ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2104/2010

Deliberând asupra recursului de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 477 din 11 martie 2009 a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții R.M. și Municipiul București împotriva Deciziei civile nr. 584 din 04 mai 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți I.I., I.D., I.Ș., I.L. și intimata-pârâtă SC A. SA pentru considerentele ce urmează.

Curtea a constatat că prin Decizia civilă nr. 2316 din 22 septembrie 1998 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, menținută prin Decizia nr. 978/1999 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins acțiunea reclamanților în revendicarea imobilului în litigiu, reținându-se că Statul Român a dobândit asupra acestuia un drept de proprietate ca efect al prescripției achizitive ce a început să curgă începând cu anul 1957. Tribunalul nu a făcut vorbire în considerentele deciziei recurate de această hotărâre. Verificând dacă această hotărâre are incidență în cauză, Curtea a constatat că prin acțiunea introductivă de instanță s-a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 178 din 28 septembrie 1996 încheiat între pârâți în baza Legii nr. 112/1995 pentru imobilul în litigiu.

Ca atare, instanțele trebuiau să verifice dacă la momentul încheierii contractului, 28 septembrie 1996, au fost respectate condițiile imperative ale Legii nr. 112/1995. Or, la data de 28 septembrie 1996, reclamanții își manifestaseră juridic voința de a redobândi în natură imobilul în litigiu, contestând titlul statului asupra acestui bun atât prin Cererea nr. 1356 din 18 iulie 1996 de restituire în natură a imobilului, înregistrată la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, cât și prin acțiunea în revendicare formulată la data de 7 septembrie 1993 împotriva statului, acțiune în care recurenta R.M.

a formulat cerere de intervenție la data de 16 iunie 1994. Acțiunea în revendicare a fost admisă prin Sentința civilă nr. 3650 din 22 aprilie 1996 a Judecătoriei Sectorului 1 București, sentință care a fost desființată prin Decizia civilă nr. 2062 din 23 septembrie 1996 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță. Drept urmare, la momentul încheierii contractului, 28 septembrie 1996, ambele părți contractante se judecau cu reclamanții pentru nevalabilitatea titlului statului, cunoscând faptul că imobilul nu se afla cu titlu în proprietatea statului ca efect al Deciziei nr. 973 din 10 aprilie 1957 a Tribunalului Capitalei R.P.C Colegiul II Civil, decizie invocată în cadrul procesului în revendicare.

Ulterior încheierii contractului în litigiu, s-a pronunțat Sentința civilă nr. 5419 din 30 martie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2 București, care a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, respingând cererea de intervenție a pârâtei R.M. Această sentință a fost schimbată în tot în apel prin Decizia civilă nr. 2316 din 22 septembrie 1998 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, care a admis acțiunea în revendicare, constatând că Decizia nr. 973/1959 a produs efecte juridice înlăturând efectele Decretului de preluare a imobilului nr. 224/1951 și că din anul 1957 Statul Român a uzucapat imobilul în litigiu. Această decizie a fost menținută prin Decizia nr. 978/1999 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin respingerea recursului.

S-a pus problema juridică dacă o hotărâre judecătorească ulterioară momentului încheierii contractului de vânzare-cumpărare în litigiu poate influența condițiile de valabilitate ale actului juridic încheiat anterior. Curtea a apreciat că acest lucru nu poate fi posibil, întrucât stabilirea unei situații juridice ulterioare (obținută fie prin hotărâre judecătorească, fie prin lege) la mai mult de 2 ani de la semnarea actului, nu poate influența percepția juridică subiectivă a cumpărătorului din momentul încheierii contractului. Nulitatea este o sancțiune juridică a încălcării voite a condițiilor legale la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare, iar nulitatea absolută nu poate fi acoperită, înlăturată prin evenimente juridice ulterioare actului nul.

Or, recurenții, în momentul în care la data de 28 septembrie 1996 au semnat contractul de vânzare-cumpărare în litigiu, știau sau aveau cel puțin dubii că imobilul nu aparținea Statului Român și ar fi trebuit să aștepte terminarea judecății acțiunii în revendicare și soluționarea cererii de restituire a imobilului pe calea Legii nr. 112/1995. Ca atare, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 978/1999 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, care fiind un eveniment juridic viitor momentului semnării contractului în litigiu, nu putea fi invocat în aprecierea nulității actului. Recurenta putea invoca efectele Deciziei nr. 978/1999 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în măsura în care ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare ulterior acestei decizii.

