ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 892/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 24 din 17 martie 2008, Tribunalul Teleorman, secția civilă, a admis plângerea formulată de petenții R.P.D. și P.P. împotriva dispoziției de respingere nr. 1729 din 9 noiembrie 2007, în contradictoriu cu intimatul Primarul orașului Zimnicea, pe care a anulat-o și, în consecință, a dispus ca Primarul orașului Zimnicea să emită o nouă dispoziție de acordare a despăgubirilor pentru imobilele arătate în notificarea din 20 mai 2005, în ce privește imobilul din Zimnicea, compus din clădire (demolată) și teren în suprafață de 1.173 mp. (ocupat de alte construcții, în conformitate cu Capitolul VII al Legii nr. 247/2005 modificate prin Legea nr. 10/2001).

În motivarea sentinței, tribunalul a constatat că prin certificatul nr. 93 - 805 din 16 iulie 1996, eliberat de Arhivele Statului – filiala Teleorman, petenții au făcut dovada că autorul lor R.P. a fost proprietarul bunurilor menționate în notificare. Prin Decizia nr. 477 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul contestatorilor împotriva sentinței menționate. Prin Decizia nr. 2256 din 14 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de contestatori împotriva deciziei menționate, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a constatat că decizia de apel nu se fundamentează pe un material probator suficient, menit să confere cadrul legal de soluționare a cauzei potrivit art. 10 sau 19 din Legea nr. 10/2001 și la a căror incidență se referă recurenții. Astfel, instanța a reținut existența, alături de corpul de clădire preluat de stat, a încă cinci corpuri noi de clădire, edificate în etape diferite, a căror arie desfășurată depășește 100% aria vechii construcții, aplicând în consecință dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, fără ca o atare concluzie să fie confirmată de probele dosarului. Expertiza efectuată în cauză nu este în măsură să stabilească vechimea construcțiilor și nici nu atestă suprafața desfășurată a celor cinci corpuri noi de clădire, pentru a putea fi comparată cu aceea a vechii construcții și pentru a sprijini, astfel, concluzia la care s-a ajuns de instanța de apel.

De asemenea, nu a existat preocuparea instanței de a stabili destinația construcțiilor nou edificate pe teren, în sensul dacă acestea sunt construcții anexe – ușoare, susceptibile de demolare ori reprezintă componente ale policlinicii orășenești, așa cum a afirmat intimata, dacă a existat autorizația legală pentru edificarea acestora și dacă vechea construcție ce a aparținut autorilor reclamanților mai există pe teren și destinația ce i-a fost dată. Instanța a concluzionat fără probe convingătoare, că terenul revendicat de reclamanți prin procedura Legii nr. 10/2001 este afectat de amenajări de utilitate publică și servituți legale, care fac imposibilă restituirea acestuia în natură. Soluția instanței a fost lipsită de orice suport probator, deoarece chiar expertiza la care face trimitere nu face vorbire în conținutul său și nu evidențiază nici măcar în schița de plan a imobilului, existența aleii carosabile de acces din str. V.Ț.

Se impunea pentru a se putea aprecia posibilitatea restituirii în natură a terenului în viziunea art. 10 alin. (1) și (3) precum și a Normelor metodologice de aplicare a acestui text de lege, efectuarea unei expertize care să evidențieze căile de acces (aleile, servituțile, spațiile verzi) de pe teren, construcțiile subterane și traseul acestora. Numai în funcție de concluziile expertizei care să identifice construcțiile de pe teren, potrivit vechimii lor, aria desfășurată a construcțiilor noi față de acelea vechi, dacă acesta din urmă există, destinația construcțiilor noi și edificarea lor în temeiul autorizației, s-ar putea aprecia în privința posibilităților de restituire în natură a acestora reclamanților.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. 5310/2/2010, iar prin Decizia nr. 751 din 21 decembrie 2010 această instanță a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, î n temeiul regulii generale de drept specialia generalibus derogant, dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 privitoare la despăgubirea prin echivalent, au un caracter special, prioritar în aplicare, față de prevederile care configurează regula restituirii în natură, cuprinsă în art. 1 și 9 din lege. În ceea ce privește domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 19, acestea interzic restituirea în natură a construcției vechi extinse cu noi corpuri a căror arie desfășurată depășește cu 100% aria desfășurată inițial, singura condiție fiind ca aceste noi corpuri să nu reprezinte corpuri suplimentare de sine stătătoare.

Nici prevederea legală menționată, nici normele de explicitare a prevederilor legii, din H.G. 250/2007, nu impun condiția autorizării corpurilor noi de clădire edificate, prevederile nedistingând sub acest aspect, așa cum în mod expres legiuitorul a înțeles să procedeze în privința art. 10 și 11 din lege. Astfel, în temeiul regulii juridice de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, instanța a apreciat că nu poate impune, pentru incidența art. 19, condiția suplimentară a autorizării noilor corpuri. În privința terenurilor, art. 10 din lege (aplicabil naționalizării incidente în cazul prezent) îngrădește posibilitatea obținerii terenului, în situația în care el este ocupat de construcțiile noi autorizate sau este afectat de servituți legale sau de amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, impunându-se mai multe precizări.

