ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5462/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin notificarea formulată la 11 iulie 2001,

R.Ș. și R.G. au cerut Primăriei orașului Zimnicea, în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau, în subsidiar, acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent sub forma despăgubirilor bănești, pentru terenul în

suprafață de 1.700 mp situat în Zimnicea, trecut abuziv în proprietatea

statului, urmare exproprierii prin Decretul nr. 187/1977.

Întrucât unitatea deținătoare, nu s-a conformat

dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceleași cereri au fost

reiterate și prin acțiunea formulată la 13 august 2002, în plus, reclamanții

solicitând obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de 20.000.000

lei, reprezentând contravaloarea împrejmuirii terenului, desființată abuziv de

pârât în anul 1994.

Prin sentința civilă nr. 2748 din 7 octombrie

2002, Tribunalul Teleorman, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă

să facă reclamanților o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare

terenului în suprafață de 1060 mp, situat în Zimnicea.

A respins, ca nefondat, capătul de cerere

privind plata contravalorii gardului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut

că reclamanții au făcut dovada preluării abuzive a imobilului precum și a

calității lor de persoane îndreptățite, în înțelesul art. 2 și respectiv art. 3

alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la plata contravalorii gardului

ridicat de reclamanți, instanța a reținut că atâta timp cât nu s-a dispus

restituirea în natură a terenului, reclamanții nu erau îndreptățiți să

procedeze la împrejmuirea acestuia.

Apelurile declarate împotriva acestei hotărâri

atât de reclamanți cât și de pârâtă, au fost admise de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 181 A din 24 martie

2003 a anulat sentința și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

În motivarea deciziei s-a reținut că, deși

instanța fondului a fost investită cu o acțiune în revendicare în temeiul

dispozițiilor art.480 din codul civil, tribunalul nu s-a pronunțat asupra

cererii obligând pârâta să facă reclamanților o ofertă de restituire prin

echivalent.

Evocând fondul, aceeași instanță de control

judiciar, prin decizia civilă nr. 340 A din 9 iunie 2003 a respins acțiunea ca

prematur introdusă, pe considerentul că reclamanții au deschisă calea acțiunii

în justiție doar după emiterea unei decizii de către unitatea deținătoare.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat

recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanții R.Ș. și

R.G., susținând în esență că soluția pronunțată îi obligă să parcurgă din nou

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 ceea ce nu se

justifică, în condițiile în care pârâta nu a răspuns notificării.

Recursul se privește ca fondat și urmează a fi

admis pentru considerentele ce succed.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz,

de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată,

asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 24 alin. (1) din aceeași lege, dacă

restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat ca,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de

art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin

echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Din ambele texte rezultă, fără echivoc, că

indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i

se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept,

unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de

notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

În speță, așa cum s-a arătat, pârâta nu a

răspuns notificării formulată de reclamanți la 11 iulie 2001, aceștia

adresându-se instanței la 13 august 2002, deci la peste 1 an de la data când au

solicitat restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în

temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Ca atare, cazul dedus recursului de față pune de

fapt în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice

notificate, care nu s-a conformat dispozițiilor art. 23 alin. (1) din lege.

Or, conduita culpabilă a acesteia nu poate să

afecteze interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească în fapt de

posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

În consecință, dacă persoana juridică notificată

nu emite, în termenul prevăzut de lege, o decizie sau o dispoziție motivată, nu

sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001,

deoarece, prin ipoteză, actul ce trebuie atacat lipsește, iar aceste dispoziții

sunt de strictă interpretare, nefiind aplicabile prin analogie.

Deși, printr-o lacună a legii, nu a fost

reglementată în mod expres situația în care persoana juridică deținătoare nu

răspunde notificării, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței

judecătorești competente, pentru ca deținătorul imobilului să fie obligat să

emită o decizie sau dispoziție motivată, întrucât o atare obligație decurge din

lege și face parte dintr-o procedură administrativ jurisdicțională prealabilă,

instituită în mod imperativ.

De asemenea, în mod greșit s-a reținut că în cauză

ar fi aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit

cărora nu intră sub incidența acestui act normativ, terenurile al căror regim

juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată,

solicitate potrivit prevederilor acestei legi și ale Legii nr. 169/1997.

Astfel, din actele cauzei rezultă că deși , într-adevăr,

reclamanții au solicitat restituirea terenului și în conformitate cu

dispozițiile acestor legi, cererea le-a fost respinsă (dosar nr.4759/2002 al

Tribunalului Teleorman).

Or, din dispozițiile H.G. nr. 498 din 18 aprilie

2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, - Cap. 2 pct. 8.1. alin. (2) – rezultă că domeniul de reglementare al

legii are și caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative cu

caracter reparatoriu din domeniul imobiliar, inclusiv din fondul funciar, în

sensul că acoperă și acele terenuri din intravilanul localităților care, până

la 14 februarie 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu au fost

restituite integral persoanelor îndreptățite.

În considerarea celor ce preced, soluția de

respingere a acțiunii ca prematur introdusă este esențial nelegală, recursul

reclamanților urmând a se admite, a se casa hotărârea atacată, cauza urmând a

fi trimisă aceleiași instanțe în vederea soluționării pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții R.Ș. și

R.G. împotriva deciziei nr. 340/A din 9 iunie 2003 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță,

în scopul soluționării pe fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 octombrie 2004.