ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 892/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 892/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 24 din 17 martie 2008,

Tribunalul Teleorman, secția civilă, a admis plângerea formulată de petenții R.P.D.

și P.P. împotriva dispoziției de respingere nr. 1729 din 9 noiembrie 2007, în

contradictoriu cu intimatul Primarul orașului Zimnicea, pe care a anulat-o și,

în consecință, a dispus ca Primarul orașului Zimnicea să emită o nouă

dispoziție de acordare a despăgubirilor pentru imobilele arătate în notificarea

din 20 mai 2005, în ce privește imobilul din Zimnicea, compus din clădire

(demolată) și teren în suprafață de 1.173 mp. (ocupat de alte construcții, în

conformitate cu Capitolul VII al Legii nr. 247/2005 modificate prin Legea nr. 10/2001).

În motivarea

sentinței, tribunalul a constatat că prin certificatul nr. 93 - 805 din 16

iulie 1996, eliberat de Arhivele Statului – filiala Teleorman, petenții au

făcut dovada că autorul lor R.P. a fost proprietarul bunurilor menționate în

notificare.

Prin Decizia nr. 477

din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul contestatorilor

împotriva sentinței menționate.

Prin Decizia nr. 2256

din 14 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a admis recursul declarat de contestatori împotriva deciziei menționate,

pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a constatat că decizia de apel nu se

fundamentează pe un material probator suficient, menit să confere cadrul legal

de soluționare a cauzei potrivit art. 10 sau 19 din Legea nr. 10/2001 și la a

căror incidență se referă recurenții.

Astfel, instanța a

reținut existența, alături de corpul de clădire preluat de stat, a încă cinci

corpuri noi de clădire, edificate în etape diferite, a căror arie desfășurată

depășește 100% aria vechii construcții, aplicând în consecință dispozițiile art.

19 din Legea nr. 10/2001, fără ca o atare concluzie să fie confirmată de

probele dosarului.

Expertiza efectuată

în cauză nu este în măsură să stabilească vechimea construcțiilor și nici nu

atestă suprafața desfășurată a celor cinci corpuri noi de clădire, pentru a

putea fi comparată cu aceea a vechii construcții și pentru a sprijini, astfel,

concluzia la care s-a ajuns de instanța de apel.

De asemenea, nu a

existat preocuparea instanței de a stabili destinația construcțiilor nou

edificate pe teren, în sensul dacă acestea sunt construcții anexe – ușoare,

susceptibile de demolare ori reprezintă componente ale policlinicii orășenești,

așa cum a afirmat intimata, dacă a existat autorizația legală pentru edificarea

acestora și dacă vechea construcție ce a aparținut autorilor reclamanților mai

există pe teren și destinația ce i-a fost dată.

Instanța a

concluzionat fără probe convingătoare, că terenul revendicat de reclamanți prin

procedura Legii nr. 10/2001 este afectat de amenajări de utilitate publică și

servituți legale, care fac imposibilă restituirea acestuia în natură.

Soluția instanței a

fost lipsită de orice suport probator, deoarece chiar expertiza la care face

trimitere nu face vorbire în conținutul său și nu evidențiază nici măcar în

schița de plan a imobilului, existența aleii carosabile de acces din str. V.Ț.

Se impunea pentru a

se putea aprecia posibilitatea restituirii în natură a terenului în viziunea art.

10 alin. (1) și (3) precum și a Normelor metodologice de aplicare a acestui

text de lege, efectuarea unei expertize care să evidențieze căile de acces

(aleile, servituțile, spațiile verzi) de pe teren, construcțiile subterane și

traseul acestora.

Numai în funcție de

concluziile expertizei care să identifice construcțiile de pe teren, potrivit

vechimii lor, aria desfășurată a construcțiilor noi față de acelea vechi, dacă

acesta din urmă există, destinația construcțiilor noi și edificarea lor în

temeiul autorizației, s-ar putea aprecia în privința posibilităților de

restituire în natură a acestora reclamanților.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 5310/2/2010, iar prin Decizia nr.

751 din 21 decembrie 2010 această instanță a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamanți.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că, î

n temeiul regulii generale de drept specialia

generalibus derogant, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 privitoare la

despăgubirea prin echivalent, au un caracter special, prioritar în aplicare,

față de prevederile care configurează regula restituirii în natură, cuprinsă în

art. 1 și 9 din lege.

În ceea

ce privește domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 19, acestea interzic

restituirea în natură a construcției vechi extinse cu noi corpuri a căror arie

desfășurată depășește cu 100% aria desfășurată inițial, singura condiție fiind

ca aceste noi corpuri să nu reprezinte corpuri suplimentare de sine stătătoare.

Nici

prevederea legală menționată, nici normele de explicitare a prevederilor legii,

din H.G. 250/2007, nu impun condiția autorizării corpurilor noi de clădire

edificate, prevederile nedistingând sub acest aspect, așa cum în mod expres

legiuitorul a înțeles să procedeze în privința art. 10 și 11 din lege.

Astfel,

în temeiul regulii juridice de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos

distinguere debemus, instanța a apreciat că nu poate impune, pentru incidența art.