Astfel, categoria primă de excepții, vizând ocuparea parțială sau totală a terenului, cu construcții noi, autorizate privește atât acele situații în care noile construcții autorizate s-au edificat în locul, în dezvoltarea sau chiar în finalizarea vechilor construcții pentru care s-a dispus exproprierea, iar buna lor funcționare nu este condiționată de afectarea terenului aferent, dar și situația în care există teren liber, aferent, care deservește construcția realizată, asigurând buna sa funcționare.

În acest ultim caz, terenul aferent se include în suprafața ocupată de construcții noi, autorizate, care nu se restituie potrivit prevederilor art. 10 alin. (2) din lege . În privința secundei categorii de excepții, cea a servituților legale, dincolo de controversa legată de sfera lor în raport cu cele naturale, Curtea constată că ele sunt acele servituți constituite în mod expres de către legiuitor, precum ar fi servitutea zidului, a șanțului comun, servitutea de vedere. Nu mai puțin, în aceeași categorie, se includ și îngrădirile în interes edilitar si de estetică urbană. Legea nr. 50/1991 stabilește îngrădiri pentru construcțiile civile, industriale, agricole sau de orice altă natură, privind alinierea, înălțimea și respectarea planului de sistematizare.

În privința sintagmei amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, ea trebuie definită prin raportare la dispozițiile art. 10 și art. 11 din Legea nr. 10/2001, precum și ale și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform cărora se au în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, inter alia căi de comunicație (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi, în jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale, parcări și altele.

Prin referire la această categorie de excepții, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 menționate, prin teren ocupat, nerestituibil în natură, se va înțelege așadar, terenul construit sau afectat de amenajări de utilitate publică, care fie este afectat de căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), fie este vizat de existența sau utilizarea unor amenajări subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru). Aplicând toate aceste considerente teoretice la speța dedusă judecății, Curtea a constatat că soluția de respingere a restituirii în natură este întemeiată, în cauză fiind incidente excepțiile de la principiul restituirii în natură, respectiv cea referitoare la construirea de noi corpuri, a căror arie desfășurată depășește cu 100%, aria vechii construcții, respectiv cea privitoare la afectarea acestui teren, de amenajări de utilitate publică.

În primul rând, Curtea a observat că prin decizia de casare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat cu putere de lucru judecat, incidența în cauză, a dispozițiilor art. 19 din lege, anterior menționate. Astfel, instanța supremă a arătat că în cauză, nu s-a realizat o expertiză care să ateste „suprafața desfășurată a celor 5 corpuri noi de clădire, pentru a putea fi comparată cu cea a vechii construcții, pentru a sprijini astfel, concluzia la care a ajuns instanța de apel”, statuând în final, că „numai în funcție de concluziile expertizei care va identifica construcțiile, (…) aria desfășurată a construcțiilor noi față de cele vechi (…), se va putea aprecia în privința posibilităților de restituire în natură”.

Astfel, contrar susținerii apelanților, instanța supremă a impus în mod obligatoriu, conform prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prin argumentele evocate, instanței de rejudecare să analizeze, în funcție de situația de fapt configurată de probe, incidența articolului menționat, neexcluzându-l așadar, de plano, din algoritmul juridic prezent, cum apelanții au solicitat. Dimpotrivă, din ansamblul considerentelor expuse în cadrul deciziei instanței supreme, a rezultat obligativitatea analizării cererii de restituire prin raportarea la două dispoziții legale incidente: art. 19 și art. 10 din Legea 10/2001.

În al doilea rând, Curtea a observat că expertiza efectuată în rejudecarea apelului, de expertul Osepeanu Cătălin, necontestată de părți, a atestat împrejurarea că din vechea construcție, nu a mai rămas decât un perete în cadrul corpului C1 prezent (în zona dinspre Str. R.) și pivnița din corpul C2, restul corpurilor fiind construite ulterior preluării imobilului de către stat, în anul 1950. Expertul a arătat concluzionând, faptul că dacă vechea construcție sau părți din acestea (cu referire evidentă, la cele două părți anterior menționate de instanță) mai există, ele sunt înglobate în actuala configurație edificată, nefiind însă exclusă varianta ca de fapt, vechea construcție să fi fost demolată sau transformată în totalitate în noua construcție.

