ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4934/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4934/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor conexe

de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

A) Prin sentința nr. 1832

din 21 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul S.G., în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, prin care a solicitat anularea deciziei

nr. 20/CJ.95/2009 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, privind repunerea intimatului

Ministerul Apărării Naționale în termenul de efectuare a cercetării administrative.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin decizia de imputare

din 3 septembrie 2008 a U.M. X, s-a angajat răspunderea materială a reclamantului

pentru suma de 25.519 RON cu titlu de cheltuieli de școlarizare, pentru trecerea

în rezervă prin demisie începând cu data de 11 iulie 2008, înainte de finalizarea

contractului încheiat cu Ministerul Apărării.

Prin decizia administrativ-jurisdicțională

nr. 103/CJ.557/2008 din data de 19 februarie 2009 a Comisie de Jurisdicție a Imputațiilor

a fost admisă excepția nerespectării dreptului reclamantului la apărare în procedura

cercetării administrative de angajare a răspunderii materiale, a fost casată decizia

de imputare susmenționată și s-a anulat procesul verbal de cercetare administrativă

din 3 septembrie 2008 încheiat de comisia de cercetare administrativă a U.M. X Brașov.

Prin decizia administrativ-jurisdicțională

nr. 20/CJ.95/2009 din data de 15 aprilie 2009 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor,

contestată în prezenta cauză, a fost admisă cererea formulată în acest sens de comandantul

U.M. X Brașov, dispunându-se repunerea în termenele prevăzute de art. 23 alin. (1)

și art. 25 alin. (4) din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor

și salariaților civili din Ministerul Apărării Naționale.

Cu privire la primul motiv

de nelegalitate invocat de reclamant, ce vizează nerespectarea dispozițiilor

art. 38 alin. (1) din O.G. nr. 21/1998, respectiv, necitarea sa la soluționarea

cererii de repunere în termen, prima instanță a reținut că în speța de față nu este

incident textul de lege invocat, câtă vreme reclamantul nu este persoană obligată

la plată, decizia de imputare fiind anulată anterior.

Cu privire la cel de-al

doilea motiv de nelegalitate, respectiv tardivitatea formulării cererii de repunere

în termen, prima instanță a reținut că titularul cererii de repunere în termen este

comandantul U.M. X Brașov, căruia i-a fost comunicată la data de 10 martie 2009

decizia administrativ-jurisdicțională nr. 103/CJ.557/2008 din 19 februarie 2009,

ce constituie temeiul cererii de repunere în termen, împrejurare față de care formularea

cererii de repunere în termen la data de 13 martie 2009, apare ca fiind făcută în

termenul legal de 15 zile.

Referitor la cel de-al

treilea motiv de nelegalitate, ce vizează sancțiunea decăderii instituită de prevederile

art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, instanța de fond a reținut că textul redat

de reclamant nu statuează natura acestuia ca fiind termen de decădere, dimpotrivă,

posibilitatea conferită prin lege de a se dispune repunerea în termenul de efectuare

a cercetării administrative contrazice o atare susținere, termenele de decădere

nefiind susceptibile de întrerupere, suspendare ori repunere în termen.

Termenul de 3 ani instituit

de art. 25 alin. (1) din Ordonanță este un termen de decădere, potrivit alin. (4),

în timp ce termenul pentru efectuarea cercetării administrative este cel mult o

componentă a termenului de prescripție pentru angajarea răspunderii materiale, termen

care s-ar compune din termenul de 60 zile, maximum 120 zile pentru efectuarea cercetării

administrative și termenul de 15 zile, de la efectuarea acesteia pentru emiterea

efectivă a deciziei de imputare.

Referitor la inadmisibilitatea,

respectiv a netemeiniciei soluției de repunere în termen, prima instanță a constatat

că motivele temeinice pe care U.M. X și-a fundamentat cererea de repunere în termen

se raportează la decizia anterioară a comisiei, de anulare pe aspecte procedurale

a cercetării administrative, subsumându-se așadar condițiilor textului de lege privind

indicarea acestor motive.

Astfel, prima instanță

a reținut că stabilirea termenului pentru efectuarea cercetării administrative are

rolul de a evita pasivitatea imputabilă în stabilirea răspunderii materiale, or

o atare pasivitate nu se poate reține în cauză.