19, condiția suplimentară a autorizării noilor corpuri.

În

privința terenurilor, art. 10 din lege (aplicabil naționalizării incidente în

cazul prezent) îngrădește posibilitatea obținerii terenului, în situația în

care el este ocupat de construcțiile noi autorizate sau este afectat de

servituți legale sau de amenajări de utilitate publică ale localităților urbane

și rurale, impunându-se mai multe precizări.

Astfel,

categoria primă de excepții, vizând ocuparea parțială sau totală a terenului,

cu construcții noi, autorizate privește atât acele situații în care noile

construcții autorizate s-au edificat în locul, în dezvoltarea sau chiar în

finalizarea vechilor construcții pentru care s-a dispus exproprierea, iar buna

lor funcționare nu este condiționată de afectarea terenului aferent, dar și

situația în care există teren liber, aferent, care deservește construcția

realizată, asigurând buna sa funcționare.

În acest

ultim caz, terenul aferent se include în suprafața ocupată de construcții noi,

autorizate, care nu se restituie potrivit prevederilor art. 10 alin. (2) din

lege

.

În

privința secundei categorii de excepții, cea a servituților legale, dincolo de

controversa legată de sfera lor în raport cu cele naturale, Curtea constată că

ele sunt acele servituți

constituite

în mod expres de către legiuitor, precum ar fi servitutea zidului, a șanțului

comun, servitutea de vedere.

Nu mai

puțin, în aceeași categorie, se includ și îngrădirile în interes edilitar si de

estetică urbană. Legea nr. 50/1991 stabilește îngrădiri pentru construcțiile

civile, industriale, agricole sau de orice altă natură, privind alinierea,

înălțimea și respectarea planului de sistematizare.

În

privința sintagmei amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și

rurale, ea trebuie definită prin raportare la dispozițiile art. 10 și art. 11

din Legea nr. 10/2001, precum și ale și art. 10.3 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, conform cărora se au în vedere acele suprafețe de

teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețe de teren supuse unor

amenajări destinate a servi nevoile comunității, inter alia căi de comunicație

(străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări

de spații verzi, în jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice,

piețe pietonale, parcări și altele.

Prin referire la această categorie de

excepții, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 menționate, prin teren

ocupat, nerestituibil în natură, se va înțelege așadar, terenul construit sau

afectat de amenajări de utilitate publică, care fie este afectat de căile de

acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), fie

este vizat de existența sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de

alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).

Aplicând toate aceste

considerente teoretice la speța dedusă judecății, Curtea a constatat că soluția

de respingere a restituirii în natură este întemeiată, în cauză fiind incidente

excepțiile de la principiul restituirii în natură, respectiv cea referitoare la

construirea de noi corpuri, a căror arie desfășurată depășește cu 100%, aria

vechii construcții, respectiv cea privitoare la afectarea acestui teren, de

amenajări de utilitate publică.

În primul rând,

Curtea a observat că prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și

Justiție a statuat cu putere de lucru judecat, incidența în cauză, a

dispozițiilor art. 19 din lege, anterior menționate. Astfel, instanța supremă a

arătat că în cauză, nu s-a realizat o expertiză care să ateste „suprafața

desfășurată a celor 5 corpuri noi de clădire, pentru a putea fi comparată cu

cea a vechii construcții, pentru a sprijini astfel, concluzia la care a ajuns

instanța de apel”, statuând în final, că „numai în funcție de concluziile

expertizei care va identifica construcțiile, (…) aria desfășurată a

construcțiilor noi față de cele vechi (…), se va putea aprecia în privința

posibilităților de restituire în natură”.

Astfel, contrar

susținerii apelanților, instanța supremă a impus în mod obligatoriu, conform

prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prin argumentele evocate,

instanței de rejudecare să analizeze, în funcție de situația de fapt

configurată de probe, incidența articolului menționat, neexcluzându-l așadar,

de plano, din algoritmul juridic prezent, cum apelanții au solicitat.

Dimpotrivă, din ansamblul considerentelor expuse în cadrul deciziei instanței

supreme, a rezultat obligativitatea analizării cererii de restituire prin

raportarea la două dispoziții legale incidente: art. 19 și art. 10 din Legea

10/2001.

În al doilea rând,

Curtea a observat că expertiza efectuată în rejudecarea apelului, de expertul

Osepeanu Cătălin, necontestată de părți, a atestat împrejurarea că din vechea

construcție, nu a mai rămas decât un perete în cadrul corpului C1 prezent (în

zona dinspre Str. R.) și pivnița din corpul C2, restul corpurilor fiind

construite ulterior preluării imobilului de către stat, în anul 1950. Expertul

a arătat concluzionând, faptul că dacă vechea construcție sau părți din acestea

(cu referire evidentă, la cele două părți anterior menționate de instanță) mai

există, ele sunt înglobate în actuala configurație edificată, nefiind însă

exclusă varianta ca de fapt, vechea construcție să fi fost demolată sau

transformată în totalitate în noua construcție.