Constatările acestui expert specializat, confirmate de altfel, sub acest aspect, și de primul expert desemnat în cauză, D.N., infirmă așadar, susținerile apelanților și ale martorei D.O.M. (declarație – fila 81 primul dosar de apel), în sensul subzistenței vechii construcții, nici una dintre aceste persoane neavând cunoștințele de specialitate aferente unei astfel de aprecieri. În continuare, Curtea a observat că, în raport chiar de varianta cea mai favorabilă dintre cele menționate, învederate de expertul O.C., respectiv cea a înglobării unor părți din vechea construcție, în noua, același specialist a atestat pentru această situație, împrejurarea că actuala suprafață construită desfășurată depășește cu 141% suprafața construită a construcției revendicate.

Având în vedere pe de o parte, caracterul unitar al imobilului revendicat, imobil unde își desfășoară activitatea SC U. SA Zimnicea, având ca unic asociat, Consiliul Local Zimnicea și având ca obiect de activitate, colectarea deșeurilor nepericuloase (fila 105 dosar apel), societatea fiind firma de salubritate a orașului Zimnicea (fila 100 dosar apel), pe de altă parte, destinația efectivă a corpurilor nou edificate, ele reprezentând conform constatărilor expertului (fila 100 dosar apel), sediul administrativ al societății indicate, clădirile fiind ocupate de birouri și de spațiile funcționale anexe ale acestora – arhivă, garaj, vestiar, magazie imprimate, depozit, atelier întreținere, wc, și pe de altă parte, materialele folosite pentru construirea lor (cărămizi, azbociment, grinzi, sâmburi și centuri din beton, fundații din beton, pereți din zidărie de cărămidă – cunoscută în domeniul construcțiilor, ca fiind cea mai rezistentă), potrivit constatărilor expertului judiciar (filele 31-33 dosar apel), Curtea a concluzionat că aceste corpuri noi, nu reprezintă corpuri suplimentare de sine stătătoare, în sensul menționat de art. 19 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

250/2007. Aceeași concluzie a fost atestată și de expertul D.N., în pct. 3 la raportul suplimentar de expertiză tehnică judiciară, care a ilustrat caracterul unitar al noii construcții, precizând în mod expres, faptul că corpurile principale (C1 și C3 din schița releveu imobil de la fila 40 dosar apel) sunt configurate ca o singură unitate, în vreme ce celelalte corpuri nu sunt unități distincte, de sine stătătoare, având de fapt, funcție de anexe, ele asigurând funcționalitatea imobilului (fila 89 primul dosar de apel). Această constatare nu a fost infirmată prin noua expertiză efectuată în rejudecare. De altfel, caracterul unitar al imobilului, cu consecința juridică evocată, rezultă în mod pregnant din cadrul planșei foto efectuate de expert, Curtea observând proporționalitatea și armonia specifice oricărei părți dintr-un ansamblu, la fiecare dintre corpurile realizate ulterior naționalizării (filele 44-47 dosar apel).

În consecință, constatându-se pentru toate aceste argumente, neconfigurarea corpurilor noi în corpuri suplimentare de sine stătătoare, în sensul normei juridice din alineatul secund al art. 19 din Legea nr. 10/2001 și reiterând împrejurarea inexistenței vreunei condiții de autorizare a edificării noilor corpuri, Curtea a constatat că în cauză devine incident primul alineat al textului de lege în discuție, care se constituie într-o excepție de la principiul restituirii în natură. Așadar, în privința construcției, soluția instanței de fond, de reparare a prejudiciului prin echivalent, este legală și temeinică. În ceea ce privește terenul aferent construcției, Curtea a observat că în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001 republicată, devine incidentă situația de excepție a imposibilității restituirii în natură, ca urmare a afectării sale de amenajări de utilitate publică.

Astfel, în imobilul respectiv, compus din construcții și teren în suprafață de 1241,15 mp (fila 67 dosar apel prim), față de 1173 mp (teren individualizat în certificatul din 16 iulie 1996 – fila 9 dosar fond), își desfășoară activitatea SC U. SA Zimnicea, reprezentând societatea care asigură serviciile de salubritate ale orașului respectiv. Singurul acționar al acestei societăți este Consiliul Local Zimnicea. Activitatea de salubrizare a unei localități reprezintă o activitate de utilitate și interes public, fiind absolut necesară pentru normala conviețuire a unei colectivități umane. Așadar, amprenta acestui caracter al activității respective va configura și ansamblurile care sunt folosite în cadrul activității, precum ar fi sediul unității care efectuează această activitate.

Ansamblul construcției existente în litigiu include un atelier de întreținere, un depozit, un garaj, elemente apreciate accesorii, strâns legate de activitatea de interes public de salubrizare realizată. Pe de altă parte, potrivit raportului de expertiză efectuată în rejudecarea apelului, necontestat de părți, în subfața terenului, se află trasee de apă și canalizare, realizându-se implicit, legătura între construcția existentă și căminul de canalizare stradal al utilității orășenești. De asemenea, expertul a arătat că nu este exclusă posibilitatea ca utilități care deservesc în sistem integrat, ansamblul de blocuri, să străbată terenul neconstruit al bunului în cauză, ca urmare a excavării existente pe teren și a vecinătății imobilului în litigiu, cu ansamblul de blocuri (fila 36 dosar apel).