Pe de altă parte, aspectul

nelegalității actului de cercetare administrativă a antrenat deja sancțiunea nelegalității

procedurale a acestuia, nefiind posibil ca, interpretarea reclamantului să conducă

și la o altă sancțiune, aceea a prescripției dreptului de a efectua cercetarea administrativă,

cu atât mai mult cu cât rațiunea pentru care a fost instituită de legiuitor, de

a sancționa pasivitatea, nu se regăsește în cauză.

În fine, cu privire la

inadmisibilitatea emiterii deciziei contestate, raportat la autoritatea de lucru

judecat a hotărârii nr. 103/CJ.557/2008 din 19 februarie 2009, prima instanță a

reținut că aceste susțineri nu prezintă relevanță în aprecierea legalității deciziei

subsecvente, de repunere în termen, cât timp ele au obiecte diferite, prin decizia

inițială fiind anulată cercetarea administrativă sub aspect procedural și doar pe

cale de consecință decizia de imputare, iar prin prezenta decizie s-a dispus repunerea

în termenul de efectuare a cercetării administrative, în sensul parcurgerii din

nou a acestei proceduri, cu respectarea garanțiilor privind dreptul la apărare.

Cu privire la ultimul

aspect de nelegalitate ce vizează fondul problemei, mai exact la netemeinicia debitului

stabilit prin decizia de imputare, prima instanță a apreciat că nu are legătură

cu obiectul deciziei contestate, mai ales că decizia de imputare a fost deja anulată

în procedura administrativ-jurisdicțională.

B) Prin sentința nr. 3362

din 14 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul S.G., de

constatare a nulității absolute a Deciziei nr. 34/CJ201/2009 din data de 16 iunie

2009, prin care Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a respins cererea de revizuire

a Deciziei nr. 20/CJ95/2009, prin care s-a admis cererea de repunere în termen pentru

refacerea cercetării administrative.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a constatat că motivul de nulitate invocat de reclamant,

în speță, necitarea sa la termenul din 16 iunie 2009 când s-a soluționat cererea

de revizuire, nu este întemeiat.

Reclamantul a fost citat

prin publicitate, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din 21 mai 2009,

întrucât la adresa indicată de acesta procedura de citare nu a fost îndeplinită.

Prima instanță a mai reținut

că menționarea greșită a numelui reclamantului de „S.G.A.” în loc de „ S.G.” consemnată

în cuprinsul deciziei, constituie doar o eroare materială, care nu poate conduce

la anulărea actului administrativ jurisdicțional.

De asemenea, a constatat

că în mod corect Comisia de jurisdicție a imputațiilor a respins cererea de revizuire

ca inadmisibilă, având în vedere dispozițiile art. 35 din O.G. nr. 121/1998, coroborate

cu cele ale art. 51 din O.G. nr. 121/1998, potrivit cu care, dispozițiile legii

speciale se completează cu cele de drept comun.

Raportându-se astfel la

dispozițiile art. 322 din C. proc. civ., prima instantă a reținut că niciunul dintre

motivele invocate de revizuient (lipsa de procedură, tardivitatea, decăderea, admisibilitatea

cererii de repunere în termen, netemeinicia) nu se încadrează în cazurile reglementate

de legea specială, respectiv de C. proc. civ.

2.Criticile recurentului

în dosarele conexate

A) Recurentul, reclamant

S.G. a atacat sentința nr. 1832 din 21 aprilie 2010 prin care Curtea de Apel București

i-a respins ca nefondată acțiunea prin care acesta solicitase anularea deciziei

nr. 20/CJ95 din 15 aprilie 2009 a Comisiei Jurisdicționale a Imputațiilor având

ca obiect repunerea în termen a intimatului Ministerul Apărării Naționale de a reface

cercetarea administrativă care-l viza pe recurent.

A arătat recurentul că

prin decizia nr. 103/CJ557/2008 din 19 februarie 2009 Comisia dispusese casarea

deciziei de imputare din 3 septembrie 2008 emisă de Comandantul U.M. X Brașov cu

privire la cheltuieli de școlarizare, anulând și procesul-verbal de cercetare administrativă

din 3 septembrie 2009, reținând că pe parcursul cercetării administrative s-a încălcat

dreptul recurentului la apărare, prin neinvitarea și neaudierea lui, ignorându-se

apărările sale.