Constatările acestui

expert specializat, confirmate de altfel, sub acest aspect, și de primul expert

desemnat în cauză, D.N., infirmă așadar, susținerile apelanților și ale

martorei D.O.M. (declarație – fila 81 primul dosar de apel), în sensul

subzistenței vechii construcții, nici una dintre aceste persoane neavând

cunoștințele de specialitate aferente unei astfel de aprecieri.

În continuare, Curtea

a observat că, în raport chiar de varianta cea mai favorabilă dintre cele

menționate, învederate de expertul O.C., respectiv cea a înglobării unor părți

din vechea construcție, în noua, același specialist a atestat pentru această

situație, împrejurarea că actuala suprafață construită desfășurată depășește cu

141% suprafața construită a construcției revendicate.

Având în vedere pe de

o parte, caracterul unitar al imobilului revendicat, imobil unde își desfășoară

activitatea SC U. SA Zimnicea, având ca unic asociat, Consiliul Local Zimnicea

și având ca obiect de activitate, colectarea deșeurilor nepericuloase (fila 105

dosar apel), societatea fiind firma de salubritate a orașului Zimnicea (fila

100 dosar apel), pe de altă parte, destinația efectivă a corpurilor nou

edificate, ele reprezentând conform constatărilor expertului (fila 100 dosar

apel), sediul administrativ al societății indicate, clădirile fiind ocupate de

birouri și de spațiile funcționale anexe ale acestora – arhivă, garaj, vestiar,

magazie imprimate, depozit, atelier întreținere, wc, și pe de altă parte,

materialele folosite pentru construirea lor (cărămizi, azbociment, grinzi,

sâmburi și centuri din beton, fundații din beton, pereți din zidărie de

cărămidă – cunoscută în domeniul construcțiilor, ca fiind cea mai rezistentă),

potrivit constatărilor expertului judiciar (filele 31-33 dosar apel), Curtea a

concluzionat că aceste corpuri noi, nu reprezintă corpuri suplimentare de sine

stătătoare, în sensul menționat de

art. 19 din Normele Metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. 250/2007.

Aceeași concluzie a

fost atestată și de expertul D.N., în pct. 3 la raportul suplimentar de

expertiză tehnică judiciară, care a ilustrat caracterul unitar al noii

construcții, precizând în mod expres, faptul că corpurile principale (C1 și C3

din schița releveu imobil de la fila 40 dosar apel) sunt configurate ca o

singură unitate, în vreme ce celelalte corpuri nu sunt unități distincte, de

sine stătătoare, având de fapt, funcție de anexe, ele asigurând

funcționalitatea imobilului (fila 89 primul dosar de apel). Această constatare

nu a fost infirmată prin noua expertiză efectuată în rejudecare.

De altfel, caracterul

unitar al imobilului, cu consecința juridică evocată, rezultă în mod pregnant

din cadrul planșei foto efectuate de expert, Curtea observând

proporționalitatea și armonia specifice oricărei părți dintr-un ansamblu, la

fiecare dintre corpurile realizate ulterior naționalizării (filele 44-47 dosar apel).

În consecință,

constatându-se pentru toate aceste argumente, neconfigurarea corpurilor noi în

corpuri suplimentare de sine stătătoare, în sensul normei juridice din

alineatul secund al art. 19 din Legea nr. 10/2001 și reiterând împrejurarea inexistenței

vreunei condiții de autorizare a edificării noilor corpuri, Curtea a constatat

că în cauză devine incident primul alineat al textului de lege în discuție,

care se constituie într-o excepție de la principiul restituirii în natură.

Așadar, în privința

construcției, soluția instanței de fond, de reparare a prejudiciului prin

echivalent, este legală și temeinică.

În ceea ce privește

terenul aferent construcției, Curtea a observat că în temeiul art. 10 din Legea

nr. 10/2001 republicată, devine incidentă situația de excepție a

imposibilității restituirii în natură, ca urmare a afectării sale de amenajări

de utilitate publică.

Astfel, în imobilul

respectiv, compus din construcții și teren în suprafață de 1241,15 mp (fila 67

dosar apel prim), față de 1173 mp (teren individualizat în certificatul din 16

iulie 1996 – fila 9 dosar fond), își desfășoară activitatea SC U. SA Zimnicea,

reprezentând societatea care asigură serviciile de salubritate ale orașului

respectiv. Singurul acționar al acestei societăți este Consiliul Local

Zimnicea.

Activitatea de

salubrizare a unei localități reprezintă o activitate de utilitate și interes

public, fiind absolut necesară pentru normala conviețuire a unei colectivități

umane. Așadar, amprenta acestui caracter al activității respective va configura

și ansamblurile care sunt folosite în cadrul activității, precum ar fi sediul

unității care efectuează această activitate. Ansamblul construcției existente

în litigiu include un atelier de întreținere, un depozit, un garaj, elemente

apreciate accesorii, strâns legate de activitatea de interes public de

salubrizare realizată.

