ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 740/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 2436 din 21 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul B.B.F. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale - Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor. Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: Astfel, din probele administrate, instanța de fond a reținut că prin decizia de imputare din 28 noiembrie 2008, comandatul U.M. X București a stabilit, în sarcina reclamantului răspunderea materială pentru o paguba de 32.042,48 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de școlarizare, stabilite ca urmare a demisiei, înainte de onorarea în totalitate a obligațiilor asumate prin contractul încheiat cu Ministerul Apărării Naționale.

Respectiva decizie a fost contestată de către reclamant, fiind respinsă ca neîntemeiată la data de 27 aprilie 2009 de către comandantul U.M. X București. Urmând căile de atac prevăzute de O.G. nr. 121/1998, privind răspunderea materială a militarilor, reclamantul a formulat și depus plângere la Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, apreciind hotărârea din 27 aprilie 2009, ca fiind întemeiată, solicitând recalcularea sumei de 32.042,48 RON și anularea deciziei de imputare, având în vedere că termenul de cel mult 60 de zile, pentru efectuarea cercetării administrative și întocmirea actului a fost depășit. Prin decizia administrativ-jurisdicțională din 16 iunie 2009, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a admis plângerea petentului, anulând procesul-verbal de cercetare administrativă, precum și actele subsecvente, pentru depășirea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G.

nr. 121/1998. Ulterior Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, prin decizia administrativ-jurisdicțională din 23 iulie 2009, a admis cererea de revizuire formulată de comandantul U.M. X București, a casat decizia din 16 iunie 2009, iar cauza a fost repusă pe rol pentru soluționare pe fond. La termenul din 09 octombrie 2009, respectiva comisie a luat act de renunțarea la judecarea pe cale administrativ-jurisdicțională a plângerii formulate de reclamant, în temeiul art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. Cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere instanța de fond, față de dispozițiile art. 46 lit. b) din Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M5/1999, a apreciat că sesizarea comandantului U.M.

Y București nu a fost adresată unei instituții necompetente așa cum a susținut reclamantul. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 2436 din 21 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul B.B.F., în temeiul art. 304 pct. 8 și pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurentul-reclamant a susținut, în esență, următoarele: Instanța de fond nu a luat în considerare prevederile art. 85 și art. 114 1 C. proc. civ., în sensul că citarea sa la data de 22 iulie 2009 pentru termenul din 23 iulie 2009 din fața Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din Ministerul Apărării Naționale, s-a făcut cu nerespectarea termenului de 15 zile consacrat de respectivele dispoziții legale.

De asemenea, susține recurentul-reclamant că instanța de fond nu a observat faptul că decizia din 23 iulie 2009 se bazează pe adresa comandantului U.M. Y București din 30 septembrie 2008, adresă care nu are caracterul unui act nou, deoarece respectivul act a existat și atunci când s-a emis decizia din 16 iunie 2009 și a fost tot timpul în posesia U.M. X București, acesta nefiind sub nicio formă ascuns sau asupra sa pentru a nu putea fi găsit la data emiterii deciziei din 16 iunie 2009; în aceste condiții susține recurentul că respectivul înscris nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru a sta la baza modificării deciziei din 16 iunie 2009. 3. Hotărârea instanței de recurs Analizând motivele de recurs astfel cum acestea au fost formulate și în raport cu dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a admite recursul în sensul celor ce se vor arăta: Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea pronunțată de instanță ca urmare a soluționării cauzei cu care a fost investită „se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut constant că dreptul la un proces echitabil nu poate fi examinat efectiv decât în situația în care instanța procedează la „un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și mijloacelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența”.

Or, în cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că, la pronunțarea sentinței recurate, instanța de fond nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de părți, ceea ce cu ușurință se poate observa din parcurgerea considerentelor hotărârii pronunțate de instanța fondului. Astfel judecătorul fondului s-a limitat l-a expunerea situației de fapt deduse judecății, de altfel, necontestată de părțile litigante, fără a efectua o analiză a acesteia prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză, ceea ce nu reprezintă nicidecum o expunere a argumentelor care au format convingerea instanței în sensul hotărârii recurate.

Modul în care instanța de fond a procedat la analiza cauzei deduse judecății echivalează de fapt cu o necercetare a legalității și temeiniciei deciziei de imputare contestate în cauză, atitudine ce nu poate fi acceptată, în condițiile în care este de natură a afecta drepturile procedurale ale uneia dintre părțile litigante. În aceste condiții, este evident că ceea ce legiuitorul a numit „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței” nu se regăsește în considerentele sentinței recurate, făcând practic imposibilă exercitarea unui control judiciar de către instanța de recurs. Așa fiind, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. ceea ce face inutilă analiza motivelor de recurs invocate de recurent. În consecință, în raport cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi admis și hotărârea casată cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării instanța de fond va proceda la efectuarea unei analize punctuale, atât din perspectiva susținerilor reclamantei cât și a apărărilor pârâtei, a tuturor aspectele de procedură dar și de fond în emiterea decizie contestate, prin raportare la dispozițiile O.G.

nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, precum și Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M5/1999 pentru a se putea pronunța, astfel, asupra legalității și temeiniciei deciziei pronunțată de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor la data de 23 iulie 2009; totodată, instanța de fond va avea în vedere la soluționarea cauzei și faptul că recurentul a renunțat la judecarea plângerii împotriva hotărârii de soluționare a contestației din 27 aprilie 2009, pe cale administrativ-jurisdicțională.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul-reclamant B.B.F. împotriva sentinței nr. 2436 din 21 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă Pronunțată in ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.