S-a învederat că sentința

atacată este nelegală deoarece:

- soluționarea cererii

intimatului Ministerul Administrației și Internelor de repunere în termen s-a făcut

cu lipsă de procedură, recurentul-reclamant nefiind citat, contrar art. 38

alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, prima instanță considerând greșit că recurentul

nu era „o persoană obligată la plată”, întrucât decizia de imputare emisă în sarcina

acestuia fusese anterior anulată;

- cererea de repunere

în termen s-a făcut peste termenul de 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat

efectuarea cercetării administrative prevăzut de art. 33 alin. (1) din O.G. nr.

121/1998, prima instanță luând în mod eronat ca reper de la care a început curgerea

acestui termen data comunicării deciziei administrativ jurisdicționale către comandantul

U.M. X Brașov, fără să fi fost invocate motive reale de împiedicare, în sensul textului

menționat;

- cercetarea administrativă

nu s-a realizat în termenul de decădere de 60 zile prevăzut de art. 23, alin. (1)

din O.G. nr. 121/1998, care nu putea fi prelungit decât cu cel mult 60 zile , pentru

motive temeinice, potrivit alin. (2) din text;

- nu s-au analizat motivele

de admisibilitate a cererii de repunere în termen, respectiv dacă s-a înregistrat

în intervalul prevăzut de lege și dacă s-au invocat și dovedit „motive temeinice”

, care să fi fost analizate conform art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998;

- s-a încălcat principiul

autorității lucrului judecat, deoarece prin decizia nr. 103/CJ557/2008 din 19

februarie 2009 Comisia de jurisdicție casase decizia de imputare, anulând procesul–verbal

de cercetare administrativă, iar această soluție definitivă, conform art. 31

alin. (4) din O.G. nr. 121/1998 nu mai putea fi schimbată, autorizându-se astfel

în mod nepermis instrumentarea tardivă și neîntemeiată a unei cercetări anulate.

S-a solicitat admiterea

recursului și modificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost

formulată, în drept invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

din C. proc. civ.

B) Reclamantul S.G. a

declarat recurs și împotriva sentinței nr. 3362 din 14 septembrie 2010 a Curții

de Apel București prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea în constatarea

nulității absolute a deciziei nr. 34/CJ201/2009 din data de 16 iunie 2009, emisă

de Comisia de Jurisdicție a imputațiilor,care i-a respins cererea de revizuire a

deciziei nr. 20/CJ95/2009, prin care s-a admis cererea de repunere în termen formulată

de comandantul U.M. X Brașov, pentru refacerea cercetării administrative vizând

cheltuieli de școlarizare datorate de recurentul–reclamant.

Recurentul a susținut

că soluționarea cererii sale de revizuire s-a făcut cu lipsă de procedură, Comisia

de Jurisdicție din cadrul Ministerului Administrației și Internelor constatând la

termenul din 21 mai 2009 că nu s-a restituit confirmarea de primire a citațiilor,

fără să fi existat la dosar dovada emiterii acestora.

Recurentul a învederat

că nu și-a schimbat domiciliul, iar procedura de citare prin publicitate nu a fost

legal îndeplinită, fiind trecut numai numele său, fără a se menționa ultimul domiciliu

cunoscut, reclamantul nefiind citat nici la soluționarea cererii de repunere în

termen, formulată de Ministerul Administrației și Internelor , contrar art. 38 din

O.G. nr. 121/1998.

S-a învederat că în mod

greșit soluția de respingere a cererii de revizuire s-a motivat de către instanța

de fond pe dispozițiile art. 322 din C. proc. civ., deși O.G. nr. 121/1998 era legea

specială care trebuia aplicată în cauză.

Recurentul a mai arătat

că prima instanță nu a analizat excepția tardivității cererii de repunere în termen,

care trebuia introdusă de intimatul Ministerul Administrației și Internelor în 15

zile de la încetarea împiedicării și nici „motivele temeinice” care trebuie să justifice

măsura repunerii în termen. S-a solicitat admiterea recursului, anularea deciziei

de imputare nr. 34/CJ201 din 16 iunie 2009, admiterea cererii de revizuire și anularea

deciziei administrativ jurisdicționale 20/CJ195 din 15 aprilie 2009, în drept invocându-se

dispozițiile art. 304

1

din C. proc. civ.

3.Considerentele Înaltei

Curți asupra recursurilor

A) Cu privire la recursul

declarat împotriva sentinței nr. 1832 din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel București

se constată că toate criticile recurentului reprezintă o reluare a argumentelor

prezentate de recurentul-reclamant în susținerea acțiunii introductive, care au

fost avute în vedere de instanța de fond și analizate judicios în considerentele

deciziei atacate.