Pe de altă parte, potrivit

raportului de expertiză efectuată în rejudecarea apelului, necontestat de

părți, în subfața terenului, se află trasee de apă și canalizare, realizându-se

implicit, legătura între construcția existentă și căminul de canalizare stradal

al utilității orășenești. De asemenea, expertul a arătat că nu este exclusă

posibilitatea ca utilități care deservesc în sistem integrat, ansamblul de

blocuri, să străbată terenul neconstruit al bunului în cauză, ca urmare a

excavării existente pe teren și a vecinătății imobilului în litigiu, cu

ansamblul de blocuri (fila 36 dosar apel).

Toate aceste elemente

configurează concluzia existenței pe terenul în litigiu, a unor amenajări de

utilitate publică, cu efectul juridic al imposibilității restituirii în natură.

În

privința aceluiași teren, Curtea a constatat în plus și faptul că modul de

configurare al terenului constituit în partea sa neconstruită, din aleea auto

și alei pietonale, precum și din mici spații verzi

- amenajări lipsite

de caracterul de utilitate publică - este destinat să deservească normalei

funcționări și puneri în valoare a imobilului construcție, dinamica societății

determinând și o anumită dezvoltare a câmpului de aplicație al acestor

amenajări, necesare în cazul unei persoane juridice, pentru realizarea cu

succes a obiectului său de activitate. Astfel, includerea unei alei auto și a

unor alei pietonale pentru utilajele, respectiv angajații societății, sunt

necesare pentru asigurarea unui flux civilizat în cadrul societății respective.

Din

această perspectivă, situația terenului afectat de amenajări care deservesc

construcția, pentru buna sa funcționare, este echivalentă situației terenului

ocupat de construcție.

Întrucât imobilul în

litigiu reprezintă un tot unitar, terenul deservind la rândul său, funcțional,

clădirile, astfel încât și pentru acest argument, Curtea a apreciat

imposibilitatea restituirii sale în natură, potrivit solicitării apelanților.

În consecință, în

temeiul tuturor acestor argumente expuse, soluția tribunalului de acordare de

măsuri reparatorii prin echivalent, a fost apreciată ca fiind corectă.

Instanța

de apel a apreciat, totodată, că o asemenea soluție nu încalcă nici art. 1 din

Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., în interpretarea conturată prin jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului nu garantează restituirea bunului în

natură, statuând principial că o reparație echitabilă a unui prejudiciu astfel

stabilit constă în acordarea unei indemnizații al cărei nivel să fie „în raport

rezonabil cu valoarea bunului în discuție”

.

Așadar, soluțiile

de restituire în natură sau prin echivalent, adoptate în temeiul legii

speciale, în anumite situații, reprezintă măsuri legislative de despăgubire

adoptate de legiuitor, în temeiul marjei sale de apreciere, astfel încât se

poate afirma întemeiat că acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și

nedispunerea restituirii în natură, nu determină o încălcare a dispozițiilor

Convenției Europene asupra Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale

și a protocoalelor sale adiționale, în special a art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție.

Curtea a apreciat

ca nefondat motivul de apel referitor la

neadministrarea probelor de către instanța de

fond, în pofida încuviințării lor. Astfel, la termenul de judecată din 17

martie 2008, petenții reprezentați de apărător au declarat că nu mai au cereri

de formulat, deși acest termen fusese stabilit pentru administrarea probelor

încuviințate la termenul de judecată din 18 februarie 2008.

Așadar,

pe de o parte, neadministrarea tuturor probelor încuviințate de către prima

instanță și în consecință, valorificarea la soluționarea cauzei, doar a înscrisurilor

atașate la dosarul cauzei, în prima faza procesuală, a avut ca temei

manifestarea de voință a petenților. Pe de altă parte, dat fiind caracterul

devolutiv al apelului, în prezenta cale de atac, inclusiv în prima sa judecare,

dar și în rejudecare, în aplicarea prevederilor art. 292 alin. (1) și art. 295

alin. (2) C. proc. civ., Curtea a încuviințat și administrat la solicitarea

apelanților, probele la care s-a făcut referire în motivele de apel, astfel că

nu se poate reține, în persoana acestora, o vătămare care să nu poată fi înlăturată

altfel decât prin anularea sentinței primei instanțe, a conchis instanța de

apel.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs, în termen legal, reclamanții R.P.D. și P.P., criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând, în esență, următoarele:

natură a construcției nu este posibilă, instanța de apel a făcut o greșită

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001,

deoarece nu sunt întrunite condițiile, prevăzute cumulativ, de acordare de

măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv corpurile noi să depășească 100%

din suprafața ocupată și, totodată, ca părțile să nu fi convenit altfel, în caz

contrar, restituirea în natură este obligatorie.

- Corpurile de clădire 1 și 3 există, în

integralitatea lor, în aceeași formă în care existau la momentul trecerii în

proprietatea statului, chiar dacă la acestea au fost adăugate corpuri noi, așa

cum rezultă din expertizele efectuate în cauză.

Instanța a preluat

greșit concluziile expertului judiciar desemnat: astfel, a reținut că nu au mai

rămas decât un perete în cadrul corpului C1 prezent (în zona dinspre str. R:) și

pivnița din corpul C2, restul corpurilor fiind construite ulterior preluării imobilului

de către stat, în anul 1950.