Toate aceste elemente configurează concluzia existenței pe terenul în litigiu, a unor amenajări de utilitate publică, cu efectul juridic al imposibilității restituirii în natură. În privința aceluiași teren, Curtea a constatat în plus și faptul că modul de configurare al terenului constituit în partea sa neconstruită, din aleea auto și alei pietonale, precum și din mici spații verzi - amenajări lipsite de caracterul de utilitate publică - este destinat să deservească normalei funcționări și puneri în valoare a imobilului construcție, dinamica societății determinând și o anumită dezvoltare a câmpului de aplicație al acestor amenajări, necesare în cazul unei persoane juridice, pentru realizarea cu succes a obiectului său de activitate.

Astfel, includerea unei alei auto și a unor alei pietonale pentru utilajele, respectiv angajații societății, sunt necesare pentru asigurarea unui flux civilizat în cadrul societății respective. Din această perspectivă, situația terenului afectat de amenajări care deservesc construcția, pentru buna sa funcționare, este echivalentă situației terenului ocupat de construcție. Întrucât imobilul în litigiu reprezintă un tot unitar, terenul deservind la rândul său, funcțional, clădirile, astfel încât și pentru acest argument, Curtea a apreciat imposibilitatea restituirii sale în natură, potrivit solicitării apelanților. În consecință, în temeiul tuturor acestor argumente expuse, soluția tribunalului de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, a fost apreciată ca fiind corectă.

Instanța de apel a apreciat, totodată, că o asemenea soluție nu încalcă nici art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., în interpretarea conturată prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu garantează restituirea bunului în natură, statuând principial că o reparație echitabilă a unui prejudiciu astfel stabilit constă în acordarea unei indemnizații al cărei nivel să fie „în raport rezonabil cu valoarea bunului în discuție” . Așadar, soluțiile de restituire în natură sau prin echivalent, adoptate în temeiul legii speciale, în anumite situații, reprezintă măsuri legislative de despăgubire adoptate de legiuitor, în temeiul marjei sale de apreciere, astfel încât se poate afirma întemeiat că acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și nedispunerea restituirii în natură, nu determină o încălcare a dispozițiilor Convenției Europene asupra Drepturilor Omului și Libertăților sale Fundamentale și a protocoalelor sale adiționale, în special a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.

Curtea a apreciat ca nefondat motivul de apel referitor la neadministrarea probelor de către instanța de fond, în pofida încuviințării lor. Astfel, la termenul de judecată din 17 martie 2008, petenții reprezentați de apărător au declarat că nu mai au cereri de formulat, deși acest termen fusese stabilit pentru administrarea probelor încuviințate la termenul de judecată din 18 februarie 2008. Așadar, pe de o parte, neadministrarea tuturor probelor încuviințate de către prima instanță și în consecință, valorificarea la soluționarea cauzei, doar a înscrisurilor atașate la dosarul cauzei, în prima faza procesuală, a avut ca temei manifestarea de voință a petenților. Pe de altă parte, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, în prezenta cale de atac, inclusiv în prima sa judecare, dar și în rejudecare, în aplicarea prevederilor art. 292 alin. (1) și art. 295 alin. (2) C. proc.

civ., Curtea a încuviințat și administrat la solicitarea apelanților, probele la care s-a făcut referire în motivele de apel, astfel că nu se poate reține, în persoana acestora, o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea sentinței primei instanțe, a conchis instanța de apel. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții R.P.D. și P.P., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele: 1. Prin aprecierea că restituirea în natură a construcției nu este posibilă, instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, deoarece nu sunt întrunite condițiile, prevăzute cumulativ, de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv corpurile noi să depășească 100% din suprafața ocupată și, totodată, ca părțile să nu fi convenit altfel, în caz contrar, restituirea în natură este obligatorie. - Corpurile de clădire 1 și 3 există, în integralitatea lor, în aceeași formă în care existau la momentul trecerii în proprietatea statului, chiar dacă la acestea au fost adăugate corpuri noi, așa cum rezultă din expertizele efectuate în cauză.

Instanța a preluat greșit concluziile expertului judiciar desemnat: astfel, a reținut că nu au mai rămas decât un perete în cadrul corpului C1 prezent (în zona dinspre str. R:) și pivnița din corpul C2, restul corpurilor fiind construite ulterior preluării imobilului de către stat, în anul 1950. Or, expertul arată în mod clar că două corpuri de clădire, C1 și C2, au fost edificate în anul 1930. În privința corpului 1, este posibil ca o parte să fi fost edificată în jurul anului 1960. Expertul nuanțează momentul edificării unei laturi a acestui corp, cea mai mică de 71,35 din totalul de 238,34 mp, prin folosirea cuvântului „posibil”, fără a putea preciza cu exactitate data edificării.