Este nefondată critica

ce vizează necitarea recurentului la soluționarea cererii de repunere în termenul

prevăzut de art. 23 alin. (1) și art. 25 alin. (4) din Instrucțiunile privind răspunderea

materială a militarilor și salariaților civili din cadrul Ministerului Apărării

Naționale, cerere formulată de comandantul U.M. X Brașov, deoarece dispozițiile

art. 38 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 a căror încălcare a fost invocată de recurent

privesc procedura soluționării în fond a contestațiilor, plângerilor și cererilor

de revizuire la care face trimitere art. 39 alin. (1) din acest act normativ, așa

cum este reglementată de art. 30 din O.G. nr. 121/1998, care nu se poate desfășura

decât în contradictoriu cu „persoana obligată la plată”.

Recurentul–reclamant nu

îndeplinea această condiție, întrucât decizia de imputare din 3 septembrie 2008

prin care U.M. X Brașov îi angajase răspunderea materială pentru 25.519 RON cheltuieli

de școlarizare fusese anulată prin decizia administrativ jurisdicțională nr. 103/CJ557/2008

ca urmare a nerespectării dreptului la apărare al reclamantului.

Pe de altă parte, din

formularea art. 33 alin. (1) și alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 rezultă că cererea

de repunere în termen, care nu poate fi făcută decât de comandantul sau șeful unității

militare competent, în condițiile și pentru motivele prevăzute de acest text, are

natură necontencioasă și se soluționează printr-o hotărâre definitivă, care nu se

comunică decât celui care a solicitat repunerea în termen, adică numai comandamentului

sau șefului unității militare.

Nefondată este și susținerea

ce vizează tardivitatea cererii de repunere în termen, întrucât nu exista o altă

dată de la care să curgă termenul de 15 zile prevăzut de art. 33 alin. (1) din O.G.

nr. 121/1998, decât data comunicării deciziei administrativ jurisdicționale nr.

103/CJ557/2009, prin care se admisese contestația recurentului, întrucât cercetarea

administrativă nu a respectat dreptul acestuia la apărare reglementat de art. 55

lit. c) din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților

civili.

În mod normal, prin decizia

administrativ-jurisdicțională nr. 103/557/2008 din 19 februarie 2009, casându-se

decizia de imputare din 3 septembrie 2008 pentru nerespectarea unor norme de procedură,

neaudierea recurentului-reclamant, prin dispozitivul deciziei de casare trebuia

dispusă și trimiterea cauzei pentru refacerea cercetării administrative, cu respectarea

garanțiilor unui proces echitabil.

Cum comandantul U.M. X

Brașov a luat cunoștință de această omisiune la primirea deciziei de casare din

10 martie 2009, a uzat de remediul procesual prevăzut de art. 33 alin. (1) din O.G.

nr. 121/1998 și a formulat cererea de repunere în termen la data de 13 martie 2009,

în cele 15 zile care au început să curgă de la data primirii deciziei, cum s-a arătat

deja.

Nici sancțiunea decăderii

invocată de recurent nu este aplicabilă, termenul de 60 zile prevăzut de O.G.

nr. 121/1998 pentru efectuarea cercetării administrative, ce poate fi prelungit

„pentru motive temeinice” cu încă 60 zile, nefiind un termen de decădere, din moment

ce legiuitorul a reglementat posibilitatea „repunerii în acest termen”, măsură care,

împreună cu suspendarea și întreruperea nu poate fi aplicată decât unui termen de

prescripție și nu unui termen de decădere.

De altfel, în dreptul

comun, când legiuitorul a dorit ca un termen să fie de decădere, a prevăzut expres

acest lucru, procedeu preluat și în O.G. nr. 121/1998, care a menționat că termenul

de 3 ani instituit prin art. 24 alin. (1) din Ordonanță este un termen de decădere,

art. 24 alin. (4), neexistând însă o asemenea precizare în cazul termenelor de 60

de zile prevăzute de art. 23 alin. (1) și alin. (2) din Ordonanță.

Recurentul a criticat

soluția de admitere a cererii de repunere în termen formulată de U.M. X Brașov pentru

considerentul că nu existau „motive temeinice” care să o justifice, însă, așa cum

s-a arătat, măsura reprezenta remediu procedural al omisiunii Comisiei de a menționa

în decizia de casare că se trimite dosarul în vederea refacerii cercetării administrative.