Or, expertul arată în

mod clar că două corpuri de clădire, C1 și C2, au fost edificate în anul 1930.

În privința corpului 1, este posibil ca o parte să fi fost edificată în jurul

anului 1960. Expertul nuanțează momentul edificării unei laturi a acestui corp,

cea mai mică de 71,35 din totalul de 238,34 mp, prin folosirea cuvântului

„posibil”, fără a putea preciza cu exactitate data edificării.

Plecând de la

sintagme care nu dau caracter indubitabil constatărilor expertului, instanța a înlăturat

proba testimonială administrată în cauză; or, atât timp cât aceasta nu a fost combătută

cu alt mijloc de probă care să îi răstoarne în mod neechivoc autenticitatea, instanța

nu putea aprecia că atât reclamanții, cât și martora, care cunoșteau vechiul

amplasament, nu ar fi în măsură să aprecieze dacă vechea construcție mai există

sau nu.

- Instanța a reținut

greșit că imobilul revendicat ar avea un caracter unitar, din constatările

expertului rezultând că doar corpurile vechi de clădire au destinația de

birouri, cele noi fiind fie garaje, magazie sau WC, ori clădire pentru servicii

conexe - C3.

De altfel, instanța

de apel a conturat concluzia caracterului unitar al imobilului doar pe baza

planșei foto efectuate de expert, căreia i s-a acordat, așadar, o valoare

probatorie exagerată, iar armonia și proporționalitatea ansamblului constructiv,

sesizate de către instanță, nu au nicio relevanță, restituirea în natură analizându-se

pe baza altor criterii decât cele estetice.

argumentarea instanței potrivit căreia autorizarea construcțiilor nu era

necesară, din moment ce această condiție reiese din interpretarea per a

contrario a textului art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, pentru

ca o construcție să nu fie restituită, ea trebuie să fi fost ridicată în baza unei

autorizații de construcție; or, în speță, construcțiile noi nu au fost

realizate în baza unei autorizații de construcție, aspect recunoscut chiar de

cel ce utilizează în prezent imobilul.

a apreciat că terenul nu poate fi restituit în natură, în temeiul art. 10 din

Legea nr. 10/2001, ca urmare a afectării sale de amenajări de utilitate publică,

considerând că activitatea de salubrizare a unei localități are caracter de

utilitate și interes public.

Faptul că în această

clădire funcționează SC U. SA Zimnicea nu înseamnă că respectiva clădire a

devenit de utilitate și interes public, în sensul art. 10.3 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, au susținut recurenții.

traseelor de apă și canalizare, instanța a preluat greșit din raportul de

expertiză, deoarece expertul a intenționat să arate că în curte se află rețele

de utilități, care deservesc imobilul, ceea ce este firesc, însa acest tip de

utilități nu împiedică restituirea în natură. Expertul arată că este posibil să

existe și unele utilități care să deservească blocurile din zonă, însa nu au

fost aduse dovezi în acest sens, el făcând doar presupuneri.

Or, presupunerile

expertului, în lipsa dovezilor concrete, nu pot reprezenta fundament pentru o

hotărâre judecătorească, astfel încât argumentarea instanței, în sensul

existenței unor amenajări de utilitate publică, se bazează pe simple speculații.

Mai mult, instanța de

apel adaugă la lege, prin aprecierea că modul de configurare al terenului, în

partea sa neconstruită, cu alee auto și alei pietonale, precum și mici spații

verzi - amenajări lipsite de caracterul de utilitate publică - este destinat să

deservească normalei funcționări și puneri în valoare a imobilului construcție.

Un asemenea motiv de

respingere a cererii de restituire în natură a terenului nu este prevăzut de

Legea nr. 10/2001, ca, de altfel, nici concluzia că situația terenului afectat

de amenajări care deservesc construcția, pentru buna sa funcționare, este

echivalentă situației terenului ocupat de construcție, instanța substituindu-se

din nou legiuitorului și interpretând greșit legea.

Recurenții au arătat

că sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului, iar jurisprudența C.E.D.O.

invocată de instanța de apel nu are nicio legătură cu speța.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat.

îndreptățiți la restituirea în natură a întregului imobil situat în orașul

Zimnicea, str. V.Ț. (fostă Cooperației nr. 52 bis), jud. Teleorman, inclusiv a

celor cinci corpuri de clădire la adresa poștală menționată, recurenții –

reclamanți nu au contestat incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 din Legea

nr. 10/2001, reținută de către instanța de apel.

Dimpotrivă, au pornit

de la premisa aplicabilității acestei norme, dată fiind împrejurarea că au fost

edificate noi corpuri, față de cele aflate în compunerea imobilului la momentul

preluării de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950.

În acest context,

urmează a se verifica modul de aplicare, de către instanța de apel, a acestor

prevederi legale, din perspectiva cazului de recurs descris de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Critica referitoare

la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001

se întemeiază pe o altă situație de fapt decât cea reținută prin decizia

recurată.