Plecând de la sintagme care nu dau caracter indubitabil constatărilor expertului, instanța a înlăturat proba testimonială administrată în cauză; or, atât timp cât aceasta nu a fost combătută cu alt mijloc de probă care să îi răstoarne în mod neechivoc autenticitatea, instanța nu putea aprecia că atât reclamanții, cât și martora, care cunoșteau vechiul amplasament, nu ar fi în măsură să aprecieze dacă vechea construcție mai există sau nu. - Instanța a reținut greșit că imobilul revendicat ar avea un caracter unitar, din constatările expertului rezultând că doar corpurile vechi de clădire au destinația de birouri, cele noi fiind fie garaje, magazie sau WC, ori clădire pentru servicii conexe - C3.

De altfel, instanța de apel a conturat concluzia caracterului unitar al imobilului doar pe baza planșei foto efectuate de expert, căreia i s-a acordat, așadar, o valoare probatorie exagerată, iar armonia și proporționalitatea ansamblului constructiv, sesizate de către instanță, nu au nicio relevanță, restituirea în natură analizându-se pe baza altor criterii decât cele estetice. 2. Este nelegală argumentarea instanței potrivit căreia autorizarea construcțiilor nu era necesară, din moment ce această condiție reiese din interpretarea per a contrario a textului art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că, pentru ca o construcție să nu fie restituită, ea trebuie să fi fost ridicată în baza unei autorizații de construcție; or, în speță, construcțiile noi nu au fost realizate în baza unei autorizații de construcție, aspect recunoscut chiar de cel ce utilizează în prezent imobilul.

3. În mod greșit, instanța a apreciat că terenul nu poate fi restituit în natură, în temeiul art. 10 din Legea nr. 10/2001, ca urmare a afectării sale de amenajări de utilitate publică, considerând că activitatea de salubrizare a unei localități are caracter de utilitate și interes public. Faptul că în această clădire funcționează SC U. SA Zimnicea nu înseamnă că respectiva clădire a devenit de utilitate și interes public, în sensul art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, au susținut recurenții. 4. În privința traseelor de apă și canalizare, instanța a preluat greșit din raportul de expertiză, deoarece expertul a intenționat să arate că în curte se află rețele de utilități, care deservesc imobilul, ceea ce este firesc, însa acest tip de utilități nu împiedică restituirea în natură.

Expertul arată că este posibil să existe și unele utilități care să deservească blocurile din zonă, însa nu au fost aduse dovezi în acest sens, el făcând doar presupuneri. Or, presupunerile expertului, în lipsa dovezilor concrete, nu pot reprezenta fundament pentru o hotărâre judecătorească, astfel încât argumentarea instanței, în sensul existenței unor amenajări de utilitate publică, se bazează pe simple speculații. Mai mult, instanța de apel adaugă la lege, prin aprecierea că modul de configurare al terenului, în partea sa neconstruită, cu alee auto și alei pietonale, precum și mici spații verzi - amenajări lipsite de caracterul de utilitate publică - este destinat să deservească normalei funcționări și puneri în valoare a imobilului construcție.

Un asemenea motiv de respingere a cererii de restituire în natură a terenului nu este prevăzut de Legea nr. 10/2001, ca, de altfel, nici concluzia că situația terenului afectat de amenajări care deservesc construcția, pentru buna sa funcționare, este echivalentă situației terenului ocupat de construcție, instanța substituindu-se din nou legiuitorului și interpretând greșit legea. Recurenții au arătat că sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului, iar jurisprudența C.E.D.O. invocată de instanța de apel nu are nicio legătură cu speța. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Susținând că sunt îndreptățiți la restituirea în natură a întregului imobil situat în orașul Zimnicea, str. V.Ț.

(fostă Cooperației nr. 52 bis), jud. Teleorman, inclusiv a celor cinci corpuri de clădire la adresa poștală menționată, recurenții – reclamanți nu au contestat incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, reținută de către instanța de apel. Dimpotrivă, au pornit de la premisa aplicabilității acestei norme, dată fiind împrejurarea că au fost edificate noi corpuri, față de cele aflate în compunerea imobilului la momentul preluării de către stat, în baza Decretului nr. 92/1950. În acest context, urmează a se verifica modul de aplicare, de către instanța de apel, a acestor prevederi legale, din perspectiva cazului de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Critica referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 se întemeiază pe o altă situație de fapt decât cea reținută prin decizia recurată.