Deși procedura administrativ–jurisdicțională

reglementată de O.G. nr. 121/1998 are o natură specială, iar comisia de cercetare

administrativă nu funcționează ca o instanță, totuși, potrivit art. 51 din Ordonanță

în situațiile care nu-și găsesc o reglementare proprie în acest act normativ se

aplică dispozițiile „legislației muncii și legislației civile”.

Egalitatea părților din

procesul civil, în sens larg, impune să nu poată fi recunoscut și valorificat un

drept al unei părți din proces prin încălcarea dreptului altuia, astfel că recunoașterea

dreptului recurentului la un proces echitabil, în care să-și poată formula apărările

corespunzătoare, nu se poate realiza prin încălcarea dreptului U.M. X Brașov de

a reface cercetarea administrativă, anulată pe motive procedurale .

Cum cererea de repunere

în termen s-a formulat de comandantul U.M. X Brașov și în mod evident are alt obiect

decât contestația recurentului, reclamant S.G. soluționată prin decizia nr. 103/CJ557/2008

din 19 februarie 2009 a Comisiei de jurisdicție, nu se poate vorbi de o autoritate

de lucru judecat în raport cu decizia nr. 20/CJ95/2009, prin care s-a admis cererea

de repunere în termen, deoarece nu sunt îndeplinite cerințele art. 1201 din C. civ.

și ale art. 163 alin. (1) din C. proc. civ., adică nu există identitate de obiect,

cauză și părți, în aceeași calitate procesuală.

Constatând că sentința

atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute

de art. 304 din C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat

cu art. 20 alin. (1) și 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge

recursul reclamantului ca nefondat.

B) Cu privire la recursul

împotriva sentinței nr. 3362 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București

Recurentul–reclamant a

invocat nulitatea deciziei nr. 34/CJ201/2009 din 16 iunie 2009 prin care s-a respins

cererea sa de revizuire a deciziei nr. 20/CJ95/2009 privind admiterea , de către

Comisia de Jurisdicție a imputațiilor, a unei cereri de repunere în termen formulată

de comandantul U.M. X Brașov, arătând că nu a fost legal citat la soluționarea cererii

de revizuire.

Susținerile recurentului

sunt contrazise de încheierea nr. 34/CJ din 21 mai 2009 a Comisiei de Jurisdicție

a imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, pronunțată

în Dosarul nr. 34/CJ201/2009, din care rezultă că la termenul anterior, din 21 mai

2009 petentul nu a fost prezent și nici nu s-a îndeplinit procedura de citare cu

acesta, conform pct. 108 din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor

și salariaților civili, astfel că s-a dispus citarea acestuia atât la domiciliu,

dar și prin publicitate , ceea ce s-a realizat, așa cum rezultă din dovada de la

dosar.

Procedura de soluționare

a contestațiilor împotriva deciziilor de impunere prin care se angajează răspunderea

materială a militarilor este o procedură jurisdicțională specială, reglementată

de O.G. nr. 121/1998, care se completează cu legislația muncii și legislația civilă

pentru situațiile neprevăzute de Ordonanță , așa cum dispune art. 51 din Ordonanță.

Cum actul normativ special,

O.G. nr. 121/1998 nu reglementează cazuri anume de revizuire, în mod corect Comisia

de Jurisdicție din cadrul Ministerului Apărării Naționale a analizat cererea de

revizuire formulată de recurentul, reclamant raportând-o dispozițiilor din legea

generală, art. 322 din C. proc. civ. și a constatat în mod corect că motivele invocate

nu se încadrează în niciuna din situațiile prevăzute în acest text, criticile recurentului

nefiind fondate nici sub acest.

Toate celelalte motive

de recurs privind tardivitatea, „motivele temeinice” ale cererii de repunere în

termen, au fost deja analizate în recursul anterior, argumentele expuse fiind valabile

și în prezentul recurs, criticile recurentului fiind identice.

Constatând că sentința

atacată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare prevăzute

de art. 304 din C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și

art. 20 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge

recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de S.G. împotriva sentinței nr. 3362 din 14 septembrie 2010 a Curții de Apel București,

ca nefondat.

Respinge recursul declarat de S.G. împotriva sentinței

nr. 1832 din 21 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ

și fiscal , ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie

2011.