Astfel, recurenții

pretind, contrar constatărilor instanței de apel, că două corpuri de clădire,

C1 și C3, există, în integralitatea lor, în aceeași formă în care existau la

momentul trecerii în proprietatea statului, iar acest fapt ar fi confirmat de

către raportul de expertiză construcții întocmit în cauză, ale cărui concluzii

au fost preluate greșit de către instanță, precum și de către martorii audiați,

ale căror declarații au fost ignorate în cauză.

Se constată că

susținerile recurenților privind denaturarea constatărilor expertului judiciar

desemnat de către instanța de apel sunt nereale, motivarea deciziei recurate

reflectând întocmai conținutul raportului de expertiză tehnică (file 29 – 51

dosar apel).

Expertul a constatat

că C1 a fost edificat, posibil, în două etape, o zonă în jurul anului 1960 –

așadar, după naționalizare - iar o alta, în jurul anului 1930, lucru constatat

și în cazul corpului C2, a cărui infrastructură a fost realizată în jurul

anului 1930, iar suprastructura, în anii 1980, în timp ce corpul C3 a fost

construit în jurul anului 1970.

Expertul a răspuns

obiectivului fixat de instanță, relativ la împrejurarea dacă vechea construcție,

compusă din trei corpuri, ce a aparținut autorului reclamanților, mai există pe

teren, arătând că este posibil ca părți din construcție să mai existe ca atare,

dar, în opinia sa, analizând aspectele constructiv – arhitecturale ale

imobilului, clădirile care au aparținut autorului reclamanților au fost

demolate integral ori, cel mult, au fost înglobate aproape în totalitate în

noile construcții.

Chiar în primul caz,

apreciază expertul, suprafața ocupată de noile construcții (474 mp) o depășește

cu 141% pe cea a vechilor clădiri (197 mp, menționată în procesul – verbal

încheiat de membrii comisiei Sfatului popular al orașului Zimnicea privind

imobilele naționalizate – fila 9 dosar fond).

Se constată că dubiul

exprimat de către expert în privința continuității construcțiilor autorului

reclamanților nu poate fi valorificat în sensul pretins de către recurenți,

respectiv al existenței unor corpuri vechi în integralitatea lor, întrucât abia

în acest caz s-ar ajunge la denaturarea constatărilor specialistului.

Expertul a evaluat

două ipoteze viabile, opinând pentru varianta demolării totale ori cvasi-totale

a vechilor construcții dar, chiar dacă s-ar accepta ipoteza continuității unei

părți din construcții, a arătat că suprafața noilor construcții depășește cu

mai mult de 100% suprafața vechilor construcții.

Ca atare,

incertitudinea la care se referă recurenții în motivarea căii de atac ar putea

conduce doar la acceptarea variantei înglobării vechii construcții în cele

edificate după naționalizare, în niciun caz la constatarea existenței unor

corpuri din vechea construcție, în integralitate, în starea anterioară

preluării imobilului de către stat.

Se constată că instanța

de apel nu numai că nu a denaturat constatările expertului, însă le-a

valorificat în mod corespunzător în analiza cerințelor de aplicare a dispozițiilor

art. 19 din Legea nr. 10/2001, arătând și motivele pentru care a înlăturat

declarația martorei propuse de către reclamanți.

Situația de fapt

astfel stabilită nu poate fi reevaluată de către această instanță de recurs,

ale cărei atribuții sunt circumscrise expres cercetării legalității deciziei,

din perspectiva cazurilor descrise de art. 304 C. proc. civ., nu și a

temeiniciei acesteia, inclusiv prin prisma modului de analiză a probatoriului administrat.

Ca atare, pe baza

situației de fapt arătate anterior, în mod corect, instanța de apel a conchis în

sensul întrunirii cerințelor de aplicare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Se constată, de

altfel, că, prin aceste motive de recurs, recurenții tind la restituirea în

natură în totalitate a construcțiilor existente la adresa poștală actuală din

str. V.Ț.

În aplicarea art. 19

din lege, într-un singur caz ar fi posibilă restituirea în natură a

construcțiilor și a terenului pe care se află acestea, anume în ipoteza

prevăzută de alin. (2), atunci când imobilului preluat de către stat i-au

fost adăugate, pe

orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, corpuri suplimentare

de sine stătătoare.

Or, recurenții nu au negat

că ar fi vorba despre construcții noi și nici nu au infirmat aprecierea instanței

de apel în sensul că, după preluarea imobilului de către stat, nu s-au edificat

corpuri suplimentare

de sine stătătoare. Pentru acest motiv, sunt, în același timp, lipsite de

relevanță referirile recurenților la aprecierea instanței de apel privind

caracterul unitar al imobilului, câtă vreme aceștia nu au criticat însăși

concluzia conturată de instanță pe baza acestei aprecieri, respectiv inexistența

unor corpuri suplimentare de sine stătătoare.