Nu este fondat nici motivul de recurs invocat de ambii recurenți, privind respectarea de către aceștia a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul semnării contractului, întrucât potrivit dispozițiilor art. 9, contractul de vânzare-cumpărare se putea încheia numai după soluționarea cererii de restituire în natură a imobilului, formulată de reclamanți, chiar dacă recurenta era chiriașă și trecuse termenul de 6 luni impus de art. 14 din Legea nr. 112/1995. Pârâții-recurenți nu au fost de bună-credință la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare, din moment ce știau în mod nemijlocit din procesul în revendicare (ce nu se finalizase) de existența Deciziei nr. 973 din 10 aprilie 1957. Reclamanții-intimați au făcut dovada relei-credințe a pârâților-recurenți, depunând la dosarul cauzei Sentința civilă nr. 3650 din 22 aprilie 1996, în care pârâții din prezenta cauză figurau ca părți.

Nu s-a reținut nici motivul de recurs care vizează lipsa de identitate dintre imobilul ce face obiectul prezentei acțiuni și imobilul din titlul de proprietate al autorului reclamanților, I.C.I., respectiv Contractul de vânzare-cumpărare nr. 38106 din 25 noiembrie 1941, întrucât, pe de o parte, pârâta-recurentă R.M. nu a invocat acest aspect în acțiunea în revendicare, în care a avut calitatea de intervenient, în al doilea rând, recurentul Municipiul București prin Primarul General nu contestă identitatea de imobil, iar în al treilea rând, această identitate a fost dovedită prin expertiza tehnică întocmită în apel. Prin acțiunea formulată la 13 aprilie 2009, petenta R.M. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., retractarea Deciziei civile nr. 477 din 11 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, întrucât este contrară dispozițiilor Deciziei civile nr. 2316 din 22 septembrie 1998 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 978 din 19 mai 2008. În motivarea cererii se arată că, în cadrul unui prim litigiu, cel soluționat prin Decizia civilă nr. 2316 din 22 septembrie 1998, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 2019/1998, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 978 din 19 mai 1999, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. 56/1999, instanțele de judecată au respins în mod irevocabil acțiunea în revendicare formulată de către reclamantul I.l.

(decedat pe parcursul soluționării litigiului, cu consecința introducerii în cauză a moștenitorilor I.I., I.N., I.S. și I.D.), în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București și SC A. SA și cu intervenienta M.R., privind revendicarea imobilului teren și construcție, situate în București, str. G., nr. 2. sector 2 (imobil cumpărat de către subsemnata în baza Legii nr. 112/1995 potrivit Contractului de vânzare-cumpărare nr. 178 din 28 septembrie 1996). În cadrul celui de-al doilea litigiu, ce a făcut obiectul dosarului nr. 23861/3/2005, soluționat irevocabil prin hotărârea atacată, s-a admis acțiunea în anulare formulată de către reclamanții I.I., I.D., I.S., I.I.

și I.L., în contradictoriu cu Municipiul București prin Primar General, SC A. SA și cu revizuenta, în baza Legii nr. 10/2001, având ca obiect anularea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 178 din 28 septembrie 1996 (prin care subsemnata a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului menționat la punctul anterior, în prezent numărul 2 bis). Analizând cererea de revizuire, Înalta Curte reține neîndeplinirea condițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ. pentru considerentele ce succed. Conform art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite în una și aceeași pricină, între aceleași persoane având aceeași calitate.

Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs. De asemenea, este necesar ca în instanța sesizată cu cea de-a doua acțiune să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat. Dacă cea de-a doua instanță a respins excepția autorității de lucru judecat, această apărare nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece s-ar opune tocmai puterea de lucru judecat din cea de-a doua hotărâre în care s-a dat o rezolvare respectivei excepții. În cauza de față, prin decizia ce se cere a fi retractată a fost analizat ca motiv de recurs greșita respingere a excepției autorității de lucru judecat dată de Decizia civilă nr. 2316 din 22 septembrie 1998 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 978/1999 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Astfel, instanța a reținut "că instanța de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 978/1999 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ea fiind un eveniment juridic viitor momentului semnării contractului în litigiu, nu putea fi invocat în aprecierea nulității actului". Aceeași instanță precizează că R.M. "putea invoca efectele Deciziei nr. 978/1999 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă (decizie ce a confirmat Decizia civilă nr. 2316 din 22 septembrie 1998 și față de care se apreciază contrarietatea cu decizia supusă revizuirii) în măsura în care ar fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare a acestei decizii". Cum prin cea de-a doua hotărâre a fost confirmată respingerea excepției prevăzute de art. 1201 C. civ., cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc.

civ. nu mai poate fi primit. Față de cele mai sus expuse apare ca fiind inutilă analiza celorlalte condiții impuse de lege pentru admisibilitatea acestui motiv de revizuire. Înalta Curte, pentru considerentele arătate, va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de R.M. împotriva Deciziei nr. 477 din 11 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2010.