sensul că respinge, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului I.M.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 februarie 2008.