Ca atare, cercetând

unica ipoteză rămasă, aceea din alin. (1) al aceluiași art. 19, instanța de

apel a constatat că aria desfășurată a noilor corpuri însumează peste 100% din

aria desfășurată inițial, astfel încât, în mod corect, a conchis în sensul

imposibilității

restituirii în natură a construcțiilor existente, cu atât mai mult a terenului

pe care acestea se află.

Deși s-au referit și

la cea de-a doua condiție prevăzută de art. 19 alin. (1), aceea a unei

eventualei înțelegeri a părților în alt sens decât cel prevăzut de legiuitor,

respectiv în sensul restituirii în natură, recurenții nu au dezvoltat susțineri

pe acest aspect și nu au pretins existența unui acord pentru restituirea în

natură a construcțiilor.

În consecință,

criticile recurenților referitoare la restituirea în natură a construcțiilor sunt

nefondate și urmează a fi înlăturate.

expusă nu este alterată de împrejurarea că instanța de apel nu a cercetat dacă

noile construcții au fost sau nu autorizate.

Dispozițiile art. 19

din Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii

în ipoteze particulare, strict descrise de legiuitor.

Având caracterul unor

situații de excepție, norma de reglementare este de strictă interpretare și

aplicare, cu referire la cazurile și condițiile expres prevăzute, a căror

extindere, prin analogie cu alte ipoteze reglementate în același act normativ,

ar echivala cu o adăugire nepermisă la lege.

Legiuitorul, prin art.

19, nu a condiționat acordarea măsurilor reparatorii anume prevăzute de autorizarea

construcțiilor noi, o atare cerință nefiind prevăzută în cuprinsul normei.

Ori de câte ori a

intenționat valorificarea unei asemenea condiții pentru recunoașterea unui

anumit tip de măsuri reparatorii, legiuitorul a exprimat această intenție printr-o

formulare expresă și neechivocă a normei, astfel cum este cazul, de exemplu, al

art. 10 alin. (2), (3) sau (5), în care se face explicit referire la cerința

autorizării construcțiilor, ca impediment la restituirea în natură.

Întrucât art. 19 nu

prevede aceeași cerință în situațiile expres reglementate, nu s-ar putea adăuga

la lege prin cercetarea împrejurării autorizării construcțiilor din prezenta

cauză, referirile recurenților la alte norme care conțin explicit atare

condiție, precum art. 10, fiind lipsite de relevanță în context.

Drept urmare, în mod

corect, instanța de apel a apreciat că existența ori inexistența autorizației

de construire la momentul realizării construcțiilor noi de către stat nu

interesează prezenta cauză, susținerile recurenților pe acest aspect nefiind

fondate.

privește terenul aflat la adresa poștală din str. V.Ț., pentru determinarea

naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților, trebuie distins între

terenul ocupat de construcții – care au făcut obiectul motivelor de recurs

analizate la pct. 1 și 2 din prezentele considerente - și cel liber de

construcții.

În privința terenului

pe care se află construcțiile, s-a arătat deja, la pct. 1 din considerente, că

incidența art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, constatată în cauză, pentru

argumentele arătate, conduce la imposibilitatea restituirii în natură atât a

construcțiilor care au determinat aplicarea normei în discuție, cât și a

terenului pe care acestea sunt amplasate.

Prevăzând acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent pentru ipoteza realizării de construcții

noi, care se încadrează în prevederile art. 19 alin. (1), legiuitorul nu a

distins între diferitele părți ce compun imobilul de care se preocupă

legiuitorul, respectiv între construcții și terenul pe care acestea sunt

situate, astfel încât o unică măsură reparatorie trebuie acordată pentru

întregul imobil ce intră sub incidența art. 19 alin. (1) din lege.

De altfel, chiar și

în ipotezele reglementate de art. 10, atunci când este vorba despre construcții

noi, legiuitorul a prevăzut, ca regulă, tot acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent.

Fiind întrunită în

cauză situația particulară prevăzută de art. 19, nu se poate face aplicarea

dispozițiilor art. 10 în privința terenului ocupat de construcțiile vizate de art.

19 alin. (1). Aceasta ar însemna verificarea, implicit, a situațiilor de

excepție de la regula acordării de măsuri reparatorii în echivalent, care vizează,

în art. 10, cerințe suplimentare referitoare la construcțiile noi, ce nu sunt prevăzute

și de norma incidentă în cauză, respectiv art. 19 alin. (1).

Or, atare operațiune

ar echivala cu o adăugire nepermisă la lege (corelația dintre art. 10 și art. 19

alin. (1) a fost analizată la pct. 2 din prezentele considerente), cu

consecința că nu este incident art. 10 în speță.

Aplicarea normei

reprezentate de art. 19 alin. (1), astfel cum a fost interpretată anterior,

este suficientă pentru constatarea imposibilității restituirii în natură a

terenului pe care se află construcțiile noi, motiv pentru care este lipsită de

relevanță activitatea de interes public desfășurată de societatea de

salubritate a municipiului Zimnicea, SC U. SA, care ocupă imobilul în litigiu,

nefiind incident art. 10 alin. (2), care se referă la amenajări de utilitate

publică.