Astfel, recurenții pretind, contrar constatărilor instanței de apel, că două corpuri de clădire, C1 și C3, există, în integralitatea lor, în aceeași formă în care existau la momentul trecerii în proprietatea statului, iar acest fapt ar fi confirmat de către raportul de expertiză construcții întocmit în cauză, ale cărui concluzii au fost preluate greșit de către instanță, precum și de către martorii audiați, ale căror declarații au fost ignorate în cauză. Se constată că susținerile recurenților privind denaturarea constatărilor expertului judiciar desemnat de către instanța de apel sunt nereale, motivarea deciziei recurate reflectând întocmai conținutul raportului de expertiză tehnică (file 29 – 51 dosar apel).

Expertul a constatat că C1 a fost edificat, posibil, în două etape, o zonă în jurul anului 1960 – așadar, după naționalizare - iar o alta, în jurul anului 1930, lucru constatat și în cazul corpului C2, a cărui infrastructură a fost realizată în jurul anului 1930, iar suprastructura, în anii 1980, în timp ce corpul C3 a fost construit în jurul anului 1970. Expertul a răspuns obiectivului fixat de instanță, relativ la împrejurarea dacă vechea construcție, compusă din trei corpuri, ce a aparținut autorului reclamanților, mai există pe teren, arătând că este posibil ca părți din construcție să mai existe ca atare, dar, în opinia sa, analizând aspectele constructiv – arhitecturale ale imobilului, clădirile care au aparținut autorului reclamanților au fost demolate integral ori, cel mult, au fost înglobate aproape în totalitate în noile construcții.

Chiar în primul caz, apreciază expertul, suprafața ocupată de noile construcții (474 mp) o depășește cu 141% pe cea a vechilor clădiri (197 mp, menționată în procesul – verbal încheiat de membrii comisiei Sfatului popular al orașului Zimnicea privind imobilele naționalizate – fila 9 dosar fond). Se constată că dubiul exprimat de către expert în privința continuității construcțiilor autorului reclamanților nu poate fi valorificat în sensul pretins de către recurenți, respectiv al existenței unor corpuri vechi în integralitatea lor, întrucât abia în acest caz s-ar ajunge la denaturarea constatărilor specialistului. Expertul a evaluat două ipoteze viabile, opinând pentru varianta demolării totale ori cvasi-totale a vechilor construcții dar, chiar dacă s-ar accepta ipoteza continuității unei părți din construcții, a arătat că suprafața noilor construcții depășește cu mai mult de 100% suprafața vechilor construcții.

Ca atare, incertitudinea la care se referă recurenții în motivarea căii de atac ar putea conduce doar la acceptarea variantei înglobării vechii construcții în cele edificate după naționalizare, în niciun caz la constatarea existenței unor corpuri din vechea construcție, în integralitate, în starea anterioară preluării imobilului de către stat. Se constată că instanța de apel nu numai că nu a denaturat constatările expertului, însă le-a valorificat în mod corespunzător în analiza cerințelor de aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, arătând și motivele pentru care a înlăturat declarația martorei propuse de către reclamanți. Situația de fapt astfel stabilită nu poate fi reevaluată de către această instanță de recurs, ale cărei atribuții sunt circumscrise expres cercetării legalității deciziei, din perspectiva cazurilor descrise de art. 304 C. proc.

civ., nu și a temeiniciei acesteia, inclusiv prin prisma modului de analiză a probatoriului administrat. Ca atare, pe baza situației de fapt arătate anterior, în mod corect, instanța de apel a conchis în sensul întrunirii cerințelor de aplicare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001. Se constată, de altfel, că, prin aceste motive de recurs, recurenții tind la restituirea în natură în totalitate a construcțiilor existente la adresa poștală actuală din str. V.Ț. În aplicarea art. 19 din lege, într-un singur caz ar fi posibilă restituirea în natură a construcțiilor și a terenului pe care se află acestea, anume în ipoteza prevăzută de alin. (2), atunci când imobilului preluat de către stat i-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, corpuri suplimentare de sine stătătoare.

Or, recurenții nu au negat că ar fi vorba despre construcții noi și nici nu au infirmat aprecierea instanței de apel în sensul că, după preluarea imobilului de către stat, nu s-au edificat corpuri suplimentare de sine stătătoare. Pentru acest motiv, sunt, în același timp, lipsite de relevanță referirile recurenților la aprecierea instanței de apel privind caracterul unitar al imobilului, câtă vreme aceștia nu au criticat însăși concluzia conturată de instanță pe baza acestei aprecieri, respectiv inexistența unor corpuri suplimentare de sine stătătoare. Ca atare, cercetând unica ipoteză rămasă, aceea din alin. (1) al aceluiași art. 19, instanța de apel a constatat că aria desfășurată a noilor corpuri însumează peste 100% din aria desfășurată inițial, astfel încât, în mod corect, a conchis în sensul imposibilității restituirii în natură a construcțiilor existente, cu atât mai mult a terenului pe care acestea se află.

