ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2472/2011

Deliberând asupra cauzei

civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 iulie

2008 pe rolul Tribunalului Teleorman și completată ulterior, reclamanții P.P. și

R.P.D. au chemat în judecată pe pârâții Primarul Orașului Zimnicea și Primăria Orașului

Zimnicea și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în

baza Legii nr. 10/2001, să dispună restituirea în natură a imobilului situat în

Orașul Zimnicea, strada (fostă) V.I. L.,  actual R. și P., ce a aparținut autorului

lor, R.P. sau, dacă nu mai este posibilă restituirea în natură, să dispună restituirea

imobilului prin echivalent bănesc.

Prin sentința civilă

nr. 95 din 17 iunie 2009, Tribunalul Teleorman a admis acțiunea și a dispus acordarea

către reclamanți a măsurilor reparatorii prin echivalent, în condițiile Titlului

VII din Legea nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Zimnicea, strada (fostă) V.I.L.

- două apartamente - actual strada R. și P.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat apel pârâta Primăria Orașului Zimnicea prin Primar, iar prin decizia

nr. 69A din 28 ianuarie 2010, Curtea de Apel București a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Petenții au formulat două

notificări înregistrate sub nr. AA/2001 și sub nr. BB/2002 prin care au solicitat

restituirea imobilului situat în Zimnicea, strada (fostă) V.I.L., actual strada

R. și P., răspundu-li-se printr-o „dispoziție CC”, dispoziție în care nu este specificat

imobilul la care se referă, astfel încât, nu se putea cunoaște care dintre solicitări

se soluționează prin această dispoziție.

De altfel, ulterior acestei

„dispoziții”, apelanta a emis adresa din 19 decembrie 2002 prin care le-a solicitat

intimaților-petenți înscrisuri doveditoare noi, ca urmare a notificărilor formulate

cu privire la imobilele în litigiu.

Din dispoziția nr. CC

din 10 iulie 2001, reiese că s-a respins cererea înregistrată cu nr. GG/2001, fără

a se face mențiune cu privire la sediul imobilului în cauză.

Nespecificându-se imobilul

la care se referă, reclamanții nu puteau cunoaște ce solicitare s-a soluționat prin

această dispoziție. Cu atât mai mult cu cât, din notificările depuse la dosar, reiese

că notificarea nu purta nr. GG/2001, așa cum a pretins pârâta, astfel că nu se poate

cunoaște precis ce anume s-a soluționat prin această dispoziție.

S-a mai reținut că, prin

decizia XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițându-se

recursul în interesul legii, s-a stabilit că instanța de judecată este competentă

să soluționeze pe fond, nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției

de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor

preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite împotriva refuzului nejustificat

al entității deținătoare de a răspunde la notificarea interesate.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal a declarat și motivat recurs pârâta Primăria Orașului Zimnicea.

Prin motivele de recurs

se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Din actele depuse la dosarul

cauzei reiese că notificarea soluționată prin dispoziția nr. CC din 10 iulie 2001

este cea referitoare la imobilele deținute de reclamanții în Orașul Zimnicea,

strada V.I.L. Dispoziția a soluționat notificarea nr. AA/2001 deoarece numărul de

înregistrare dat de primărie notificării este GG din 11 mai 2001.

Se mai arată că reclamanții

au formulat contestație cu depășirea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 și că prevederile deciziei XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție ar fi putut fi aplicabile în cauză dacă Primăria Orașului

Zimnicea ar fi refuzat în mod nejustificat soluționarea notificării depuse de către

reclamanții, iar contestația ar fi fost depusă în termenul legal de 30 de zile de

la comunicare, condiții care nu sunt îndeplinite în prezentul litigiu.

Analizând decizia recurată

în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că

recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Este necontestat în cauză

că reclamanții P.P. și R.P.D. au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, două notificări

adresate Primăriei Orașului Zimnicea și anume, cea înregistrată sub nr. AA/2001

și cea înregistrată sub nr. BB/2002 prin care au solicitat restituirea în natură

sau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilele situate în Zimnicea,

strada (fostă) V.I.L., actual strada R. și P.