În consecință, în mod

corect, instanța de apel a apreciat în sensul imposibilității restituirii în

natură a terenului pe care se află construcțiile noi, pentru considerentele

expuse anterior, de natură a le substitui pe cele din decizia recurată, în

susținerea soluției legal adoptate în apel.

terenul neconstruit, instanța de apel a cercetat condițiile de aplicare a

dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a normei corespondente

din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.

10/2001.

Acest mod de analiză

este corect, întrucât terenul neconstruit nu intră în sfera de incidență a

prevederilor art. 19 alin. (1) din lege, astfel cum s-a arătat prin

considerentele expuse anterior, iar recurenții nu au contestat aplicabilitatea

dispozițiilor menționate, dimpotrivă, s-au raportat la conținutul acestora în

criticile formulate.

Nu se pune problema

aplicării în cauză a prevederilor art. 11 din lege, întrucât imobilul nu a fost

preluat de către stat prin expropriere, ci în baza Decretului nr. 92/1950.

Mai mult, incidența art.

10 este tranșată prin Decizia de casare nr. 2256 din 14 aprilie 2010 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclul procesual anterior.

Prin acea decizie,

s-a dispus efectuarea unei expertize care să evidențieze căile de acces (alei,

servituți, spații verzi) aflătoare pe teren, construcțiile subterane și traseul

acestora, pentru a se putea aprecia posibilitatea restituirii în natură a

terenului în viziunea art. 10 alin. (1) și (3), precum și a normelor

metodologice corespondente.

Se constată că prin

decizia de casare a fost dezlegată chestiunea caracterului de amenajări de

utilitate publică, în înțelesul legii, a elementelor expres menționate de

Înalta Curte, indicațiile date instanței de rejudecare vizând exclusiv administrarea

de probatorii necesare stabilirii corecte a situației de fapt, în condițiile în

care expertiza pe care se bazase instanța de apel din ciclul procesual anterior

nu evidențiase calea carosabilă de acces, a cărei existență a fost pretinsă.

Prin motivele de

recurs, nu s-a susținut că instanța de rejudecare nu ar fi respectat indicațiile

și dezlegările în fapt și în drept conținute în decizia de casare, mai mult, în

fața instanței de rejudecare a apelului, reclamanții au solicitat efectuarea

unei expertize cu obiective corespunzând indicațiilor date de instanța de

casare, acceptând, fără obiecțiuni, dispoziția curții de apel de efectuare în

cauză a unei expertize specialitatea construcții.

Ca atare, nu pot fi

primite motivele de recurs prin care se critică fundamentarea deciziei recurate

pe concluziile raportului de expertiză, în condițiile în care recurenții înșiși

au înțeles să se prevaleze, în considerarea deciziei de casare, de proba cu

expertiză.

Reclamanții aveau

posibilitatea de a solicita probe suplimentare pentru determinarea situației

amenajărilor de utilitate publică aflate pe teren, de natură să confirme sau să

infirme constatările expertului, valorificate prin decizia recurată, ceea ce nu

s-a întâmplat în cauză, context în care criticarea deciziei de apel pentru

argumentul că aceasta s-a întemeiat pe concluziile raportului de expertiză, ce

nu au fost confirmate de autoritățile publice locale, echivalează cu invocarea

propriei culpe procesuale, finalitate inadmisibilă, în aplicarea art. 108 alin.

ultim C. proc. civ.

O aplicație a

principiului general de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria

turpitudine se regăsește chiar în materia probelor, consacrat fiind de

dispozițiile art. 129 alin. (5)

1

C. proc. civ., în conformitate cu

care părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din

oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii

(normă introdusă prin Legea nr. 202/2010, în vigoare la momentul declarării

căii de atac a recursului).

De altfel, se contată

că recurenții nu contestă existența pe teren a aleilor de acces, carosabilă și

pietonală, și nici a traseelor de apă și canalizare, al căror caracter de

amenajări de utilitate publică a fost dezlegat prin decizia de casare, astfel

cum s-a arătat anterior.

Recurenții susțin

doar, în privința rețelelor de utilități subterane, că nu împiedică restituirea

în natură.

Or, această susținere

contrazice prevederile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ce le includ explicit în

categoria amenajărilor de utilitate publică a căror prezență conduce la

acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, fără vreo distincție în ceea ce

privește destinația acestora, anume dacă deservesc doar imobilul în litigiu sau

și alte imobile din zonă.

Aceste considerente

sunt suficiente pentru conturarea legalității deciziei de apel pronunțate în

cauză, fiind, așadar, fără relevanță faptul că instanța de apel a reținut și

alte argumente, criticate de către recurenți, referitoare la caracterul necesar

al amenajărilor existente pe teren pentru normala funcționare și punere în

valoare a imobilului construcție.

Față de cele expuse,

în mod corect, instanța de apel a apreciat că nu este posibilă nici restituirea

în natură a terenului liber de construcții, dar ocupat cu amenajări de

utilitate publică.

În consecință, Înalta

Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții R.P.D. și P.P. împotriva Deciziei nr. 751/ A

din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 februarie 2012.