Deși s-au referit și la cea de-a doua condiție prevăzută de art. 19 alin. (1), aceea a unei eventualei înțelegeri a părților în alt sens decât cel prevăzut de legiuitor, respectiv în sensul restituirii în natură, recurenții nu au dezvoltat susțineri pe acest aspect și nu au pretins existența unui acord pentru restituirea în natură a construcțiilor. În consecință, criticile recurenților referitoare la restituirea în natură a construcțiilor sunt nefondate și urmează a fi înlăturate. 2. Concluzia anterior expusă nu este alterată de împrejurarea că instanța de apel nu a cercetat dacă noile construcții au fost sau nu autorizate. Dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 reglementează modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii în ipoteze particulare, strict descrise de legiuitor.

Având caracterul unor situații de excepție, norma de reglementare este de strictă interpretare și aplicare, cu referire la cazurile și condițiile expres prevăzute, a căror extindere, prin analogie cu alte ipoteze reglementate în același act normativ, ar echivala cu o adăugire nepermisă la lege. Legiuitorul, prin art. 19, nu a condiționat acordarea măsurilor reparatorii anume prevăzute de autorizarea construcțiilor noi, o atare cerință nefiind prevăzută în cuprinsul normei. Ori de câte ori a intenționat valorificarea unei asemenea condiții pentru recunoașterea unui anumit tip de măsuri reparatorii, legiuitorul a exprimat această intenție printr-o formulare expresă și neechivocă a normei, astfel cum este cazul, de exemplu, al art. 10 alin. (2), (3) sau (5), în care se face explicit referire la cerința autorizării construcțiilor, ca impediment la restituirea în natură.

Întrucât art. 19 nu prevede aceeași cerință în situațiile expres reglementate, nu s-ar putea adăuga la lege prin cercetarea împrejurării autorizării construcțiilor din prezenta cauză, referirile recurenților la alte norme care conțin explicit atare condiție, precum art. 10, fiind lipsite de relevanță în context. Drept urmare, în mod corect, instanța de apel a apreciat că existența ori inexistența autorizației de construire la momentul realizării construcțiilor noi de către stat nu interesează prezenta cauză, susținerile recurenților pe acest aspect nefiind fondate. 3. În ceea ce privește terenul aflat la adresa poștală din str. V.Ț., pentru determinarea naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților, trebuie distins între terenul ocupat de construcții – care au făcut obiectul motivelor de recurs analizate la pct. 1 și 2 din prezentele considerente - și cel liber de construcții.

În privința terenului pe care se află construcțiile, s-a arătat deja, la pct. 1 din considerente, că incidența art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, constatată în cauză, pentru argumentele arătate, conduce la imposibilitatea restituirii în natură atât a construcțiilor care au determinat aplicarea normei în discuție, cât și a terenului pe care acestea sunt amplasate. Prevăzând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru ipoteza realizării de construcții noi, care se încadrează în prevederile art. 19 alin. (1), legiuitorul nu a distins între diferitele părți ce compun imobilul de care se preocupă legiuitorul, respectiv între construcții și terenul pe care acestea sunt situate, astfel încât o unică măsură reparatorie trebuie acordată pentru întregul imobil ce intră sub incidența art. 19 alin. (1) din lege.

De altfel, chiar și în ipotezele reglementate de art. 10, atunci când este vorba despre construcții noi, legiuitorul a prevăzut, ca regulă, tot acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Fiind întrunită în cauză situația particulară prevăzută de art. 19, nu se poate face aplicarea dispozițiilor art. 10 în privința terenului ocupat de construcțiile vizate de art. 19 alin. (1). Aceasta ar însemna verificarea, implicit, a situațiilor de excepție de la regula acordării de măsuri reparatorii în echivalent, care vizează, în art. 10, cerințe suplimentare referitoare la construcțiile noi, ce nu sunt prevăzute și de norma incidentă în cauză, respectiv art. 19 alin. (1). Or, atare operațiune ar echivala cu o adăugire nepermisă la lege (corelația dintre art. 10 și art. 19 alin. (1) a fost analizată la pct. 2 din prezentele considerente), cu consecința că nu este incident art. 10 în speță.

Aplicarea normei reprezentate de art. 19 alin. (1), astfel cum a fost interpretată anterior, este suficientă pentru constatarea imposibilității restituirii în natură a terenului pe care se află construcțiile noi, motiv pentru care este lipsită de relevanță activitatea de interes public desfășurată de societatea de salubritate a municipiului Zimnicea, SC U. SA, care ocupă imobilul în litigiu, nefiind incident art. 10 alin. (2), care se referă la amenajări de utilitate publică. În consecință, în mod corect, instanța de apel a apreciat în sensul imposibilității restituirii în natură a terenului pe care se află construcțiile noi, pentru considerentele expuse anterior, de natură a le substitui pe cele din decizia recurată, în susținerea soluției legal adoptate în apel.