Recurenta susține că aceste

notificări au fost soluționate prin dispoziția nr. CC din 10 iulie 2001 în sensul

respingerii lor, deoarece reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate

asupra bunurilor pretinse.

Această susținere nu poate

fi primită, așa cum în mod corect a apreciat instanța de apel.

Din cuprinsul dispoziției

nr. CC din 10 iulie 2001 nu rezultă care este imobilul a cărui restituire în natură

a fost respinsă, entitatea emitentă menținând că acesta ar fi „imobilul la care

se face referire în CA 93-100 din 23 octombrie 1997”, ceea ce, din perspectiva Legii

nr. 10/2001 nu reprezintă o identificare a bunului.

Mai mult, printr-o adresă

emisă la data de 19 decembrie 2002, Primăria Orașului Zimnicea solicita reclamanților

să mai depună o serie de acte „în vederea unei bune soluționări a notificărilor”

nr. AA/2001 și respectiv, nr. BB/2002. Or, dacă aceste notificări erau soluționate

prin dispoziția nr. CC din 10 iulie 2001, așa cum se pretinde prin motivele de recurs,

o astfel de solicitare, formulată ulterior emiterii deciziei, nu se mai justifica.

În plus, în cuprinsul

dispoziției nr. CC din 10 iulie 2001 se menționează „respingerea cererii înregistrată

la nr. GG din 11 mai 2001”, deși niciuna dintre notificările formulate de reclamanți

nu poartă acest număr și, chiar recurenta în cuprinsul adresei emise la data de

19 decembrie 2002 menționează numărul notificărilor ca fiind AA/2001 și respectiv,

BB/2002.

Prin urmare, nu se poate

susține că notificările formulate de reclamanți au fost soluționate prin dispoziția

nr. CC din 10 iulie 2001.

Nici critica vizând tardivitatea

contestației formulate în cauză nu este întemeiată.

Instanțele nu au fost

învestite cu o contestație formulată în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001,

împotriva unei decizii/dispoziții emise în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin cererea

de chemare în judecată reclamanții au solicitat restituirea în natură sau acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Zimnicea, strada (fostă)

V.I.L., actual strada R. și P., arătând că au formulat două notificări în baza Legii

nr. 10/2001, nesoluționate de entitatea învestită.

Nesoluționarea acestor

notificări a constituit motivul sesizării instanțelor de judecată și de aceea, problema

termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu se pune în cauză,

cererea formulată neavând natura juridică a unei contestații împotriva unei dispoziții

emise în procedura Legii nr. 10/2001.

În raport de obiectul

cererii de chemare în judecată, în mod corect instanța de apel a apreciat că în

cauză urmează a se face aplicarea dezlegărilor de drept stabilite prin decizia

nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție (publicată în M. Of. nr. 764/12.11.2007).

Prin această decizie,

s-a recunoscut competența instanței de a dispune în mod direct soluționarea notificărilor

formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și care vizează fondul pretențiilor deduse

judecății. S-a reținut sub acest aspect că, din moment ce s-a prevăzut prin

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că deciziile/dispozițiile motivate de respingere

a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate

la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 14 se face referire la restituirea

imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu

cenzurarea deciziei sau a dispoziției, nu este limitată doar la posibilitatea de

a obliga unitatea deținătoare să emită o altă dispoziție. Dimpotrivă, în virtutea

dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i-a fost acordat prin lege, instanța

judecătorească dispune ea însăși, în mod direct, soluționarea pe fond a pretențiilor

deduse judecății.

Potrivit dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept prin deciziile

pronunțate în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, iar prin decizia

recurată, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a acestor prevederi legale.

Prin urmare, pentru considerentele

expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta Primăria Orașului Zimnicea împotriva deciziei nr. 69A din 28

ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 martie 2011.