4. În ceea ce privește terenul neconstruit, instanța de apel a cercetat condițiile de aplicare a dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a normei corespondente din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Acest mod de analiză este corect, întrucât terenul neconstruit nu intră în sfera de incidență a prevederilor art. 19 alin. (1) din lege, astfel cum s-a arătat prin considerentele expuse anterior, iar recurenții nu au contestat aplicabilitatea dispozițiilor menționate, dimpotrivă, s-au raportat la conținutul acestora în criticile formulate. Nu se pune problema aplicării în cauză a prevederilor art. 11 din lege, întrucât imobilul nu a fost preluat de către stat prin expropriere, ci în baza Decretului nr. 92/1950.

Mai mult, incidența art. 10 este tranșată prin Decizia de casare nr. 2256 din 14 aprilie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclul procesual anterior. Prin acea decizie, s-a dispus efectuarea unei expertize care să evidențieze căile de acces (alei, servituți, spații verzi) aflătoare pe teren, construcțiile subterane și traseul acestora, pentru a se putea aprecia posibilitatea restituirii în natură a terenului în viziunea art. 10 alin. (1) și (3), precum și a normelor metodologice corespondente.

Se constată că prin decizia de casare a fost dezlegată chestiunea caracterului de amenajări de utilitate publică, în înțelesul legii, a elementelor expres menționate de Înalta Curte, indicațiile date instanței de rejudecare vizând exclusiv administrarea de probatorii necesare stabilirii corecte a situației de fapt, în condițiile în care expertiza pe care se bazase instanța de apel din ciclul procesual anterior nu evidențiase calea carosabilă de acces, a cărei existență a fost pretinsă. Prin motivele de recurs, nu s-a susținut că instanța de rejudecare nu ar fi respectat indicațiile și dezlegările în fapt și în drept conținute în decizia de casare, mai mult, în fața instanței de rejudecare a apelului, reclamanții au solicitat efectuarea unei expertize cu obiective corespunzând indicațiilor date de instanța de casare, acceptând, fără obiecțiuni, dispoziția curții de apel de efectuare în cauză a unei expertize specialitatea construcții.

Ca atare, nu pot fi primite motivele de recurs prin care se critică fundamentarea deciziei recurate pe concluziile raportului de expertiză, în condițiile în care recurenții înșiși au înțeles să se prevaleze, în considerarea deciziei de casare, de proba cu expertiză. Reclamanții aveau posibilitatea de a solicita probe suplimentare pentru determinarea situației amenajărilor de utilitate publică aflate pe teren, de natură să confirme sau să infirme constatările expertului, valorificate prin decizia recurată, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză, context în care criticarea deciziei de apel pentru argumentul că aceasta s-a întemeiat pe concluziile raportului de expertiză, ce nu au fost confirmate de autoritățile publice locale, echivalează cu invocarea propriei culpe procesuale, finalitate inadmisibilă, în aplicarea art. 108 alin. ultim C. proc.

civ. O aplicație a principiului general de drept potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria turpitudine se regăsește chiar în materia probelor, consacrat fiind de dispozițiile art. 129 alin. (5) 1 C. proc. civ., în conformitate cu care părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii (normă introdusă prin Legea nr. 202/2010, în vigoare la momentul declarării căii de atac a recursului). De altfel, se contată că recurenții nu contestă existența pe teren a aleilor de acces, carosabilă și pietonală, și nici a traseelor de apă și canalizare, al căror caracter de amenajări de utilitate publică a fost dezlegat prin decizia de casare, astfel cum s-a arătat anterior.

Recurenții susțin doar, în privința rețelelor de utilități subterane, că nu împiedică restituirea în natură. Or, această susținere contrazice prevederile art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ce le includ explicit în categoria amenajărilor de utilitate publică a căror prezență conduce la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, fără vreo distincție în ceea ce privește destinația acestora, anume dacă deservesc doar imobilul în litigiu sau și alte imobile din zonă. Aceste considerente sunt suficiente pentru conturarea legalității deciziei de apel pronunțate în cauză, fiind, așadar, fără relevanță faptul că instanța de apel a reținut și alte argumente, criticate de către recurenți, referitoare la caracterul necesar al amenajărilor existente pe teren pentru normala funcționare și punere în valoare a imobilului construcție.

Față de cele expuse, în mod corect, instanța de apel a apreciat că nu este posibilă nici restituirea în natură a terenului liber de construcții, dar ocupat cu amenajări de utilitate publică. În consecință, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții R.P.D. și P.P. împotriva Deciziei nr. 751/ A din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2012.